26.8.11

Prof Gheorghe Buzatu: “Revolutia” de la 23 august 1944

 
S-au împlinit 67 de ani de când Iuliu Maniu, liderul „Opoziţiei democratice”, a iniţiat jalnicul „act istoric” al răsturnării regimului Mareşalului Ion Antonescu, al încetării Războiului Naţional împotriva U.R.S.S. şi a bolşevismului, calificând puciul din 23 august 1944 drept Revoluţie. O „Revoluţie” pe care, chiar în zilele imediat următoare, liderul istoric al PNŢ-ului a regretat-o profund şi, mai mult, cu un devans de câţiva ani, chiar s-a numărat între victimele sale. Au trecut, aşadar, aproape şapte decenii de atunci. De la ceea ce, altcândva, denumeam, de regulă, cu mândrie patriotică şi fără pic de ezitare, „marea sărbătoare”, care, se pare, ne-ar fi adus, chiar dacă nu totul, oricum de toate. Vă mai amintiţi? Descoperim, nu fără surprindere şi plini de nemulţumire, că toate astea ne lipsesc, că după tipic un alt mare „eveniment” similar survenit la 22 decembrie 1989, într-un fel un al II-lea 23 august, şi acesta, ca şi acela, tot produs al unei clasice şi neroade Lovituri de Stat, n-a îndreptat nimic, România, din contră, a decăzut, iar situaţia românilor s-a agravat necontenit, comparativ – vai! – cu situaţia ante. Nu o dată sau de două ori, ci de „n” ori, şi aceasta pentru că, se confirmă în chip strălucit că la noi e ca la nimeni, că fericirea pe aici nu ţine mai mult decît o noapte, că ELIBERAREA a fost, de fapt, o trădare, succedată, imediat, de o criminală ocupaţie străină, care – după 1989 – s-a transformat în „ocupaţie internă”, predominant bezmetică şi ciocoiască ce a instaurat crima, nenorocirea şi dezastrul. Inegalabilul jurnalist care a fost Pamfil Şeicaru afirma, prin 1952, mi se pare, că „… după 1944 ţara şi neamul ni s-au prăbuşit în haos, că de blestemul trădării nu aveam cum scăpa cu una – cu două, urmând a-i rămâne victime pentru multe decenii înainte!”
Cu aşa ceva, sunt convins, nu mulţi putem să fim de acord. Dar, deocamdată, vorba ciobanului de lângă Tecuci, „Asta-i situaţia!” Întrucât – cum s-ar putea să fie altfel? – de vreme ce în şcolile noastre studiul istoriei a decedat, lăsând locul tuturor năzbâtiilor anticomuniste şi „ismelor” antiromâneşti, iar responsabilii pentru puciurile ticăloase de la 23 august sau 22 decembrie sînt deja „consacraţi” ca… eroi, pe când victimele – trecute în rândul criminalilor de război sau de pace, semn că România n-ar avea dreptul să se numere între statele suverane şi independente. Trebuie să se considere fericită cu statutul actual de ţară înrobită şi permanentă plătitoare de reparaţii şi haraciuri Înaltelor Porţi de pretutindeni. Iată cum în ultimele decenii, din succes în succes, dintr-un 23 august într-altul, am ajuns azi sub tutela Marilor Puteri, iar asta, mai mult decât sigur, prin voinţa şi cu ştiinţa liderilor politici autohtoni, care, pretextând c-ar fi taciturni – din convingerea netoată că termenul derivă de la unul dintre părinţii istoriei, Tacitus, ne-au adus, pur şi simplu, catastrofa în casă, după ce, timp de mai bine de două decenii după 1989, prevestind că ar fi posibil să ne fie şi mai rău, ne-au pregătit cu asiduitate că, în fond, ar trebui să ne consolăm ori, din contră, să ne familiarizăm cu toate „avantajele” unui dezastru recomandat drept binefăcător şi, deci, binevenit! Nu este cumva prea mult pentru români, sau rămâne chiar în tonul nevolnicului 23 august de odinioară, de oriunde şi dintotdeauna ACELAŞI?!

Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu
Sursa: Art-emis

Dr Liviu Turcu: Muzeul “National” al Comunismului – Ministerul Propagandei Orwelliene. EXCLUSIV Ziaristi Online

 

Fostul ofiter de informatii Liviu Turcu, sef al serviciului operativ pentru SUA/Canada si sef al serviciului Europa de Vest, grupul de spatii Germania, Austria, Elvetia din cadrul Centrului de Informatii Externe (CIE, actualmente SIE), cu azil politic in SUA via CIA din ianuarie 1989, fost condamnat la moarte de regimul comunist, in prezent consultant in Statele Unite ale Americii, a transmis in exclusivitate pentru Ziaristi Online o analiza pertinenta asupra apropiatului sfarsit al “sforarilor societatii civile”, “anticomunistii de parada” coordonati de V.V. Tismaneanu si H.R. Patapievici. Concluziile analizei se refera la “scancetele” emise de cei doi ideologi-sefi ai corectitudiinii politice dupa ce volumul generalului (r) Aurel Rogojan, “Fereastra Serviciilor Secrete“, aparut recent la Editura Compania, ii deconspira pe acestia drept agenti aflati “sub steag strain” in Romania.  Schema de actiune evidentiata de sociologul Liviu Turcu este urmatoarea: “Dispunind cvasi-discretionar, prin infiltrare, de umbrela aparatului de stat, (a se citi controlul locurilor de munca in domeniul academic, al stiintelor sociale si a celor de profil cultural, specializari in strainatate, participarea la schimburile culturale, etc.); un larg acces la mijloacele mass-media de mare vizibilitate si obtinerea prin prezenta ad nauseam a statutului de formatori de opinie; controlul direct al unor publicatii de profil ideologic si cultural; intrari privilegiate la edituri capabile sa editeze in ritm accelerat si neconditionat propriile productii ‘telectuale’ sau materiale de serviciu. Cu alte cuvinte un adevarat complex ideologico-industrial care a devenit in ultimele decenii tot mai mult un adevarat ‘stat in stat’ in domeniul planificarii si implementarii noii ‘corectitudini ideologice’ in societatea romaneasca”. Redam textul analizei, integral, mai jos. Sublinierile si intertitlurile apartin redactiei.

MINISTERUL PROPAGANDEI

Confruntata in deplina consonanta cu restul lumii cu o profunda criza economico-financiara, societatea romaneasca este pe punctul de constata ca s-a mai procopsit cu o structura guvernamentala ce va fi curind institutionalizata: Ministerul Propagandei. Si pentru ca in perspectiva istorica atributiile sinistre ale acestui tip de mecanism politico-ideologic au fost percepute de opinia publica ca fiind intrinsec asociate cu regimurile totalitare, ‘parintii fondatori’ ai noului produs marca Frankenstein i-au gasit un ‘nom de guerre’: Muzeul Comunismului. In fapt, cum se spune prin trimitere la un dicton frantuzesc ‘o alta Marie cu aceeasi palarie’.
Pentru oamenii de buna credinta ce vor fi tentati sa ia la propriu din punct de vedere semantic raportul intre firma si atributii am o veste proasta. Nu, nu este vorba – asa cum incearca sa acrediteze autorii -, despre ideea unui model structural, de tipul Muzeului Antipa, ci de un adevarat ‘holding’ ideologic ce va reuni sub o comanda unica toate structurile academice de cercetare dar si de propaganda activa pe manoasa team a reeducarii cadentate a neamului romanesc supravietuitor al fostului regim comunist. Si avind ca punct de plecare epurarea cercetatorilor si activistilor care au avut proasta inspiratie de a se alinia altor grupuri de interese decit cel al noilor patroni (precum cei de la Institutul patronat de Ion Iliescu, dar si cei din Institutul nascut sub pulpana fostului prim ministru liberal Popescu Tariceanu); sau vae victis cei putini care au incercat sa gindeasca cit de cit independent.
Mecanismul dresajului ideologic al unei parti a intelectualilor romani in ultimii 20 de ani a inclus utilizarea armonioasa a metodei ‘morcovului si bitei’, adica crearea reflexului pavlovian prin recompensarea fruntasilor pe ramura stahanovista si aplicarea de corectii dure, de regula publice, pentru recalcitranti. Cum? Dispunind cvasi-discretionar, prin infiltrare, de umbrela aparatului de stat, (a se citi controlul locurilor de munca in domeniul academic, al stiintelor sociale si a celor de profil cultural, specializari in strainatate, participarea la schimburile culturale, etc.); un larg acces la mijloacele mass-media de mare vizibilitate si obtinerea prin prezenta ad nauseam a statutului de formatori de opinie; controlul direct al unor publicatii de profil ideologic si cultural; intrari privilegiate la edituri capabile sa editeze in ritm accelerat si neconditionat propriile productii ‘telectuale’ sau materiale de serviciu. Cu alte cuvinte un adevarat complex ideologico-industrial care a devenit in ultimele decenii tot mai mult un adevarat ‘stat in stat’ in domeniul planificarii si implementarii noii ‘corectitudini ideologice’ in societatea romaneasca.

