23.10.11

Părintele Justin: Să ne rugăm să înmulţească Domnul secerătorii, că sunt puţini. Singura noastră criză este că nu am fost veghetori ai neamului şi ai tradiţiei noastre ortodoxe, şi am lăsat să pătrundă în mijlocul comunităţii creştine lupi răpitori. Am fost surzi la durerile şi strigătele mucenicilor din închisori

realizat de monahia Fotini, 13 octombrie 2011

Părinte, ce ne puteţi spune despre Părintele Adrian Făgeţeanu, care de curând a trecut la Domnul? L-aţi cunoscut în închisoare? 

Eu nu l-am cunoscut personal, nu ne-am întâlnit, dar auzisem de el. Părintele Adrian a fost o figură rară în cadrul neamului nostru, pentru că din fragedă copilărie acest om s-a arătat a fi ales de Dumnezeu, pregătit parcă pentru o misiune aparte pentru Ortodoxia românească. Încercările şi întâmplările miraculoase din copilăria lui vin să ne întărească această convingere. Părintele Adrian a fost ales din pântecele maicii sale să fie un ostaş luptător în armata lui Hristos, atât pe plan religios, cât şi pe plan cultural. A fost omul suferinţei, un corifeu al suferinţei, începând cu Antonescu şi până în prezent, el a fost mingea de lovitură a tuturor politicienilor. Este omul care a trăit o viaţă de ascet şi isihast şi a sfârşit ca un mucenic. De aceea pentru noi trecerea lui dincolo este totodată şi o mare bucurie, pentru că s-a dus în împărăţia sfinţilor să formeze buchetul de rugăciune alături de Corneliu Codreanu, pe care Părintele Adrian îl avea ca model, alături de Părintele Petroniu Tănase şi Părintele Arsenie Papacioc şi nu în ultimul rând alături de Părintele Daniil Sandu Tudor, povăţuitorul lui duhovnicesc şi de ceata tuturor sfinţilor români. El a fost un luptător de frunte nu doar pentru ortodoxia românească ci pentru toată Europa creştină. Este un Luceafăr duhovnicesc al pământului României. Şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit lungime de zile, deoarece orice zi în plus a Părintelui Adrian era un câştig pentru neamul nostru, prin sfaturile şi rugăciunile cu care a întărit pe mulţi creştini. Mai ales că nu s-a temut de nimic pe lumea aceasta, şi a combătut prin faptă şi prin cuvânt atât ateismul comunist, cât şi ecumenismul, erezia zilelor noastre şi a tuturor rătăcirilor, sectelor care slujesc idealului antihristic new-age. Eroismul său asupra întunericului new-ageist să fie pildă tuturor credincioşilor care vor să înfrunte urgiile antihristice de azi şi de mâine. Pentru noi nu există criză. Singura noastră criză este că nu am fost veghetori ai neamului şi ai tradiţiei noastre ortodoxe, şi am lăsat să pătrundă în mijlocul comunităţii creştine lupi răpitori, fie ei politici, fie religioşi. Păstorii noştri au cam ameţit repede de slava lumească şi nu au putut să se impună în apărarea drepturilor Ortodoxiei, după cum s-ar fi cuvenit. Părintele Adrian îi va smeri în faţa Tronului Dumnezeirii. Noi am avut soarta aceasta nefastă să avem nişte creştini căldicei, cărora chipurile le-a plăcut mai mult liniştea. Pentru că întâistătătorii noştri ne-au dat mereu cu liniştea, cu pacea, cu cuminţenia – virtute pusă la mare cinste în educaţia religioasă ateist comunistă. Dar această falsă cuminţenie nea acoperit toate neghinele pătrunse cu vicleşug în sânul Bisericii noastre şi de atâtea bălării aduse din Răsărit şi din Apus nu am mai avut ochi să le vedem, sau poate ca a fost mai comod să le astupăm. Dar românul nostru, cum am mai spus, nu a fost aşa dintotdeauna, el are sânge de dac şi brâncovenesc, eroi care au luptat cu preţul vieţii nu doar pentru apărarea naţiei noastre ortodoxe, ci am fost poarta dintre Răsărit şi Apus, prin care am oprit aici orice trecere păgână.
Părintele Adrian a îmbinat foarte frumos aceste calităţi creştine, pe care orice creştin e dator să le câştige – rugător trezitor şi mărturisitor neînfricat. Iar dacă îl iubim pe Părintele Adrian dovedim aceasta numai dacă îi vom urma exemplul şi nu vom pune în gura lui false învăţături, ca să ne cadă nouă mai bine. Pentru că sunt mulţi propovăduitori care numai se laudă cu popularitatea Părintelui Adrian, dar în realitate ei sunt lupi răpitori. Suntem aşa de ofiliţi şi oprimaţi încât nu mai deschidem mintea, nu mai deschidem nici ochii, nici gura. Stăm într-o cuminţenie, să-mi fie cu iertare, prostească. Faima cuminţeniei noastre s-a dus peste tot în lume, încât a ajuns străinul să facă glume pe seama acestei cuminţenii a românilor. Părintele Adrian a fost aşa de puternic încât şi diavolul s-a temut de rezistenţa sa, prigonitorii înşişi obosind în a-l înfrunta. Aceasta este o pildă pentru noi că dacă vom avea curajul să mărturisim fără de tăgadă, şi diavolul va slăbi de puterea pe care Hristos ne-o va da şi va lucra prin noi. Este o dovadă în plus că puterile diavolului sunt mult limitate faţă de puterea dumnezeiască a lui Hristos. Să dea Dumnezeu să înţelegem acest adevăr din propria noastră experienţă şi nu doar din pilde. Este o vină a noastră că nu am ştiut să veghem şi să păzim bunurile acestea morale şi spirituale pe care acest neam le-a acumulat prin înaintaşii noştri.

