11.8.09

Parintele Filothei Zervakos: Sabia ce va veni (II). Nevoia de pocainta

E necesar să se pocăiască acei întâi-stătători ai Bisericii, patriarhi, arhierei, preoţi şi egumeni, care au călcat poruncile lui Dumnezeu, pentru că unii dintre aceştia, în loc să devină lumină, după porunca primului Arhiereu şi Păstor Hristos, conducătorul şi întemeietorul credinţei noastre, au devenit pricini de certuri în tabăra creştină. Şi în felul acesta, distrugându-se unirea, atenţia Bisericii s-a întors de la problemele atât de serioase şi urgente unde e chemată să acţioneze în momentele acestea grele prin care trece lumea, şi mai ales patria noastră, adică împăcarea, pacea, buna-înţelegere şi iubirea poporului nostru (pe care conducătorii societăţii l-au împărţit în multe bucăţi), lupta împotriva hulei, necredinţei, împotriva vrăjmaşilor Bisericii (evanghelici, adventişti, pnevmatomahi, masoni), împotriva îmbrăcăminţii indecente a femeilor, a imoralităţii, beţiei, desfrâului, iubirii de arginţi, minciunii, mândriei şi atâtor altora.

Trebuie, de asemenea, să se pocăiască toţi clericii şi laicii, bărbaţi şi femei, mari şi mici, şi să înceteze cu trufia, invidia, vrăjmăşia, aducerea-aminte de rele, iubirea de arginţi, înşelătoria, nedreptatea, minciuna, înfumurarea, judecarea celorlalţi, vorbirea fără rost, beţia, destrăbălarea.

Femeile să înceteze fumatul, jucatul cărţilor, vopsitul buzelor, a feţei, a unghiilor şi luxul. Cei căsătoriţi să înceteze evitarea naşterii de prunci, avorturile şi uciderea copilaşilor pe care îi aruncă pe drumuri, la câini, în mare sau îi îngroapă în pământ. Să se ferească de cheltuirea nefolositoare a banilor, pe care să-i pună la dispoziţia celor aflaţi în suferinţă, a orfanilor, a văduvelor şi a celor săraci.

Preoţii şi monahii să părăsească nepăsarea, trândăvia şi celelalte păcate şi pe viitor să se facă vrednici de treapta pentru care au fost aleşi după voia lui Dumnezeu.

Bărbaţii să nu se mai bată şi să nu se mai certe între ei, să nu se mai numească şi să nu mai fie naţionalişti, monarhişti, democraţi, comunişti, pnevmatomahi, masoni, ci de aici înainte să se numească fraţi creştini şi să cultive ceea ce-I este bineplăcut lui Dumnezeu.

Să se pocăiască comuniştii, cei ce urăsc poporul şi pe creştini, duşmanii cei mai aprigi şi prigonitorii creştinismului, aceia care au provocat în patria lor nenorociri şi pagube fără număr, care au condus la moarte prin torturi insuportabile mii de creştini nevinovaţi, clerici şi laici din toate clasele sociale şi de toate vârstele. Să-şi dea seama de marele lor păcat, să se pocăiască şi să se grăbească să ajute preadulcea patrie şi Sfânta Biserică. Vor fi primiţi cu braţele deschise când se vor pocăi. Să preschimbe tristeţea adâncă şi dezastrul preadulcei patrii şi Sfintei noastre Biserici şi a credinţei ortodoxe desăvârşite, în bucurie, linişte şi fericire.

Cârmuitorii Bisericii să se străduiască să găsească cea mai bună soluţie la problema calendarului, care a împărţit Biserica şi în felul acesta să vină atât de râvnita unire, căci e foarte trist şi vătămător să-i vedem pe creştinii ortodocşi împărţiţi în două tabere adverse, cei ce merg după calendarul vechi şi cei care ţin calendarul nou. Ne dorim din tot sufletul ca Patriarhia Constantinopolului şi ierarhia grecească, cu înţelepciune, dreaptă-socoteală, frică de Dumnezeu şi dragoste să aibă grijă să rezolve această problemă şi în Biserică să revină buna înţelegere.

Până când va înceta de tot împărţirea credincioşilor în cei de rânduială nouă şi cei de rânduială veche şi pentru a evita o schismă mai mare, considerăm că unii dintre fanaticii de rânduială veche trebuie să se oprească să-i mai înveţe şi îndemne pe creştini că unde nu există preoţi ce merg după noul calendar să nu intre în biserică, să nu se spovedească, să nu se împărtăşească cu Sfintele Taine, să nu-şi boteze pruncii, să nu-i înmormânteze pe morţi, pe motiv că Biserica preoţilor de rânduială nouă s-a murdărit şi credinţa lor s-a schimbat. Ei cred, de asemenea, că în Sfintele Taine ale celor de rânduială nouă nu s-a coborât Duhul Sfânt şi că aceştia sunt cu toţii în iad. Ei îi silesc pe creştini să le anatemizeze Biserica, pe arhierei şi pe preoţi, botează şi miruiesc din nou pruncii celor de rânduială nouă întrucât consideră că în afara calendarului nu există mântuire.

( Părintele Filothei mai spune: "Nu voi lăsa neobservat, nemustrat şi necriticat nici zelul unor clerici păstrători ai vechiului calendar care se comportă cu fanatism, exagerează, se îndepărtează şi cad în rătăcire. Lipsiţi de lumina înţelegerii şi deosebirii, aceştia au aşezat vechiul calendar în rândul dogmelor, crezând că Tainele celor ce merg după noul calendar nu sunt valabile, propovăduind şi învăţând pe creştini să-şi boteze din nou fiii care au fost botezaţi de preoţii noului calendar sau mai bine să-i lase nebotezaţi.

Un ieromonah din Ierusalim, foarte fanatic, a îndrăznit să le scrie rudelor sale din Atena că dacă nu au acolo preot păstrător al vechiului calendar care să le boteze copiii, să-i scrie lui, iar acesta va săvârşi Sfânta Taină a Botezului în Ierusalim, unde Biserica merge după vechiul calendar şi harul Sfântului Duh se va coborî peste copiii din Atena, în chip nevăzut, atunci când el va săvârşi Botezul la Ierusalim.

Un alt ieromonah şi duhovnic din Sinos, pe nume Atanasie, pe care l-am cunoscut bine, îi sfătuia pe creştini că e mai bine şi mai de folos să le toarne apă dintr-o găleată sau să le facă o baie în mare pruncilor nebotezaţi decât să-i boteze preoţii ce merg după noul calendar. Acest ieromonah, Atanasie (care pe lângă cele de mai sus le spunea creştinilor că e mai bine să bea puţin vin în care să înmoaie pâine şi să guste, decât să se împărtăşească de la preoţii care merg după noul calendar, ale căror Taine le hulea) din cauza fanatismului său exagerat a ajuns să-şi iasă cu totul din minţi şi să fie închis în azilul de nebuni, ca maniac, unde a şi murit.