“Impostorii fara opera”

De mai bine de 20 ani o clica de manipulatori oportunisti ce s-a instalat la cirma ‘societatii civile’ – indivizi pe care regretatul jurnalist si istoric Mihai Pelin ii califica drept ‘impostori fara opera’ -, s-a insinuat pe culoarele sinistre al puterii politice post-decembriste luind in posesie cu de la sine putere prin rapt rolul model de ‘noua constiinta a neamului romanesc’. In prezenta si cu acceptul fie el si defensiv al intelectualilor de reala valoare asupra carora trona precum sabia lui Damocles potentiala acuzatie, utilizata adesea abuziv, de fosti colaborationisti ai regimului lui Nicolae Ceausescu. De frica sau cel mai adesea de lehamite si sila acesti intelectuali au lasat sub spectrul intimidarii intregul spatiu cultural si ideologic noilor politruci pe post de heralzi ai ‘luminii’ venite de la apus.
Cindva, cu siguranta, pe post de obiect de disectie politico-ideologica la morga istoriei, sectia malformatii congenitale, se vor clarifica pentru viitorime cauzele performantei nefaste a acestui nucleu malefic de a transcede pe post de falsa stea polara toate regimurile post-decembriste. Indiferent de eticheta aflata pe borcanele partidelor politice aflate la putere sau identitatea exponentilor prezidentiali ale acestora.

Infiltrarea agentilor “societatii civile” in spatiul politic decizional

Fara a anticipa analiza acestui studiu de caz trebuie remarcata gama absolut fenomenala de mijloace frauduloase utilizate pentru a deveni o constanta de prim plan a vietii social politice romanesti. Folosind un arsenal, ce aminteste intr-o sinteza demna de o cauza mai buna experiente istorice universale precum: controlul sectorial al centrului politic decizional dupa modelul guvernului hooverian din bucatarie al anilor ’30 si care in Romania a dat nastere binomului organic intelectuali-putere politica (in traducere libera o mina spala pe alta); stilul lumpenar de actiune a la Chicago, asa cum deja am mentionat, in care armele de foc au fost substituite cu mijloace de presiune psihologica asupra intelectualilor ce au refuzat sa se alinieze grupului si noii linii oficiale de reeducare anticomunista dupa tiparul ‘carticicii rosii a lui Mao’; selectionarea, recrutarea si crearea din rindul tinerei generatii de intelectuali a unui grup restrins dar galagiosi de propagandisti de tip  jdanovist cu semn ideologic schimbat pentru a deveni garda pretoriana pseudo-academica si mediatica a marilor pontifi; valorificarea, inclusiv la cel mai inalt nivel al piramidei politice a modelului ‘da-mi, ca sa te sprijin’ si atunci cind fost nevoie modelul seicarian ‘santajul si etajul’; asigurarea prin sistemul barter de servicii, inclusiv de ordin financiar, de PR si spalare imagologica tip ‘Nufarul’ pentru unii magnati capitalisti de sorginte autohtona; monopolizarea abuziva si tranzactionarea la bursa intereselor meschine, a politicii culturale interne si externe. Si lista poate continua inca mult.