Ce părere aveţi despre dificultăţile pe care le-am întâmpinat la Târgu Ocna, unde s-au efectuat săpături arheologice cu scopul de a găsi osemintele mucenicului Valeriu Gafencu? 

Da, sunt lucruri murdare de a măslui, de a acoperi un adevăr, încât să nu se mai vadă nimic, să acopere orice mărturie care putea trezi interesul tinerilor din generaţiile viitoare. Sunt aceiaşi oameni care au condus ieri şi conduc şi azi, acelaşi sistem. Pentru că acum, ca şi atunci, atât de tare se temeau de aceşti martiri ai rezistenţei anticomuniste, încât nici morţi nu îi suportau, şi morţi se temeau de ei. Teama şi necredinţa lor îi îndemna să săvârşească gesturi de-a dreptul penibile, încât şi după ce îl vedeau mort din pricina bătăilor, sau împuşcat, îi înfigeau suliţa în coastă, în dreptul inimii, să se asigure că a decedat. Acest obicei nu ne este străin, îl ştim din Evanghelie, e o practică iudaică. Şi chiar dacă au trecut atâţia ani de zile, ei poartă această frică de morţii noştri, de morţii care înviaţi cu puterea lui Hristos, le surpă lucrările demonice, pentru că harul lor îi arde ca pe Lucifer care nu suferea să vadă lumina Arhanghelului Mihail. Această teamă a lor în a-i slăvi pe mucenicii din închisori arată cât de slabi şi neputincioşi sunt. Până la ora aceasta se tem ca nu cumva să învieze. Aveţi piatră? Aveţi stânci? Puneţi pe mormântul lor şi îl păziţi cu străji puternice, ca să nu se mai audă în veac de existenţa lor.
Dar în ciuda tuturor eforturilor lor de a sta împotriva sângelui mucenicesc, vor rămâne neputincioşi în faţa adevărului, iar nedreptăţile săvârşite asupra neamului nostru se vor întoarce asupra neamului şi familiilor lor. Ororile săvârşite de aceşti agenţi ai ateismului, ai satanei, apasă pe conştiinţele lor şi familiilor lor, încât putem spune că sunt nişte oameni maltrataţi moraliceşte. Vina de altfel o purtăm şi noi, pentru că am fost surzi la durerile şi strigătele mucenicilor din închisori, după cum surzi suntem şi azi, încât nici preotul nu pomeneşte nimic în parohia lui de existenţa acestor martiri şi sfinţenia lor. Preotul de azi e surd şi la strigătul omului sărac, care nu mai are bani nici de o bucată de pâine, pentru că statul român l-a înglodat în biruri şi datorii. Ar trebui să existe, după cum am mai zis, mijloacele de întrajutorare a bolnavilor, copiilor orfani, familiilor fără adăpost. Şi dacă preotul nu face asta, cine să o facă? Atunci nici criza asta nu ar fi fost aşa de acut simţită de românii noştri. Cunosc vreo doi, trei preoţi care au săvârşit astfel de fapte de milostenie, dar restul?
Cu toate că nu-i a creştinului bogăția şi desfătarea, ci sărăcia şi nevoia. Ţăranul român, de altfel, nu a re nevoie de alt ajutor, decât de ogorul lui şi pe care trebuie să îl lucreze cu osteneala mâinilor lui, şi sudoarea frunţii sale. Aceasta este de altfel şi o poruncă biblică, nu? Dar românul nostru s-a puturoşit, s-a învăţat cu comoditatea şi aparenţa luxului acesta îmbietor. Stă în faţa calculatorului şi umple barurile noaptea. Românul nu are nevoie de bananele şi portocalele lor, că şi aşa ne trimit numai otrăvuri. Să trăim noi cu mierea albinelor noastre aşa cum au trăit strămoşii noştri, cu ceapa, cartoful şi văcuţa ţăranului român; cu coasa şi secera cu care am secerat pâinea cea de toate zilele, pe care ne-a dăruit-o Domnul. Şi cred că în viitor românul va ajunge după cum a început, cu ogorul lui, în simplitatea şi sfinţenia lui, ne vom întoarce vrând nevrând la originile şi îndeletnicirile de la început, cu mijloacele cele mai rudimentare, în tovărăşie cu vaca vecinului care va trage să scoată brazdele pentru a semăna sămânţa ce îşi va da rodul la vremea ei.