Alţii i-au convins pe mulţi creştini să nu intre în sfintele biserici, să nu se închine la sfintele icoane deoarece, odată cu schimbarea calendarului, s-au murdărit şi arhiereii şi preoţii şi bisericile şi icoanele şi Tainele. )

Cei de rânduială nouă slujesc şi se închină la Dumnezeul adevărat. în Tainele lor se coboară harul Sfântului Duh, pe care îl cheamă: „Şi coboară, Doamne, Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte apa aceasta", spun cei ce slujesc la Sfântul Botez. La fel şi la Sfânta Euharistie „coboară Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri". Prin urmare, Tainele sunt săvârşite de Duhul Sfânt prin slujitorii şi preoţii Preaînaltului şi nu de calendarul vechi care a fost descoperit de către idolatrul grec Sosigen, astronom din secolul al IV-lea î. Hr., şi a fost impus de un alt idolatru, Iulius Cezar, numindu-se de aceea iulian. Căci dacă acceptăm că fără calendarul vechi Tainele nu se săvârşesc şi nu sunt adevărate, suntem nevoiţi să acceptăm că acesta este mai presus de Duhul Sfânt. Dacă ţinând rânduială nouă ne-am duce în iad, atunci Preadulcele nostru Iisus, care ne-a iubit atât de mult, încât Dumnezeu fiind, a primit să Se facă om şi să-Şi verse sângele pe lemnul Crucii ca să ne răscumpere din blestemul legii şi să ne izbăvească de legăturile iadului şi ale stricăciunii, ne-ar fi spus şi ne-ar fi poruncit, pe lângă altele, că pentru a ne mântui trebuie să păzim noul calendar al lui Sosigen, fiindcă acel calendar în timpul lui Hristos era nou, deoarece calendarul pe care 1-a găsit Sosigen, fiind mai corect, 1-a anulat pe cel vechi al lui Ptolemeu.

La a doua venire, Domnul ne va cerceta dacă am făcut lucrările credinţei şi dragostei către Acesta şi către aproapele nostru, adică dacă i-am iubit şi i-am miluit pe săraci. Nu ne va întreba ce calendar am ţinut. Sfinţii nu s-au sfinţit pentru că au păzit calendarul vechi, ci când trec pe lângă biserici să nu-şi facă nici măcar semnul Sfintei Cruci şi multe altele pe care nu le mai spun, ca să nu-i întristez pe nevoitorii cu pricepere şi putere de deosebire. Am socotit însă că e necesar să scriu acestea spre învăţătura şi povăţuirea nevoitorilor pentru credinţă, ca să vadă cu toţii că prin fanatism, prin râvnă necugetată, prin mânie, invidie, mândrie, prin lipsa dragostei creştine, lupta noastră se va dovedi zadarnică, nefolositoare şi vătămătoare şi pentru noi şi pentru aceia pe care-i învăţăm."pentru că au crezut şi L-au iubit pe Dumnezeu şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi.

Desigur e adevărat că schimbarea calendarului a adus tulburare şi dezbinare în Biserică şi desfiinţarea, la anumite intervale de timp, a Postului Sfinţilor Apostoli. Dar asta nu înseamnă că cei de rânduială nouă L-au negat pe Hristos sau că noul calendar îi va mântui, precum au făcut unii din cei de rânduială veche, care au dat atâta putere calendarului, nădăjduind că se vor mântui fiind de ajuns să ţină rânduială veche şi că prin asta dovedesc autenticitatea credinţei ortodoxe.

Trebuie să ne pocăim toţi cu sinceritate, repet, să cerem iertare de la Preaînaltul Dumnezeu, Părintele nostru ceresc; să ne legăm cu legăturile dragostei, ale păcii şi bunei-înţelegeri şi numai atunci ne vom izbăvi de primejdie, noi şi patria noastră.

Să ne întoarcem către Preamilostivul Dumnezeu, Părintele nostru, cu pocăinţă adevărată, cu oftare şi lacrimi; ,Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire".

Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi îndurat, încet la mânie şi mult-milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră. (Ioil 2, 12-13). Cel rău să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă către Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător (Isaia 55, 7). Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu (Iezechiel 33, 11).

Să ne pocăim cu adevărat şi să ne întoarcem la preamilostivul nostru Părinte precum fiul risipitor şi să zicem ca acela: Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta şi ca cei trei tineri care au fost băgaţi în cuptor şi au fost izbăviţi prin puterea dumnezeiască: El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! (Daniel 3, 17).

Să ne pocăim precum ninivitenii care, după ce au auzit de la proorocul Iona că vor fi nimiciţi, s-au întors şi împăratul i-a chemat pe toţi la pocăinţă, spunând: Oamenii şi animalele, vitele mari şi mici să nu mănânce nimic, să nu pască şi nici să bea apă; iar oamenii să se îmbrace cu sac şi către Dumnezeu să strige din toată puterea şi fiecare să se întoarcă de pe calea lui cea rea şi de la nedreptatea pe care o săvârşesc mâinile lui. Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim! (Iona 3, 7-10).

Ninivitenii s-au mântuit pocăindu-se; dacă ne vom pocăi cu adevărat, ne vom mântui şi noi, dacă nu, vom pieri. Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 3), a spus Domnul nostru.

O fantomă bântuie România: Vladimir Tismăneanu - de Mircea Platon

Motto: „Marea problemă a României de azi e acea descrisă de un filozof francez: dificultatea supremă e cum să distingi fantomele de persoanele reale. Noi am luat prea multe fantome drept personaje în carne si oase” (Vladimir Tismăneanu, 1995).

Acompaniat de taraful de strînsură al prietenilor si îndatoratilor domniei-sale, care îi tin isonul jignindu-i preopinentii, domnul Tismăneanu continuă să sustină fie, într-o primă fază, că el a fost consistent de „dreapta”, un anticomunist convins, fie, într-un al doilea, ceva mai constipat, moment, că ne va povesti în noua prefată a cărtii politic corecte Fantasmele salvării (1998) despre cum a trecut el de la „social-democratie” la „dreapta”. Dorind să-l ajut pe dl Tismăneanu să-si facă o autocritică onestă în fata colectivului, voi încerca, în cele ce urmează, să semnalez pozitia dlui Tismăneanu la diferite momente ale ultimelor două decade.