Mostenitorii lui Trotki revendica Romania

Sa confisti drama si durerea generatiilor ce au suferit direct represaliile fostului regim si sa le transformi intr-o trambulina egoista detestabila pentru a accede la putere, bani si vizibilitate publica e un act care nu va trece neobservat viitorimii. Si pentru a pune sare pe rana acestora, cum se spune in popor, cei care au facut-o si o fac in continuare sint descendentii directi ai fostilor comanditari ideologici de sorginte stalinista. E un fapt si nu o presupunere, ce desfide orice criteriu de autoritate morala nu pentru ca acestora trebuie sa li se refuze la nivel individual dreptul de a se reconverti ideologic ci pentru ca s-au instalat ca si inaintasii lor prin impostura la cirma procesului de remodelare a constiintei traumatizate a natiei abia iesite din spectrul sumbru al fostului regim totalitar. Va veni timpul, nimeni nu trebuie sa se indoiasca de acest lucru, cind un grup de intelectuali seriosi, sobri si obiectivi vor rescrie Raportul prezidential pe tema regimului comunist. Sine ira et studio, adica cum spuneau romanii ‘fara ura si partinire’. Incultura politica si mercantilismul celor ce s-au aflat la conducerea statului roman dupa 1989 au fost o prada usoara pentru profesionistii ‘anticomunismului de parada’. Unii, inclusiv fosti presedinti, au manifestat regrete tardive pe aceasta tema; dar asta nu schimba cu nimic raul facut intregii societati si mai ales fara nici un efect la nivelul statutului si marjei de manevra a celor ce vor acum sa monopolizeze definitiv si discretionar atributiile unui fie si formal acoperit minister al propadandei.

Integral la Ziaristi Online.RO
 

Avva Dorotei: Pentru săvârşirea şi alcătuirea faptelor celor bune ale sufletului

[...] Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că se întîmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvîrşi, ce zideşte azi, surpă mîine, puind o piatră şi scoţînd două. Cum am zice de pildă: vine un frate şi-ţi zice cuvînt de mîhnire sau de turburare şi taci şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui frate: „Cutare m-a ocărît şi mi-a zis cutare cuvînt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu foloseşte, înseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis Părinţii. Un altul se socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mişel decît toţi, a se numi om de nimic, defâimîndu-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul zicîndu-şi: „O, piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te amesteci cu oamenii?.” Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că slujeşte ca să aibă plată. Iată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întîmplă vreo întristare, îndată părăseşte lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujeşte cu minte slujeşte ca să cîştige milosîrdie şi îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întîmplă, fie din afară, fie că însuşi bolnavul s-ar porni spre dînsul, suferă fără turburare, avînd multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui bolnavul cu aceasta, decît el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mîntuit de război. Spune şi Evagrie despre un bătrîn mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrînul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decît cu milosîrdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce începe a se scîrbi asupra fratelui său şi a-l urî, cugetînd în sine că este ceva. Acesta cu osîndirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sîrguitor, ci se sileşte prin înfrînare să scape de patimi şi, izbăvindu-se de dînsele, se smereşte mai mult, temîndu-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sînt ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decît ca să o cîştigi şi să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: „Sînt mari faptele cele bune, cum putem să le săvîrşim?”, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici: „Cum pot să mă îngrijesc de scîrbele lui ca de ale mele? Şi mai vîrtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?”
Nu-ţi lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gîndi că fapta bună este grea şi cu anevoie de făcut, ci caută întîi să crezi în Dumnezeu şi pune început bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaînalt şi vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvîrşirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putinţă şi fără rînduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămînt şi cu celălalt în cer, iar tu stînd în mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămînt şi să mă aflu tocmai în vîrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întîi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scîrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ţi fi milă de dînsul, a-l mîngîia cu cuvîntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, cîte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vîrful scării. Că, ajutînd vecinului tău cîte puţin, începi să iubeşti şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se împlineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine. [...] Plăcut este cînd face cineva milostenie fără nici un gînd omenesc, ci numai din bunătatea însăşi, din milostivirea însăşi, atunci cînd este plăcut. Iar desăvîrşire este cînd face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atîta dragoste, încît socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dînd milostenie se bucură ca şi cînd ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mîntui pe om, precum zice Proorocul: „Mîntuirea sufletului este bogăţia omului.” Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale.” Însuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc”, nici n-a zis: „Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv.” Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă şi în Sfînta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea copiilor lui şi Dumnezeu îi împlineşte cererea; altul face numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (cînd ştie că nu i se păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpînului său ca să ia simbrie şi să cîştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sînt stările din care facem binele, precum zice marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor, cînd facem bunătatea temîndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor cînd o facem cu nădejde de plată; sau, cînd o facem pentru însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sîntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar sîntem datori să facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sînt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cît bogaţii aceia de care scrie Sfînta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decît darurile acelora, iar de nu ai nici atît, milostiveşte-te spre vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mîngîie pe fratele tău cu cuvîntul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin cînd se va turbura fratele tău asupra ta şi se va mînia, fă milă cu dînsul şi suferă mînia lui, văzîndu-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un cuvînt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertîndu-i greşeala cu care ţi-a greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. Iată, neavînd nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cît sufletul este mai cinstit decît trupul, cu atît şi mila făcută de el este mai mare decît cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un vînt potrivnic. [...]