Din păcate, Părinte, majoritatea tinerilor de azi, şi nu doar cei de la oraş, ci şi cei de la sate, nu mai sunt obişnuiţi să se ocupe cu îndeletniciri agricole şi sunt cuprinşi de descurajare, văzându-se neputincioşi şi obişnuiţi cu comoditatea de la bloc. Ce sfat le daţi familiilor care vor să se retragă la sate, dar nu au nici mijloacele necesare să cultive pământul, nici pricepe?
Ei… nevoia te învaţă toate. Orice învăţ are şi dezvăţ şi orice dezvăţ are învăţ. Eu am muncit toată copilăria şi tinereţea mea, alături de părinţii şi fraţii mei. Nu e nevoie de niciun utilaj agricol, ca să îţi întreţii familia ta. Toată copilăria mea a fost în centrul muncii agricole. Şi pe ogorul nostru nu a mers decât boul şi calul, şi semănatul tot cu mâna mergea. Iar aratul nu e deloc dificil, pe o lăţime de 5-6 metri făceai cu plugul vreo 8, 10 brazde, semănai frumos, venea grapa care acoperea şi rămânea hrană şi pentru păsările cerului. Nu vedeţi şi ciorile cum se adăpostesc noaptea în podurile clădirilor din oraş, iar dimineaţa ies la ţară, pe câmp, ca să se hrănească? Vezi seara cum vin cârduri aşa, de parcă sunt cocori, cum vin ciorile la oraş să-şi găsească adăpost. Aşa şi cei de la oraş să se uite la ciori cum se hrănesc din hrana ţăranului de pe ogor, chiar dacă trăiesc la oraş. Nu are nevoie omul nostru să-i vie apa la el, vorba olteanului, s-o beie din şurub, nu, o bea din fântâna lui, cu cumpăna lui cu care scoate apa, dulce şi cristalină.
Eu nu am făcut minerit în tinereţea mea, dar în închisoarea de la Baia Sprie am învăţat să fac şi minerit de nevoie, mai bine decât minerii specializaţi. Nu au ştiut să ne dea decât câte un târnăcop, o rangă şi o lopată, 400 câţi eram cu toţii. Am intrat acolo nedumeriţi şi erau doar 5 mineri care aveau ordin să ne instruiască; au stat cu noi doar o săptămână în care am învăţat toată tehnica mineritului. Ei au rămas surprinşi însă când au văzut că munca noastră, a deţinuţilor, era mult mai eficace chiar decât a lor. Minerii dinaintea noastră produceau un vagon de minereu în jur de 8 ore, ei bine, noi am terminat două vagoane în timp de 5 ore. Orice poate să facă omul când vrea să facă.