Un exercitiu de lectură
1. În articolul Irepetabilul trecut, publicat în 1990, dl Tismăneanu scrie că regimul comunist nu mai poate fi resuscitat în România: „O dată, pentru că era esentialmente antiuman, deci potrivnic instinctelor si aspiratiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi, pentru că era antinational, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic si-a însusit-o în figura scheletică si amenintătoare a comisarului bolsevic.”
Asadar, în 1990, dl Tismăneanu sustinea că există o incompatibilitate între „născocirea apuseană” comunistă si „firea” natiunii române (notiune „esentialistă”).
2. În 1992, într-o conferintă despre „Basarabia, România, Europa” tinută sub auspiciile Fundatiei Iuliu Maniu la New York, dl Tismăneanu a vorbit despre cum Iuliu Maniu a înteles că ideologia comunistă amenintă „statul national”. Fără a spune nimic împotriva ideii de „stat national” român, pe care Constitutia la care lucrează acum „expertii” si „elita” Presedintelui Băsescu o consideră o idee depăsită, reactionară, „interbelică”, dl Tismăneanu spunea împăciuitor: „Desigur, există regretabile extremisme în viata politică din tară, există tendinte de isterizare xenofobă, dar ele îmi par mai degrabă de periferia culturii civice care se construieste acum.”
3. Tot în 1992, dar în context anglofon de această dată, dl Tismăneanu scria, în Finishing the Revolutions of East-Central Europe (articol semnat împreună cu Patrick Clawson) si în eseul Between Liberation and Freedom, ambele texte apărute în volumul Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, despre cum cel mai mare pericol pentru Europa de Est si deci si pentru România nu e coruptia, controlul mass-media, oportunismul sau slăbiciunea constitutională: „Dintre toate pericolele care amenintă libertatea în Europa Centrală si de Est, cel mai mare e renasterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internationalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum «patrie», «natiune» sau chiar comunitatea de sînge.”
Această carte, din 1992, însuma rezultatele unei conferinte desfăsurate în martie 1991 la Timisoara. Cu ocazia sederii în Timisoara, dl Tismăneanu i-a dat un interviu dlui Mircea Mihăies. În acel interviu, dl Tismăneanu si cu dl Mihăies, asezîndu-i în aceeasi oală pe un Nichifor Crainic cu istoricii comunisti Mircea Musat si Ion Ardeleanu, au căzut de comun acord că, de fapt, regimul iliescian e un regim fascist, o „putere de tip plebiscitar”:
„VLADIMIR TISMĂNEANU e obicei, acesta e începutul fascismului. Sînt si eu de părerea lui Adam Michnik că pericolul major în întreaga Europă Centrală si Răsăriteană este un fascism care-si va păstra o anumită glazură socializantă, egalitaristă”. Si fără a avea vreo îndoială că „statul etnocratic pur functionează la ora actuală”, dl Tismăneanu continua: „E foarte frumos să vorbim despre sufletul satului, sau despre sufletul românesc, care s-a născut la sat. Dar în Europa si în pluralism nu prin mit intrăm. De obicei, mitul e forma sigură de iesire din Europa.
MIRCEA MIHĂIES: Si din legalitate.
VLADIMIR TISMĂNEANU: Fără îndoială. Traditia culturală, politică occidentală este traditia legalitătii. E cam plictisitoare si obositoare dar al naibii de fertilă pentru individ!”
4. Odată ce a redefinit lupta împotriva (neo)comunismului ca luptă împotriva fascismului si etnocentrismului, dl Tismăneanu a putut îmbina utilul cu plăcutul. Astfel, în articolul Romania’s Mystical Revolutionaries, publicat în 1994 în revista „Ptisan Review” dl Tismăneanu deplînge faptul că intelectualii asociati Miscării Legionare nu si-au făcut autocritica: „Pînă recent, activitătile intelectualilor asociati Legiunii Arhanghelului Mihail au fost acoperite sub un văl de tăcere si prezentate ca un amănunt efemer, aproape nesemnificativ, al tumultuosilor lor ani de ucenicie. Nici unul dintre acesti intelectuali nu s-a apucat să-si cerceteze constiinta pentru a detecta motivele obsesiei lor de tinerete. Ce a urmat după 1940 a fost un lung si, trebuie să spunem, reusit exercitiu de amnezie voită. Si totusi angajamentul fascist al ‘Generatiei Tinere’ si identificarea ei cu Garda de Fier au fost cea mai directă expresie a nationalismului si antisemitismului care răspîndite astăzi în Europa de Est.”
Desigur că dl Tismăneanu stia că, de fapt, ce a urmat anului 1940 a fost un lung sir de morti ale intelectualilor de dreapta, fie trimisi în linia întîi a frontului de către Ion Antonescu, fie măcelăriti de comunistii îndrumati ideologic si de Leonte Tismăneanu. „Vălul de tăcere” era datorat lichidării multora dintre intelectualii cu pricina, iar „cercetarea constiintei” se făcuse sub bătăi si în cursul „reeducării”. În plus, istoriografia comunistă a evitat subiectul legionar din motive de cenzură ideologică. Mai stia dl Tismăneanu si că unii intelectuali de dreapta fugiseră în Occident, unde încercaseră să-si refacă viata în contextul unui climat intelectual de un stîngism extrem de agresiv care nu îngăduia „cercetarea sufletului”, ci doar (auto)denuntul „fascistilor”. Si denutînd continuă si dl Tismăneanu care, după ce trece în revistă articleria legionară a unor Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica sau Nae Ionescu, îi înfierează insidios, în acelasi paragraf, pe Marian Munteanu si pe Gabriel Liiceanu.
În viziunea lui Tismăneanu, ambii s-ar fi făcut vinovati de „exonerarea” legionarilor: „Această exonerare e în special nelinistitoare astăzi, în România post-ceausistă, cînd multi din tînăra generatie de studenti si intelectuali se identifică cu spiritul radicalilor rebeli ai anilor treizeci. De exemplu, liderul studentesc Marian Munteanu a format o organizatie numită Miscarea pentru România si îi invocă pe Nae Ionescu si miscarea sa drept model. Atît prefata lui Nae Ionescu la romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian cît si Schimbarea la fată a României a lui Cioran au fost recent reeditate de Editura Humanitas din România. Directorul editurii Humanitas e Gabriel Liiceanu, principalul discipol si continuator al lui Constantin Noica (si în prezent un critic îndîrjit al regimului Iliescu). În 1992, Liiceanu însusi a publicat o carte intitulată Cearta cu filosofia în care asistăm la un lung tur de fortă în examinarea tribulatiilor teoretice ale lui Cioran fără nici o referire însă la trecutul fascist al lui Cioran”. În continuare, Tismăneanu critică faptul că Gabriel Liiceanu a reeditat Schimbarea la fată a României fără o prefată în care să critice o carte care a fost „una dintre principalele manifeste ale fascismului european în versiunea «national bolsevică»”.
Asadar, dacă Iliescu e „fascist”, Cioran e „national bolsevic”. Ceea ce urmărea în acest fel dl Tismăneanu era să poată spune că între „nationalismul” românesc si comunism există o continuitate, că dictatura comunistă e o consecintă a nationalismului-legionar si că, de exemplu, cartea lui Cioran apartine „impetusului care a ajutat la edificarea unei dictaturi fasciste în România, sîngeros preludiu al celeilalte, nu mai putin sîngeroase, tiranii comuniste.” Un „preludiu”, asadar o miscare de deschidere, o miscare care anunta comunismul, care a adus comunismul.
Acum, după cîte stiu eu, dl Liiceanu e considerat o personalitate a „dreptei” liberale, „netotalitare”. Atunci de ce mă întreabă dl Mihăies: „Unde si cînd a atacat Vladimir Tismăneanu ‘dreapta traditională’?
5. E ciudat că dl Mihăies nu stie sau nu îsi mai aminteste, deoarece, în 1995-96, dl Tismăneanu era din nou intervievat de dl Mihăies. Si, dacă „la export” dl Iliescu era prezentat ca victimă a criticilor urmasului oficial al „fascistului” Noica, în cartea Balul Mascat, liderii opozitiei democrate sînt din nou criticati pentru „lipsa de maturitate” de care au dat dovadă în încercarea lor de a se împotrivi lui Ion Iliescu. Astfel, conform dlui Tismăneanu lupta dintre Iliescu si opozitie (condusă de PNTCD) ar fi fost una dintre „bolsevicii-bolsevici” si „bolsevicii-antibolsevici”. Conform dlui Tismăneanu, „radicalismul” opozitiei era nejustificat: „Nuanta morală trebuia să fie si una a tolerantei si a amînării scadentelor. Anumite puncte importante puteau fi lăsate pe seama unor comisii de stabilire a adevărului, alcătuite de istorici, personalităti intelectuale care să gîndească tranzitia în termeni de compromis istoric, mai degrabă decît de conflict (…) Ceea ce cred că s-ar fi putut realiza, în special după 1992, ar fi fost nu ideea de reconciliere, care e o etichetă găunoasă, ci coabitarea.”
6. Un bun exemplu de coabitare cu neobolsevicii ne oferă în 2003 dl Tismăneanu în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, de care se pare că îl leagă pasiunea comună pentru marxismul revizionist si, mai ales, pentru scrierile lui Trotsky, a cărui absentă din bibliografia românească o deplîng amîndoi. Fără a comenta toată cartea, voi remarca doar cîteva aspecte. În primul rînd, Tismăneanu vorbeste iarăsi de „rigiditatea” (stiffness) opozitiei lui Corneliu Coposu si a anti-comunistilor care, după cum spune Ion Iliescu aprobat de Tismăneanu, au dat dovadă de „schematism, primitivism” în anti-comunismul lor.
Dar atmosfera îmbîcsită, de activisti depănînd amintiri despre cît de frumoase erau sedintele de altădată de la „Stefan Gheorghiu”, de pe cînd, eheu fugaces, trecea si Silviu Brucan pe acolo, culminează într-o mărturisire perfect lămuritoare în privinta lui Vladimir Tismăneanu. Care spune asa: „Cel putin un aspect e clar din dezbaterea internatională despre comunism versus fascism: dacă se poate vorbi despre comunism cu fată umană, e aproape imposibil de vorbit despre fascism sau nazism cu fată umană. Comunismul a lăsat cel putin loc pentru iluzia umanismului – si în traditia comunistă, poate în marxism, în antropologia filosofică marxistă, a existat probabil o traditie umanistă complet respinsă de fascism. După cum ati mentionat mai devreme, si cred că e foarte important, cred că la originile marxismului se află un fel de aspiratie democratică.”
Acesta e Vladimir Tismăneanu în 2003. În 2006, presedintele Băsescu avea să-l numească pe acest om Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Începînd cu acel moment, „anticomunismul” dlui Tismăneanu nu a mai cunoscut limite. Oricine i s-a opus a fost fie comunist, fie fascist, fie, avînd în vedere că, în viziunea dlui Tismăneanu ambele sînt aidoma, si comunist si fascist în acelasi timp. Dar oricum e mai rău să fii fascist, pentru că nu esti deloc umanist, pentru că nu mai întretii „iluzia umanistă”.