- extras din lucrarea IEROMONAHULUI IOAN IAROSLAV - CUM SĂ NE MÂNTUIM? DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

Masa nefericita a omului modern - o intelegere mai profunda a capcanelor din jurul nostru

http://www.michaelpollan.com/

Rezumat pentru articolul Mese nefericite

Posted on Friday, 2 May, 2008 by Olivian BREDA
articol de Michael POLLAN, din ianuarie 2007, in New York Times, rezumat de Olivian BREDA in mai 2008
(daca articolul asta rezumat vi se pare lung, ar trebui sa vedeti articolul original)
 
“Mananca mancare. Nu prea multa. In mare parte plante.” Acesta ar putea fi raspunsul simplu la intrebarea aparent complicata “Ce sa manance oamenii ca sa fie cat mai sanatosi?”
Alte sfaturi mici: putina carne n-o sa te omoare, dar e bine sa fie ca meniu secundar, mai degraba decat masa principala. Un alt sfat: e mai bine sa mananci mancare proaspata decat procesata. (de aici si indemnul de a manca “mancare”; in prezent in supermarketuri sunt multe lucruri asemanatoare cu mancarea ce nu pot fi considerate mancare)
In anii ’80 mancarea a inceput sa dispara din supermarketurile americane, fiind inlocuita de “nutrienti”. Au fost mai putin prezente ouale, cerealele pentru micul dejun sau prajiturile. Au aparut in schimb termeni ca si: fibre, colesterol si grasimi saturate. Mai importante decat mancarurile insele, se considera ca prezenta sau absenta acestor substante aduce sanatate. Pe scurt, daca mancai mai mult dintr-un anumit nutrient, si mai putin din altul, traiai mai mult si evitai bolile cronice.
Un exemplu in istoria SUA a fost recomandarea “reduceti consumul de carne”. Astfel a pornit mesajul initial. Filtrat de guvernul SUA, mesajul a ajuns insa sa sune astfel: “alege carnea rosie, carnea de pui si peste care sa reduca cantitatea de grasimi saturate”. S-a eliminat din fraza initiala “reduceti consumul” (care ar fi diminuat vanzarile), iar lucrul palpabil care trebuia consumat mai putin (carnea), a devenit ceva intangibil – “grasimile saturate”. In fine, guvernul nu a facut distinctie intre cele trei tipuri de carnuri, si nu a precizat ca carnea rosie ar fi mai rea ca cea de peste.
Pentru a nu acuza direct nici o grupa de mancare, s-au folosit termeni ca si: polisaturate, colesterol, monosaturate, carbohidrati, fibre, polifenoli, amino acizi, etc. Spatiul luat de substantele tangibile a disparut, si am intrat in Era Nutritionismului.
O prima premisa gresita a nutritionismului e ca mancarea e doar pentru sanatate. In multe culturi, alte atribute ale mancarii – placerea sau socializarea – fac oamenii sa fie sanatosi. Pentru nutritionism insa mancarea e doar pentru sanatate.
O a doua problema a nutritionismului e gradul de prelucrare: ca producator, poti face ca mancarurile super-procesate din supermarketuri sa contina orice – poti pune mai multi carbohidrati sau mai multe proteine. Insa intr-un cartof, banana sau avocado nu poti face mare lucru (daca nu cumva intervine genetica). De aici, interesul crescut al guvernului pentru a promova nutrienti, mai degraba decat alimentele. Odata cu schimbarea preferintei oamenilor de stiinta in nutritie pentru anumite lucruri, alimentele super-procesate se pot adapta foarte rapid la cerinte.
Deci nutritionismul e bun pentru afaceri. Dar e bun pentru tine? Daca incerci sa urmezi un sfat al nutritionistilor si sa reduci de exemplu numarul de carbohidrati, fara sa ai o imagine globala asupra mancarii, vei inlocui carbohidratii cu alta substanta, pentru a pastra numarul de calorii zilnice. Insa acea noua substanta nu e neaparat sanatoasa: poti renunta la o prajitura si sa iei o bere, de exemplu. Renunti la carbohidrati si pui altceva in loc, nu neaparat ceva sanatos.
O alta problema a nutritionistilor e ca iau nutrientul din contextul mancarii, si iau mancarea din contextul modului de viata. De ce se intampla asta? Pentru ca oamenii de stiinta nutritionisti au nevoie de variabile individuale pe care le pot izola (si fac studii doar pe acea variabila). Insa si cea mai simpla mancare e enorm de complexa, o bogatie de compusi chimici, multi dintre ei exista intr-o relatie complexa si dinamica unul cu altul, si toti sunt in procesul schimbarii dintr-o stare in alta. Si ce face nutritionistul? Imparte alimentele in elementele componente si le studiaza unul cate unul, chiar daca asta inseamna sa ignore interactiunile complexe si contextele, ca si faptul ca intregul poate fie mai mult decat, sau intr-o forma diferita decat, suma partilor sale. Denumire alternativa pentru nutritie: “stiinta reductionista”.
Reductionismul, sa-i zicem, te invata ca mancarea e un lucru mecanic: pui nutrientul asta, obtii rezultatul fiziologic asta. Cu toate asta, oamenii difera in lucruri importante: metabolizarea zaharului, digerarea (unii digera mai multe calorii din aceeasi mancare, si unii mai putin). Nu e nimic ca o masina in om, si sa crezi ca mancarea e doar combustibil e gresit.
 