Continuare pe siteul revistei Atitudini

Parintele Arsenie Boca - Vindecarea celor doi demonizati din tinutul Gadarei

DUHURILE RELE

Existenţa lor e afirmată de Iisus; e confirmată de Biserică, şi împotriva lor s-au luptat toţi sfinţii. Demonii există real: sunt ceata îngerilor căzuţi în sfatul lui Lucifer, începătorul trufiei, vrând a fi el mai presus de Dumnezeu.
Dracii nu sunt idei sau sentimente neobişnuite, sau stări de nervi, căci acestor păreri le punem precis întrebarea: ce a intrat în turma de porci de s-a înnebunit toată şi s-a aruncat în mare? - Au intrat ideile, sentimentele sau vreo stare colectivă de nervi?!
Dacă admitem Noul Testament şi întreita mărturie a evangheliştilor sinoptici, atunci trebuie să admitem că ei sunt fiinţe spirituale decăzute şi antrenând decăderea. Ca fiinţe spirituale intră fără piedecă şi trec prin materia vie sau moartă a lumii văzute. Pot intra în oameni, şi încă legiuni de duhuri.
„Odihna" lor - cum zice Iisus, descriindu-i - nu şi-o găsesc prin pustii, ci în inima oamenilor, de unde fac să izvorască toate gândurile rele şi ucigaşe. „Duhul rău, odată intrat în om se multiplică într-o adevărată progresie geometrică: devine «legiune». El expropriază umanitatea din om în favoarea bestiei din el, face din om o caricatură, un monstru, un sub-om. Un suflet stăpânit de acest duh e ceva cu adevărat înfiorător. El îşi pierde îndată libertatea şi puterile ei de creaţiune şi desăvârşire. Raţiunea i se întunecă, instinctele de conservare i se atrofiază: umblă gol şi doarme prin morminte" (Gr. Cristescu). Aşa se „odihnesc" duhurile rele, dărâmând zidirea lui Dumnezeu.

Izbucnesc întrebările: cum îi lasă Dumnezeu să-şi facă de cap ?
La obârşie erau făpturi spirituale ale Cerului. Nu s-au întunecat cu totul, dovadă că cunosc şi recunosc următoarele două lucruri:
1. Dumnezeirea lui Iisus. „Demonii strigau şi ziceau: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu». Iisus, certându-i, nu-i lăsa să vorbească, fiindcă ştiau că El este Hristos" (Luca 4,41). (Iisus i-a oprit să spună adevărul, ca să nu fie crezuţi când vor spune minciuna.)
2. Pedeapsa lor. „Au început să strige şi să zică: «Ce este nouă şi Ţie Iisuse Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici, mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti ?»" Ei ştiu prin urmare că-i aşteaptă o pedeapsă. Când Iisus îi scotea din „odihna" lor afară, lor li se părea că a venit judecata. Totuşi li se părea lor că nu e judecata aceea care îi aşteaptă, de vreme ce aceea nu e „aici", şi ca atare e înainte de vreme.
- Măcar aceste două lucruri de le-ar şti oamenii.

Cum intră?
1.- Prin oricare din cele şapte păcate de căpetenie. întâi ca momeală, pe urmă ca obsesie, apoi ca a doua natură pervertită.
2.- Prin neîncetata lor pomenire.
3.- Prin împărtăşania cu nevrednicie: furarea Sfintei împărtăşanii. Primul exemplu e Iuda, care avea obsesia vânzării lui Iisus (Luca 22,3; ICorinteni 11,27-30). 4.- Ca pedeapsă pentru răutăţi. Sfântul Pavel a dat satanei pe trei inşi. Pe doi, Imeneu şi Alexandru, ca să se înveţe să nu hulească; iar pe al treilea, „1-a dat Satanei spre pieirea trupului (- făcuse una mare -), ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus" (I Timotei 1,20; I Corinteni 5,5).