Cîteva conluzii
Citind "opera" dlui Tismăneanu, am ajuns la concluzia că dlui Tismăneanu îi va fi imposibil să ne explice cum a trecut de la social-democratie la „dreapta” pentru simplul motiv că nu se poate vorbi de o „evolutie” a dlui Tismăneanu. Pentru a întelege parcursul, fragmentat, esoteric si proteic al dlui Tismăneanu ar trebui să tinem cont de strategiile sale de construire a carierei atît în SUA cît si în România. Apoi, trebuie să tinem seama de cine îl plăteste. Dar, dacă dl Tismăneanu are dreptate, una dintre caracteristicile comunismului e tocmai „proteismul fenomenului si evanescenta lui. Îti scapă mereu printre degete. De aici imposibilitatea de a surpinde în toate detaliile sale fenomenul comunist.” Îmi dau deci seama că nu pot surpinde toate detaliile scrisului dlui Tismăneanu. Dar proteismul, vesnica reinventare de sine si de altii, vesnica manipulare semantică a istoriei si destinelor românilor, refuzul unei identităti, toate ni-l indică pe dl Tismăneanu ca fiind pe orbita fenomenului comunist românesc si international. Rămînem, urmărind zig-zagurile nedemne ale dlui Tismăneanu, fie cu impresia unui om care e o simplă portavoce a unor interese politice, un simplu activist de partid pus să justifice ideologic niste decizii politice luate deasupra lui, fie cu imaginea unui oportunist. Dar în nici un caz cu un om de dreapta politică.
Dreapta politică, conservatorismul adică, nu e ideologie. Dar nu e ideologie doar în măsura în care înseamnă apărarea unei identităti (sociale, culturale, politice, religioase) date. A fi om de dreapta înseamnă a apăra un dat, o identitate. În măsura în care îti reinventezi propria identitate în permanentă, si în măsura în care faci din identitate un lucru rău, nu mai esti conservator. Lucrurile sînt asa cum sînt si reinventarea lor nu e, de cele mai multe ori, decît o reinventare semantică, o redefinire abuzivă. E genul de redefinire care a făcut din tărani niste „dusmani de clasă” sau niste „năpîrci reactionare”, care a făcut din preoti niste „fanatici”, care a făcut din evrei niste „suboameni” si care face acum din omul normal un „homofob”. E genul de redefinire care precede sau justifică crima organizată. Lucrurile vii cresc, doar jucăriile mecanice se inventează. Si lucrurile vii au o origine, o natură specifică, niste rădăcini, un timp si un spatiu al lor. Ingineria socială merge mînă în mînă cu lipsa de identitate personală. Nu poti să aperi ceva dacă nu stii cine esti. Si nu vei sti niciodată cine esti dacă cineva îti va rescrie mereu trecutul. În lipsa acestei înrădăcinări în structurile de rezistentă ale realului, în antropologia crestină, în traditia morală si istorică, „dreapta” nu e decît o ideologie ca oricare alta pentru că nu exprimă nici o realitate, ci doar încearcă să inventeze o realitate. O realitate conventională. Asa cum e si „realitatea” democratiei românesti din ultimii douăzeci de ani, în care oamenii cinstiti siliti să „coabiteze” cu structurile politico-ideologice gangsteresti clocite de structurile de partid si de stat ale regimului comunist sînt condamnati, de fapt, la moarte (sufletească) lentă.
De aceea am spus că, după saizeci de ani, „două generatii de tismăneni” sînt de ajuns. Nu mă refeream la „evrei”, ci la oportunisti. Nu i-am făcut dlui Tismăneanu nici o vină din faptul că e fiul tatălui domniei-sale, dar i-am făcut o vină din faptul că foloseste acelasi limbaj ca al tatălui domniei-sale si că, dincolo de rasă, clasă sau religie, pregăteste o nouă generatie de oportunisti (ortodocsi, catolici etc.) care să apere sistemul corupt din România. Si cea mai bună dovadă că aliatii domniei-sale sînt fie corupti, fie incompetenti, e că nici unul dintre vasalii tismănieni nu a îndrăznit să constate, ca „expert”, pe tot cuprinsul acestei polemici despre stînga si dreapta, ceea ce era de constatat, si anume că, judecat după scrierile sale, dl Tismăneanu nu poate fi considerat un om de dreapta. Poate fi considerat un om al stîngii antistaliniste (anticommunist Left/ liberal Left), asta ca să fim generosi cu precizie.
Lucrul acesta e dovedit nu doar de scrierile dlui Tismăneanu si ale aliatilor săi, ci si de modul lor de a lupta. De la începutul acestei polemici, întrebărilor sau argumentelor mele bazate pe scrierile dlui Tismăneanu li s-a răspuns cu injurii si amenintări la adresa mea. Nu am nici o îndoială în privinta capacitătii de a face rău a „elitei” noastre. Dar am din ce în ce mai mari îndoieli în privinta dorintei ei de a face bine. De a fi onesti. Eu discut cărti, ciracii dlui Tismăneanu caută să mă distrugă pe mine, personal, visează să mă vadă dat afară de la universitatea unde studiez, delirează asupra cîte unei fotografii de-ale mele, îsi folosesc, precum dl Mihăies, pozitia oficială, de vicepresedinte al ICR, pentru a publica pe site-ul institutiei pe care o conduc articole injurioase la adresa mea (cu alte cuvinte, se fac vinovati de abuz de putere, de vreme ce folosesc resursele statului pentru a da bătălii personale cu un scriitor român) etc. De ce? Fiindcă am îndrăznit să spun că „regele” e gol? Si oportunist?
Dacă e adevărat ce spune dl Tismăneanu, si anume că românii sînt, colectiv, atît de insuportabil de tarati de comunism, oare cum trebuie să fie dl Tismăneanu, crescut si educat în epicentrul aparatului ideologic represiv comunist, de care a si profitat? La urma urmelor, dl Tismăneanu continuă să facă ce a făcut tatăl domniei-sale, adică să lupte cu mapa împotriva poporului român. Eu am fost crescut si educat să să fac ceea ce a făcut bunicul meu Aurel N. Platon, născut în 1904, antilegionar, bun prieten cu o familie de evrei din Botosani, notar liberal al comunei Vorona. Cînd trupele sovietice, care ni l-au adus si pe tatăl dlui Tismăneanu, au început să intre în tară, bunicul a înhămat caii la sareta primăriei si a plecat în refugiu căutînd să scape de comunisti arhiva primăriei, istoria satului.
Domnul Tismăneanu foloseste discursul si apucăturile celor care au distrus România. Asa a fost educat. Eu am fost educat să apăr ce pot din România veche, integră. În 1950, tatălui meu i s-a spus, în scoala primară: „Mars acasă si spune-i lu’ tat’tu să dea pămîntul la colectivă dacă vrea să te mai primim la scoală.” Bunicul meu, notar liberal în comuna Vorona, avea cinci copiii si cinci hectare de pămînt. A dat pămîntul, aproape tot. Dar, din cauză că fusese notar „burghezo-mosieresc”, l-au dat afară de la primărie. Si a trăit asa, aproape două decenii, pînă cînd a împlinit vîrsta de pensie, din munca micii lui grădini de legume, din cresterea cîtorva păsări si din cei doi trei pomi fructiferi pe care îi avea în curtea casei. A trăit unde se născuse, în curtea casei lui, în România profundă. Si prin acest om am cunoscut si eu România profundă. Autarhică. Si deloc „primitivă” sau „sovină”. Dar cinstită.
De zeci de ani sîntem siliti, dacă nu acceptăm coruptia sau ideologia comunistă, să o luăm de la capăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urmasii celor care au distrus si distrug România, care seacă albiile de ape, muntii de minereuri, pădurile de viată si oamenii de suflet, ne dau lectii de moralitate si ne învată cum să ne dezbărăm de strămosi, de natiune, de credintă, de patrie, de cultura românească si de alte „racile ale trecutului”.
„De ce sîntem atît de ticălosi?” se întreba retoric dl Mihăies. Fiindcă puteti. Fiindcă aveti spate. Fiindcă oamenii cinstiti nu mai au cum să vă tragă la răspundere. Fiindcă măsluiti continuu criteriile. Fiindcă sînteti multi si organizati. Stiu că nu voi cîstiga bătălia. Dar mai stiu si că dl Tismăneanu va pierde lupta. Si asta pentru că domnia-sa nu se luptă cu mine, ci cu adevărul propriei sale bibliografii. Si nimeni nu poate sări peste propria umbră. Deja nu mai puteti minti, desi încă nu vreti să spuneti adevărul.