 

Ambasadorul sovietic Kuzmin ne felicită cu a doua ocupare rusească…


Ajunul sărbătorii de Independenţă, marcat de întreaga R. Moldova pe data de 27 august, este umbrit de mai multe acţiuni cu tentă rusească, care vin să submineze importanţa acesteia.  

Cea mai recentă manifestare a avut loc ieri - depunerea de flori la Memorialul „Eternitate” de către diaspora rusă în frunte cu ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin. Cu această ocazie, Kuzmin a ţinut să felicite moldovenii cu ocazia „eliberării Moldovei de către armatele sovietice de sub jugul germano-român”.

Valeri Kuzmin a venit la Complexul memorial „Eternitate” alături de reprezentanţi ai Ambasadei Ucrainei şi Belarusului în R. Moldova, iar acolo a fost întâmpinat de mai mulţi membri ai diasporei ruseşti. Ambasadorul rus a depus flori şi o panglică în culorile drapelului rusesc, în memoria ostaşilor căzuţi în timpul operaţiunii Iaşi-Chişinău, după care a felicitat moldovenii cu ocazia „eliberării de sub ocupaţia fascisto-germano-română”. „Vă felicit cu această zi, care este fără îndoială o zi luminoasă din istoria noastră comună. Este ziua când Moldova a fost eliberată de jugul fascist germano-român. A fost o zi importantă pentru Moldova, care a avut de parcurs o cale lungă de reabilitare”, a spus Kuzmin.

Întrebat de TIMPUL cum va petrece ziua de 27 august, Valeri Kuzmin a declarat că va fi prezent la manifestaţiile Zilei Independenţei R. Moldova. „Am dat curs invitaţiei conducerii ţării şi voi participa la festivităţile legate de Ziua Independenţei. De ce vă miraţi? Relaţiile dintre noi sunt minunate. Ar fi bine să cunoaşteţi că în acest an se împlinesc zece ani de când R. Moldova şi Federaţia Rusă au semnat un acord de colaborare şi prietenie”, ne-a spus ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău... Ambasadorul a mai menţionat că pe 27 august se aşteaptă ca în R. Moldova să vină un reprezentant din partea Federaţiei Ruse, şi anume, preşedintele Comitetului rus de securitate şi apărare, Viktor Ozerov. Acesta însă ar putea să nu prindă începutul manifestărilor, pentru că avionul va ateriza pe Aeroportul de la Chişinău mai târziu...
Pe data de 24 august s-au împlinit 67 de ani de la încheierea operaţiunii Iaşi-Chişinău din al Doilea Război Mondial, în urma căreia armata sovietică a recăpătat controlul asupra teritoriului actual al R. Moldova.