Cum ies?
1.- Prin post şi rugăciune - cu socoteală şi blagoslovenie, adică cu smerenie, care apără valoarea nevoinţelor.
2.- Cântă Biserica: „Armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat". Crucea îi arde. Şi orice suferinţă, primită cu mulţumire, acelaşi rost şi putere o are.
3.- Prin pocăinţă; prin Taina pocăinţei - spovedania.
4.- Smerenia văpaie le este.
5.- Pomenirea neîncetată a Preasfântului Nume al lui Iisus: „Armă în Cer şi pe pământ, mai tare ca Sfântul Nume al lui Iisus, nu este" (sfântul Ioan Scărarul). Aceeaşi putere o are şi pomenirea Maicii Domnului.
6.- îngerul păzitor îi alungă.

GADARENII ŞI SUFLETUL
Citind Evanghelia cu băgare de seamă vedem că Iisus n-a făcut nimic „la întâmplare". Astfel s-a suit în corabie cu scopul anumit de-a merge să dezlege un suflet din muncile unui „legheon" de demoni, care se chinuia în laturile Gadarenilor. Pe mare s-a stârnit fără veste o furtună suspectă, pe când Iisus dormea. Iisus a certat pe cine avea de certat din spatele vântului şi a valurilor apei şi s-a făcut linişte mare. De ceea parte a mării îl întâmpină pe Iisus altă furtună: într-un suflet, în care dracii stârniseră viforul celei mai de pe urmă pustiiri şi decăderi. Făcuseră dintr-un om o fiară, care rupea lanţurile, şi un criminal fioros, care pustiise acea lature a Gadarei.
Iată un om dezorganizat de draci: pe cea mai de pe urmă treaptă a decăderii. Omul în care nu mai străluceau însuşirile omeniei; în locul lor diavolii îi dăduseră fioroasa libertate de a fi drac între oameni.
Ei bine, omul acesta era totuşi un suflet.
Pentru el a trecut Iisus marea.
Iisus propoveduise în diferite rânduri că „sufletul e mai de preţ decât toată lumea", şi că „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?" - Enunţări abstracte, care nu prea decid pe oameni să-şi aibă grija de suflet. De aceea, cu prilejul îndrăcitului din Gadara, Iisus o ia pe altă cale:
Arată cu minune preţul unui suflet.
A pus în cumpănă un suflet, al celui mai desfigurat dintre oameni, cu preţul, - deocamdată - al unei turme de două mii de porci, nu - încă - cu „toată lumea". Şi a dat pierzării turma de porci a Gadarenilor, pentru mântuirea unui suflet. Cumpăna aceasta, între preţul unui suflet în ochii lui Dumnezeu şi preţul turmei de porci în ochii Gadarenilor, a ieşit cu scandal. - Şi poate că tocmai scandalul ce a urmat pune mai plastic în cumpănă valoarea sufletului, întrucât Gadarenii au trebuit „să simtă" preţul sufletului, pe care îl pierduseră ei în porci. Răi de pagubă cum erau „Tot oraşul ieşi în întâmpinarea lui Iisus, şi văzându-L, îl rugară să se ducă din hotarele lor". (Matei 8,34; Luca 8,37). Cu alte cuvinte, pentru „paguba" ce le-a facut-o, L-au dat pe Dumnezeu afară din hotarele lor. Ei s-au declarat pentru porci, nu pentru suflet.
Iisus s-a conformat: „intrând în corabie s-a înapoiat". Atâta avea de făcut: gadarenilor le-a lăsat un misionar. Şi un fost îndrăcit nu e un misionar de rând. (Gr. Cristescu)


Prislop,I. 29.X.49 II. 4.III.50 Duminică XXIII Luca 8,26-39
Related Posts with Thumbnails