(Text apărut în Mircea Platon, Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, Bucuresti, Editura Predania, 2009)

————————-
Vezi Mircea Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi; Gelu Trandafir, Anca Cernea: http://tismaneanu.wordpress.com/2009/05/26/despre-radicalisme-si-diversiuni-o-scrisoare-de-la-anca-cernea-si-gelu-trandafir/.
Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, Bucuresti, Albatros, 1994, p. 13.

Vezi, de exemplu, Ioan Stanomir, Stat, natiune si patriotism constitutional, „Revista 22”, 22 februarie 2006 (http://www.revista22.ro/stat-natiune-si-patriotism-constitutional-2491.html). De mentionat că Ioan Stanomir este seful comisiei prezidentiale pentru revizuirea Constitutiei.

Vladimir Tismăneanu, Irepetabilul trecut, p.

„Tribalism. But of all the threats to liberty in East-Central Europe, the greatest is a revived spirit of collectivism. This is not an intellectual, internationalist sort of collectivism, like communism. It is a primitive, parochial collectivism that draws on such concepts as the fatherland, the nation, or even the blood community”. În Between Liberation and Freedom, Tismăneanu adaugă si „strămosii” (ancestors) la notiunile tribaliste. Vezi Uprooting Leninism, Cultivating Liberty, Editura Vladimir Tismăneanu, PatrickClawson, Philadelphia, Foreign Policy Research Institute, 1992, XI, p. 39.

Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, 220-221. De notat că, în Fantasmele salvării,Tismăneanu nu mai vorbeste de abandonarea mitului, considerate „cimentul societătii”, ci doar de abandonarea miturilor „rele” cum ar fi nationalismul, si înlocuirea lor cu mituri „bune”, cum ar „societatea civilă” (Tismăneanu, Fantasies of Salvation, Princeton, Princeton University Press, 1998, p. 37.

„Until recently, the activities of the intellectuals associated with the ‘legionnaires of the Archangel Michael’ have almost universally been glossed over with a veil of silence and presented as an ephemeral, alsmost insignificant episode in their tumultuous Lehrjahre. Nor have any of the participants engaged in soul-searching to detect the reasons for their youthful obsession. What followed after 1940 has been a long, and one must say, successful exercise of willed amnesia. Yet in the preceding decades the fascist commitment of the ‘Young Generation’ and its identification with the Iron Guardist movement was the most straightforward expression of nationalism and anti-Semitism to be found in Eastern Europe” (Vladimir Tismăneanu, Romania’s Mystical Revolutionaries, în A Partisan Century: Political Writings from Partisan Review, Editura Edith Kurzweil, New York, Columbia University Press, 1996, p. 383-384).

Teza apare explicit în Fantasies of Salvation, de exemplu, unde ni se explică faptul că, deja năpăditi de „sovinism, antisemitism, neîncredere în liber-cugetători si nationalism”, comunismul ne-a venit ca o mănusă, încurajînd aceste caracteristici. Într-un cuvînt, Estul Europei a „mostenit o combinatie de forme monolitice de gîndire totalitară de sorginte precomunistă si comunistă” (Frantasies of Salvation, p. 48-49).

Vladimir Tismăneanu, „Romania’s Mystical Revolutionaries”, A Partisan Century, p. 389-90.

Mihăies: tismaneanu.wordpress.com/2009/05/06/mircea-mihaies-de-ce-sîntem-atat-de-ticalosi. Atacul lui Tismăneanu poate fi unul din factorii care au contribuit la faptul că, într-o primă instantă, Gabriel Liiceanu a contestat numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Vezi Sorin Lavric, Cum se investighează crimele comunismului la Români, „Adevărul”, 4 octombrie 2006 (http://www.adevarul.ro/articole/2006/cum-se-investigheaza-crimele-comunismului-la-romani.html). Ulterior, Gabriel Liiceanu s-a reconciliat cu Vladimir Tismăneanu sub flamura presedintelui Băsescu.

Vladimir Tismăneanu, Balul mascat: Un dialog cu Mircea Mihăies, Iasi, Polirom, 1996, p. 19-21.

Ion Iliescu (interviewed by Vladimir Tismăneanu), Communism, Post-Communism and Democracy: The Great Shock at the End of a Short Century, Boulder, East European Monographs, 2006, p. 41.

Iliescu, Communism, 51, 62, 116-17, 120-21 (despre inoportunitatea reinstaurării monarhiei). Despre penibilul acestei cărti de convorbiri cu Ion Iliescu a scris si politologul britanic Tom Gallagher, în articolele Politolog fără bisericute („România liberă”, 13 octombrie 2006), Netulburat în propria-i mistificare („România liberă”, 1 noiembrie 2006), „Un istoric indispendabil pentru doi presedinti români” I, II („Ziua”, 14 si 15 aprilie 2006).

Vladimir Tismăneanu în Iliescu, Communism, p. 167-69.

La începutul anilor ’90, Tismăneanu scria: „Dar, asa cum a arătat recent istoricul polonez Adam Michnik, «nu există socialism cu fată umană, ci doar totalitarism cu pumnul în gură»” (Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucuresti, Editura Univers, 1995, p. 101).

Vladimir Tismăneanu, Ghilotina de scrum, Timisoara, Editura de Vest, 1992, p.191.

Acest eseu e aparut in revista Convorbiri literare si in ultima carte scrisa de Mircea Platon si Gheorghe Fedorovici – Masura vremii: indemn la normalitate.

CONTROVERSA AIUD. Dr Emilia Corbu: De ce nu sunt de acord cu un centru de martirologie la Aiud. Cui i se va subordona si cine il va coordona? "Elita"?