Un articol de: Irina Papuc
Timpul - Basarabia 

Părintele Mihai-Andrei Aldea: ROMÂNI, SECUI ŞI UNGURI ÎN TRANSILVANIA – SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ

 de Pr. Mihai-Andrei Aldea

După cincizeci şi cinci de ani de luptă, Ungurimea din România, sprijinită copios de Ungaria, diaspora ungurească şi multe alte puteri anti-româneşti, se crede la un pas de refacerea Regiunii Autonome Maghiare a lui Stalin. 
 
La o primă vedere, pentru a înţelege valoarea morală a proiectului, ar fi de ajuns o înşiruire a câtorva din cei mai celebri susţinători ai acestei idei, precum: Horthy, Stalin, Hitler, Wass şi alţi monştri din istoria recentă a umanităţii, alături de urmaşii lor din Ungaria – şi nu numai – de astăzi.
Dar, din nefericire, mulţi sunt atât de lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe istorice, încât chiar nu înţeleg ce se petrece.
De aceea, să vedem o scurtă istorie a Românilor, Secuilor şi Ungurilor în Transilvania, după documentele vremii şi istorici recunoscuţi internaţional şi chiar mondial[1]. Şi, prin prisma ei, să vedem în ce măsură este potrivită autonomia cerută azi de U.D.M.R. din punctele de vedere politic, istoric, economic şi, evident, al drepturilor omului.

Originile şi teritoriul Românilor

După cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi prin Evanghelie. Că Românii sunt urmaşii traco-ilirilor latinizaţi sau romanizaţi apare limpede în documentele istorice şi faptul este consemnat de numeroşi lingvişti şi istorici[2]. Deosebiri apar la factorii de romanizare[3] şi la întinderea teritoriului în care s-a format Neamul Românesc. În această ultimă privinţă întinderea schiţată de Nicolae Iorga (din Carpaţii Beschizi în Peloponez şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră[4])  ni se pare a fi un minim de bun-simţ[5].

Prezenţa Românilor atât la nord cât şi la sud de Dunăre este, oricum, limpede atestată înainte de venirea Ungurilor în Europa, după mijlocul secolului IX d.Hr. Românii erau, după cum arată istoricul Nicolae Iorga în chiar locul mai sus citat, urmaşii şi moştenitorii Imperiului Roman, şi mai ales ai Imperiului Roman de Răsărit, cel care avea capitala aşezată de un străromân, Sfântul Constantin cel Mare, pe ţărmurile Bosforului. Deşi foarte departe de puterea sau ocrotirea propriu-zisă a Constantinopolului, Românii nordici se simţeau atât de legaţi de acesta încât şi conducătorii lor – de multe ori urmaşi ai unora sau altora dintre migratori – ajungeau să adopte ca firească aceeaşi legătură. Simplul fapt că primele creştinări ale Ungurilor s-au făcut de către clericii Imperiului roman şi nu de agenţii papismului, sau că Menumorut se socotea vasal şi reprezentant al Împăratului de la Constantinopol, este de ajuns pentru a demonstra acest punct.