DE CE NU SUNT DE ACORD CU UN CENTRU DE MARTIROLOGIE LA AIUD

Răspunsul cel mai simplu este acela că nu este necesar din cel puţin două motive care ţin de: 1) finalitatea concretă a activităţii lui; 2) dezavantajele centralizării şi controlului asupra cercetării în sine.

1) Finalitatea concretă a activităţii lui. Ce atribuţii poate avea un astfel de Centru? Nu ştim bine, dar ne grăbim să îi punem piatra de temelie. In primul rând, presupun că, ar fi de ordin istoric. S-ar studia cui au aparţinut osemintele aflate în Râpa Robilor de la Aiud, ceea ce nu este rău, doar că acest lucru poate fi făcut de istorici de pe tot cuprinsul ţării, pe baza documentelor de arhivă. O parte din aceste date deja se cunosc. Cu un efort susţinut al câtorva istorici inimoşi de la Institutele de istorie deja existente şi vom avea lista completă a celor care au murit în închisoarea de la Aiud.
A doua parte a problemei şi anume identificarea antropologică a osemintelor, de a afla exact ale cui sunt, presupune studii de antropologie fizică. Ei bine, în România există zeci de necropole istorice întregi care nu sunt studiate antropologic deoarece nu avem suficienţi antropologi specializaţi în domeniu. Şi nu doar în România , ci aproape în toată Europa. Iar identificarea ADN este încă la început. Cu mari eforturi se fac identificări pentru morminte istorice importante. Şi rezultatele nu sunt grozave. Cu alte cuvinte, acest deziderat ştiinţific, va fi aproape de neatins pentru un centru care va fi finanţat fie de stat, fie de Biserică, deci cu fonduri foarte limitate.
A treia parte a problemei şi anume aceea a întocmirii hagiografiilor de rigoare este iarăşi o chestiune care poate fi rezolvată de istoricii Bisericii care pot trăi oriunde, nu doar la Aiud. De pildă, viaţa lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu poate fi studiată documentar doar la Bucureşti. Se uita însă că, hagiografii vaste sunt necesare doar pentru acei sfinţi sihaştri care, necunoscuţi de lume, lasă oseminte făcătoare de minuni. În astfel de condiţii, este obligaţia Bisericii să vadă în amănunt viaţa sfântului respectiv, pentru a stabili dacă ne aflăm în faţa unor moaşte sau nu. Problema este foarte delicata şi nu o dezvoltăm aici. Dar, pentru sfinţii din timpul prigoanelor, chiar şi în vechime, datele lor se stabileau pe baza proceselor verbale de condamnare şi nimic mai mult. Să nu confundăm sfinţii mucenici cu sfinţii sihaştri! Noi îi considerăm sfinţi pentru mărturia creştină dată în închisoare şi nu pentru viaţa lor din lume. Iar, când ne aflăm în faţa unui grup de martiri, nici nu se mai menţionează numele lor, ci numărul şi localitatea. De pildă, Sfinţii 40 de Mucenici din Nicomidia, prăznuiţi pe 9 martie.
Iarăşi, aflarea felului în care au fost martirizaţi nu importă prea mult în cazul de faţă. Am avea, cel mult, o confirmare a torturilor menţionate în toate memoriile deţinuţilor politici şi nimic mai mult, a hranei insuficiente şi deshidratării masive. Asta ne interesează pe noi la aceşti Sfinţi?
Dar, ceea ce nu ar intra deloc în sarcinile acestui Centru, deşi posibilitatea a fost vehiculată, ar fi aflarea criminalilor. De bine, de rău, îi ştim! Ba chiar, unii dintre ei trăiesc, obiecte de istorie. Însă nici un nume de torţionar nu este pomenit în Proloage. Centrul de Martirologie ar trebui să se ocupe doar de sfinţi, adică de subiecte de istorie, nu şi de instrumentele satanei, de obiectele de care pomeneam. Acestea cad în sarcina institutelor laice.

2) Dezavantajele centralizării cercetării. Un Centru de Martirologie serios ar fi o instituţie înfiinţată printr-o Hotărâre de Guvern, daca va fi naţional, de Consiliu Judeţean cu aprobări de la Comisiile de specialitate ale Ministerului Culturii dacă va fi judeţean. În cele din urmă se va afla în subordinea cuiva. Cui? Pentru că va avea atribuţii de cercetare istorică, antropologică, ştiinţifică cu alte cuvinte, va trebui să aibă angajaţi pe măsură. Cine va asigura salariile, deplasările pentru documentare, publicarea rezultatelor acestor cercetători? Cine va aviza proiectele lor? Pe ce criterii? Pentru ce să ne complicăm cu un astfel de Centru când există cercetători şi istorici cu experienţă la CNSAS, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutul de Istorie, Patriarhia Română, Universităţi, muzee judeţene etc. Roadele unei structuri dispersate sunt mai bogate. Anul trecut în România au fost peste 300 de şantiere arheologice, dar, puţini ştiu că 75 % din cercetarea arheologică din România se desfăşoară în muzee, adică instituţii descentralizate şi doar 13 % în institute de arheologie, centralizate.
Opinia că acest Centru de martirologie va funcţiona în cadrul mănăstirii, ca parte a activităţii ei, este oarecum forţată. De când au ajuns mirenii să stabilească ce activitate trebuie să aibă o mănăstire? Eu ştiam că vieţuitorii de acolo trebuie să se ocupe cu rugăciunea, în primul rând. Şi chiar dacă vor dori să studieze vieţile sfinţilor, nu toţi au pregătirea profesională pentru aşa ceva. Deci, iarăşi, plasarea acestui Centru pe orbita mănăstirii ridică unele probleme.
De aceea, consider că la Aiud trebuie să se ridice doar o mănăstire. Călugării, care oricum vor consemna minunile petrecute acolo, pot face studii de rigoare cu privire la sfinţii martirizaţi în timpul comunismului, dar, mai ales, vor colabora cu cercetătorii creştini mireni de pe tot cuprinsul ţării şi care pot desfăşura proiecte de cercetare, pe unul sau mai mulţi ani, cu surse de finanţare diferite. Lucrările lor, avizate de o comisie de specialitate, pot intra în publicaţiile mănăstirii. Mănăstirea de la Aiud are nevoie doar de o reţea dispersată şi eficientă de cercetători, dacă va considera că cercetarea ştiinţifică a ceea ce se află acolo, este oportună. Dar, pentru aceasta, nu este nevoie să existe un Centru de Martirologie. Şi, credeţi-mă, nu vreau să se supere nimeni.

Dr. Emilia Corbu

FRATILOR MEI. Insemnari pe pamant. "Să nu cedăm ispitelor de deznădejde sau de a crede ca Dumnezeu ne-a părăsit"


Pentru prima data in istoria omenirii, se pune problema Realului, cerându-se aderarea tuturor la o concepţie antihristică a realităţii globale şi totale. Pe pânza ţesută şi înfrumuseţată de Creatorul Realităţii, s-a ivit un păianjen care încurcă fire pe sub fire, care mâzgăleşte, mucegăieşte, roade, pune pui, îi scoate şi îi împânzeşte, şi acum că e la un pas să fi ascuns în întregime chipul de la început al locului unde l-a miluit Dumnezeu să se aşeze, vrea aplauze pentru munca lui şi vrea să semneze ce a blasfemiat prin plagiere.
Acesta este semnul vremilor: că stăpânitorul veacului acestuia are totul împotriva noastră care din păcate am uitat Cine ne-a făcut şi Cui ar trebui să slujim, şi că se pregăteşte să înghită prada care am devenit prin necredinţă, fascinaţi de apatie şi autodistrugere, în locul păcii celei adevărate şi vii, păcăliţi de toţi proorocii mincinoşi care zidesc o biserică mincinoasă ecumenistă, sărăciţi de arvuna dreptăţii şi însetaţi de lacrimi de pocăinţă care s-au uscat în deşertul prea multor “realităţi” fără Dumnezeu.
Drept corolar important al pan-ereziei propovăduitoare a Rasei Fiarei, se încearcă a se impune ideea că trupul omenesc ar fi o informaţie produsă de procese biochimice, aşadar fără vreo respectabilitate, şi că trupul ar trebui îmbunătăţit prin „altoirea” lui cu dispozitive cibernetice, sau cel puţin de la această idee a plecat campania microcipurilor, pentru o aşa-zisă vindecare a trupului lui „hommo europaeus”1. Domnul pe toate le-a făcut bune foarte, şi numai neascultarea şi reaua folosire i-a adus omului suferinţa şi moartea. Suferinţa inimii e rodul jefuirii ei de către necredinţă, suferinţa minţii e amărăciunea voii şi bizuirii pe sine, iar cea a trupului, dorinţa nefirească pentru cele dinafara sa. Libera noastră alegere spre cele nefireşti şi rele este singura cauză a suferinţei noastre. Astfel noi nu avem ce „îmbunătăţi” la lucrarea lui Dumnezeu, trebuie doar să învăţăm să cerem, să primim şi să folosim corect darurile Sale.
De asemenea se încearcă a se impune, tot cu forţa, concepţia că sufletul nu are realitate, iar că virtualizarea aspectelor comunicative ale omului este egală cu transferul cuvintelor în sistemul de numere.
Semiotica nu încearcă şi nu poate accepta vreun sistem de semne, de orice fel, care să poată spune tot ceea ce există, fiindcă această ştiinţă respectă adevărul şi oricine caută, găseşte că adevărul este Persoana Cuvântului lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă, prin Sfânta Predanie a Sfinţilor, neagă vehement o asemenea concepţie, atât în legătură cu trupul, cât şi cu sufletul, mai ales afirmând că realitatea ipostasului celor două este imposibil de încifrat şi nici de citit decât de către Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
A realiza este a aduce experienţa Realului într-o mai deplină existenţă, a o împlini. Realul este ceea ce nu se schimbă în esenţă, dar care poate fi privit drept subiect al schimbării, din perspectiva existenţelor care insistă pe subiectivitatea lor. Astfel, Dumnezeu Care este în mod desăvârşit neschimbător şi neschimbat, îngăduie şi doreşte ca subiecţii, fiinţele create, să-L poată experia şi cunoaşte în măsura în care acestea o doresc şi Îi îngăduie Lui să le arate despre Sine. Căci nu cel creat creează cunoaşteri despre Cel Necreat, ci Cel Necreat creează cunoaşteri pentru folosul celui creat. Şi nu Cel fără de necesitate derivă vreo desăvârşire de la cel ce necesită, ci întru totul invers, fiindcă nu suma părţilor este Întregul, ci părţile sînt întregurile subsumate ale unei Ordonate care şi le asumă.
Aşadar Realitatea este spaţiul în care Dumnezeu, Cauza, Principiul şi Sursa susţinerii vietii fiinţelor, oferă cunoaştere atât despre faptul că fiinţele există, cât şi despre faptul că această existenţă le este dată şi nu este cauzată de ele însele, şi despre relaţia dintre existenţa fiinţelor şi Cauza lor, împreună cu toate relaţionările posibile dintre acestea.
Această Realitate nu se poate făuri în mod artificial sau deriva în mod natural de către om, ci este instituită în mod supra-natural şi derivată din principii supra-raţionale, de către Dumnezeu Însuşi, şi în forma ei perceptibilă omului se numeşte Sfânta Scriptură.

Citim in definitiile semioticii:
"Icon-ul este un semn conceput ca sa semene cu, sa simuleze sau sa-si reproduca intr-un fel sau altul referentul. Fotografiile sint semne iconice deoarece se poate considera ca ele isi reproduc referentii intr-o modalitate vizuala.
Index-ul este un semn care trimite la ceva sau la cineva in termenii existentei sau locatiei sale in timp sau spatiu ori in raport cu altceva sau altcineva. Aceste semne indica sau arata unde sint acestia.
Symbol-ul este un semn care sta in locul referentului sau intr-un mod arbitrar, conventional. Simbolicitatea este factorul care singularizeaza reprezentarea umana in raport cu cea a tuturor celorlalte specii, permitind speciei umane sa reflecteze asupra lumii inafara situatiilor de tip stimul-reactie. Cuvintele in general sint semne simbolice. Dar orice semnificant, obiect, sunet, figura, poate fi simbolic, de exemplu o figura in forma de cruce poate sta in locul conceptului „crestinism”. Aceste simboluri sint stabilite printr-o conventie sociala.
Numele este un semn identificator atribuit membrului unei specii in diferite moduri, si care-l scoate in evidenta fata de ceilalti. Numele uman este un semn care identifica persoana in termenii unor variabile.”

Omul deja poartă, prin Taină, un număr de taină în sine, unul care îi certifică unicitatea individualităţii şi a siguranţei inviolabilităţii demnităţii sale: este chipul şi asemănarea Treimii, săpat în conştiinţă, în inimă, în raţiune. Acest număr are forma unui nume scris în realitatea duhovnicească prin Pecetea Sfântului Duh, o pecete a Crucii, şi un nume de Sfânt.

Ni se spune să renunţăm la numele nostru în favoarea progresului. Om fi noi rigizi să credem că progresul se săvârşeşte exclusiv prin Bine, dar totuşi nu există progres al morţii, ci al vieţii, iar viaţa primeşte lege numai de la Dătătorul ei. Legea creştinului este Cuvântul Vieţii celei veşnice. Numele creştin identifică persoana în relaţie directă şi de nedespărţit cu Persoana Absolutului. Acest nume este pecetluirea persoanei umane întru Absolut. El nu este reductibil la număr fiindcă un întreg viu nu este reductibil la suma părţilor componente, şi nici veşnicia nu este reductibilă la un număr de clipe. Fiinţa umană nu se poate scinda în elementele ce o constituie fără a-şi pierde viaţa, nici Creştinul nu se poate de bunăvoie tăia de la Cuvânt şi racorda la Număr, fără a-şi pierde Viaţa veşnică.
Progresul anihilării materiei s-a înregistrat prin bomba atomică de pe 6 august 1945, dată la care românii ortodocşi sărbătoreau, ca şi astăzi, Schimbarea la Faţă, Lumina Adevărului strălucind în lume. Iată ce progres vrea tatăl minciunii: răsucirea, pervertirea, inversarea, răzvrătirea tuturor lucrurilor şi a tuturor oamenilor împotriva lui Dumnezeu, vrea o versiune batjocoritoare a Tainelor lui Hristos, vrea un botez cu foc electric, un nume mincinos, vrea să nu mai avem mamă şi tată nici pe Pământ şi nici in cer, vrea să ne vândă nu să ne răscumpere Hristos, vrea să murim de foame nu să ne hranească Dumnezeu cu pâine, vrea să nu ne mai dăm seama cât de tare ne doare în loc să fim vindecaţi, vrea o jertfă de sânge şi o ardere de tot a noastră pe altarul minciunilor lui, vrea să-i mulţumim pentru aceasta într-un ritual de extaz al clipei pe care o ucide împreună cu noi prin păcătoşenia noastră. Vrea să ne închinăm lui în locul lui Dumnezeu, să spunem ca el e cel puternic care ne dă realitatea şi voia şi viaţa.
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeul părinţilor noştri şi Singur Dumnezeu Drept şi Milostiv, Doamne spune Tu, Care esti Singurul Puternic şi Singurul Stăpân, spune Tu "NU"! cu atâta tărie cu câtă noi nu sîntem în stare. Doamne, fii biruitor căci nimic nu-Ţi poate sta împotrivă, şi ne iartă că pentru răutatea noastră suferim. Ai Tăi sîntem noi, mântuieşte-ne!