Până în secolul IX d. Hr. Românii dăduseră lumii şi Europei foarte mult. De la „călugării sciţi” la sfinţi ca Dionisie Exiguul sau Ioan Casian, de la Constantin cel Mare sau Iustinian la Niceta de Remesiana, şirul personalităţilor stră-române şi române este foarte lung. Şi, spre deosebire de alte naţii, Românii ştiau nu doar să lupte şi să se jertfească pentru Imperiu, ci şi să întindă mereu mâna celorlalţi. Mari ctitorii ale românităţii, precum Sfânta Sofia sau Vlahernele, s-au ridicat de către Români într-o frăţească unire cu alţi constructori (în cazurile amintite împreună cu Armenii). O altă pildă sunt trupele din Sciţia Mică sau Dicia[6] – cum se numea pe atunci Dobrogea[7] – care apărau nu doar acel ţinut, ci şi calea cea mai scurtă către Constantinopol pentru invaziile migratorilor, dar şi gurile Dunării. Astfel apărau, de fapt, întregul Imperiu. Fericitul Ieronim[8], Sfântul Ioan Casian[9], Dionisie Exiguul[10] şi Niceta de Remesiana[11], ca să amintim numai patru nume, au ştiut să devină punţi între Răsăritul şi Apusul Romanităţii, dar şi între Romanitate şi celelalte naţiuni creştine – Greci, Armeni, Egipteni şamd. Existenţa lor a însemnat atât de mult pentru unitatea Creştinătăţi cât aproape nu se poate spune. Atât de mult, încât atunci când invazia slavă rupe – la începutul sec. VII – legătura Românităţii cu Apusul, începe şi ruptura între Apus şi Imperiul de Constantinopol. Imperiul roman – devenit de limbă greacă şi numit romaic[12] – şi Occidentul, rămas de limbă latină, ajung să nu se mai înţeleagă. Mijlocirea Românilor încetase, iar preţul plătit de Europa – şi chiar de întreaga omenire – va fi cumplit.
Sunt doar câteva din realizările extrem de numeroase pe care Neamul Românesc deja le dăruise lumii.

Invazia ungurilor în Panonia

Şi vine mijlocul secolului IX. Ungurii apar la nord de Marea Neagră apoi, înfrânţi la Dunărea de Jos, ocolesc cetatea Carpaţilor – Transilvania – şi se aşează stăpâni peste Românii şi Slavii din Panonia, oameni paşnici care se îndeletniceau cu păstoritul şi pescuitul şi ţineau spiritual de Imperiul roman[13].
Ce au adus Ungurii la venirea lor în Europa? Oricât de dureros ar fi adevărul, trebuie spus: crimă, jaf, teroare. Ce-i drept, fără discriminare. Oriunde li se părea că ar fi bogăţie, Ungurii se repezeau să ucidă, să nimicească şi să jefuiască. Pentru bestialitatea lor au fost asemănaţi cu dispărutul trib al hunilor, un neam turcic de o sălbăticie inimaginabilă[14], ce răvăşise Europa câteva secole mai devreme[15]. Aceeaşi neomenie a însoţit primul secol al Ungurilor în Europa. O dâră de dureri cumplite, de sânge şi foc rămânea în urma fiecărei acţiuni[16] sau năvăliri a lor, până când germanii aproape îi nimicesc în bătălia de la Lechfeld (955).
În aceeaşi vreme însă, o ramură începuse a se depărta de păgânismul inuman care era la originea cruzimilor nesfârşite săvârşite de Unguri. Sub influenţa Românilor din Panonia, şi poate şi a Secuilor, unii dintre războinicii unguri, şi chiar şi căpeteniile Bulcsu şi Gyula se creştinează. Ultimii doi sunt chiar botezaţi la Constantinopole, devenind apostolii Credinţei şi civilizaţiei într-un neam sălbatic şi aducând pe ierarhul Ierotei – hirotonit, desigur, la Constantinopole – ca prim episcop al Ungariei.

Ungurii – unealtă sângeroasă a papalităţii
 
Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice – ca celebrele „Donaţii Constantiniene” – au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învăţăturii de Credinţă. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste – de la supremaţia papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu – au fost impuse manu militari întregului Occident[17].
În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părţilor de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forţă a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat ţările şi popoarele ortodoxe, Inchiziţia, păgâni plătiţi să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupţilor în ţările ţintă… Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.
Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliaţii germani – sau supuşii germani… – ai Papalităţii nu se străduiesc să nimicească pe Unguri. Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste – fie ele creştine sau păgâne – din Răsărit[18].
O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?
Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş – care venea în conflict cu mândria ungurească – dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naţionalităţi, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurinţă pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogaţi, avea să prevaleze.
Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte naţii avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credinţă, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioţii nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.
De la Voiteh cel devenit Ştefan – pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulţi alţi criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase[19] – a devenit Ungaria unealta Papalităţii. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuţii religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.
Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credinţa romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forţa care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiţii şi veleităţi universale a papalităţii… Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănţuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forţă de percuţie a fost Regatul ungar…[20]

Integral pe site-ul Revistei Atitudini
Related Posts with Thumbnails