Niciun demers politic, social, sau de vreun alt fel omenesc, nu are suficientă putere să lupte sau să schimbe ceea ce a intrat deja în rostogolire. Ci fiecare sa faca ceea ce se pricepe prin mila Domnului, şi să se roage neîncetat rugăciunea inimii, să fie calm, senin, nezdruncinat în credinţă, să nu răsplătească răul cu rău, ci să lupte prin săvârşirea binelui.
Să nu cedăm ispitelor de deznădejde sau de a crede ca Dumnezeu ne-a părăsit. Să nu ne închinam la idoli sub nici un chip, cu preţul vieţii, iar idolii sînt: propria idee despre Dumnezeu, propria imagine de sine, fiinţa (care trebuie iubita, dar nu ca pe un dumnezeu), puterea lumească (cipurile, legiferarea absurdului), orice fel de presiune a puterii trecătoare (patimi), orice fel de dorinţă care se vizează pe sine (ispite), duhul antihristic cu organizarea şi lucrările lui antihristice. Să nu ne închinam la ele nici cu gândul, nici cu fapta, nici cu inima, nici cu voinţa. Să trăim în permanenta simţire a Duhului Sfânt şi a Imanenţei dumnezeieşti care dă clipei bucuria Învierii, să cânte sublimul în inima noastră psalmi, să învăţam şi să preţuim tăcerea când glăsuirea e neputincioasă, să ne jertfim pentru viaţa şi pentru Viaţa în Adevăr a celorlalţi, să nu ne ataşăm de nimic pământesc şi să avem nădejdea biruinţei asupra morţii prin credinţa în Hristos, să nu căutam să ne mântuim singuri, nici cu puterea noastră şi nici pe noi înşine, ci să iubim pe Cel-Ce-Este care iată va veni, şi lumea întreagă, după scufundarea în întunericul în care am intrat şi prin care vom trece pînă la marginea puterilor sufleteşti, atunci şi acolo ne va izbăvi Dumnezeu în Care ne punem nădejdea, pentru că aşa cum din iubire de oameni S-a arătat oamenilor spre nădejdea mântuirii cu Trup străluminat pe muntele Tabor , Îl aşteptăm cu frică şi cu dragoste când Se va arăta în lumina şi în slava Lui, pentru ca noi văzând să putem înţelege.

“Schimbatu-Te-ai la faţă, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; străluceasca şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie!”

O Maica

Sursa: www.victor-roncea.blogspot.com

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC DESPRE AIUD: "Sa se faca Manastire, fara adaos. Manastire-Manastire!" AUDIO/VIDEO



Convorbire cu Parintele Duhovnic Arsenie Papacioc despre proiectele de la Rapa Robilor, Aiud

Sfintia Voastra, exista o intrebare. La Aiud este un monument construit de fostii detinuti politici, si un schit. Si este un proiect sa se faca o Manastire la Aiud. Nu stiu daca stiti de lucrul acesta.

Parintele Arsenie: Sa se faca o Manastire, nu stiu, dar ca s-a facut o bisericuta, un schit, mi-a spus chiar Mitropolitul, Bartolomeu Anania.

Sfintia Voastra, exista un proiect, mai vechi, initiat de Parintele Iustin, sa se construiasca o Manastire la Aiud; de asemenea un proiect mai nou, cultural: ideea unui centru, un complex memorial si un centru de cercetare martirologica. Sfintia Voastra ce credeti ca ar trebui sa fie mai important acolo, ce ar trebui sa primeze. In primul rand ce sa fie acolo? Manastire...

Fara nici o discutie "cultural"... sa speculeze idei si fel de fel. Astea se pot face in timp. Apare cate o carte, pe care poate sa o scrie oricine, dar schitul inseamna prezenta, zi de zi.

Asta este intrebarea. Sfintia Voastra ce spuneti ca ar trebui sa fie mai important acolo; ca principal.

O Manastire. Centru cultural... este si nu este. Ma duc ca la un birou.

Adica se vrea sa se puna accentul mai mult pe...

...Traire! Pe slujba, ca sa fie pomeniti detinutii.

Aceasta este si ideea Parintelui Justin. Sa fie in primul rand o Manastire acolo si nu altceva.

La Aiud este celularul mare, care are 360 de celule. Patru etaje... Manastire, draga!

Pentru ca proiectul unui centru cultural, memorial - stiti, un fel de muzeu al holocaustului romanilor, cum fac evreii, ei pun accentul mai mult pe cultura - ideea aceasta este a actorului Dan Puric. Il stiti....

Parerea mea: sa se faca Manastire, fara adaos! Manastire-Manastire, cu traire de Manastire. Asa! E istoria locului ala!

Ne gandim ce-ar fi vrut si fostii detinuti...

Pai sigur!

...Nu cred ca ar fi vrut altceva decat Manastire.

Manastire! Sunt sute de insi care au murit acolo. Bunaoara, sa spun un caz: unuia care nu incapea in cosciug, i-au taiat picioarele si i le-a pus alaturi. Era prea lung fata de cutia aia... Batjocura fata de trupul omenesc, trup omenesc pe care l-a luat si Hristos!
Si daca se vorbeste si cu Anania, Anania va avea o parere. Dar parerea mea este sa fie Manastire, nu centru cultural.

Parca le e frica sa fie Manastire Sfintia Voastra. Nu mai vor sa faca in principal o Manastire!

Draga, Manastirea este mai pretentioasa, iti trebuie si conducere. De sustinut o sustine Episcopatul. Ea tine de Cluj mi se pare...

De Alba. Si de Alba.

Nu conteaza: e Istorie!

O sa-i spunem si IPS Bartolomeu Anania opinia Sfintiei Voastre. Este bine asa?

E bine, fara discutie. O sa comunicam si noi. Manastirea e mai pretentioasa decit un centru cultural, caruia ii pui o firma acolo, si asa ramine: placa aia. Dar Manastirea nu-i asa. Trebuie traitori, cu staret, cu un numar de calugari, macar pana-n zece.

Am inteles.

Asta-i parerea mea: Manastire, nu centru cultural. Dar ca sa faci o Manastire, e mai greu! Eu o declar, dar trebuie implinita!

Sfintia Voastra, la Aiud sunt oameni care merg in pelerinaj. Sunt oase galbene la Aiud.Martiri, sfnti

Dragul meu, una e sa te duci sa vizitezi, sa te inchini, sa te rogi; alta este sa fii calugar. Trebuie o obste, macar pana-n zece persoane.

Credem ca se incearca sa se preia de catre altii, care nu sunt foarte cinstiti, ideea aceasta a Aiudului. Cred ca asta se urmareste acum.

Nu e cazul sa pierdem vremea. Mi-am spus punctul de vedere. Eu iti spun de ce nu e bine centru cultural: ca nu-i nimic. Decat intr-o discutie oarecare, si suferinta ramane ingropata permanent, si fac sa sa speculeze suferinta. O Manastire are slujba zilnica, si-i aminteste zilnic. Incet-incet poate-i capata numele celor care au suferit acolo. Si Aiud-ul nu-i numai Gafencu si Ianolide...; au fost baieti buni, dar sunt atitia insi care-au murit acolo. Eu ii pomenesc cat se poate, pe toti.
Mi se pare ca punctul de vedere cel mai greu o sa-l aiba I.P.S. Bartolomeu Anania. El a sfintit si schitul, si bisericuta.

Multumim mult, Parinte!

A consemnat Iulian LITA

Sursa: www.victor-roncea.blogspot.com
Related Posts with Thumbnails