Moartea lui Mircea Vulcanescu – de Ion Halmaghi. 58 de ani de la sfarsitul martiric al filosofului. Marturie de la Aiud, loc sfant intinat de masoni

Pe MIRCEA VULCANESCU l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studentiei mele. Lectiile sale, Sâmbata după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esential, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plin şi fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă in care încadra orice problemă, ideie sau sistem filozofic. Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, in timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creiator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile in minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor. Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiatia ideilor, de a scoate la suprafată esentialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile in diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale in procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.

Vulcănescu urmărea cu stringenta logică şi pedagogică semnificatia conceptelor in toate planurile colaterale, dela economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într’o ierarhie de valori, in care puteau fi sezizate atât contradictiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s’o facă înţeleasă şi cuprinsă într’o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înteleaga valorile specifice româneşti, din viata şi opera lui Ion Creangă.

Era director al vămilor in Ministerul de Finante, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat in diferite structuri idiologice. Participa la şedintele Consiliului de Miniştri, însă, in acelaş timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi pozitia creştinului in lumea modernă.

Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toti membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovatia de a fi sustinut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. In terminologica comunistă se făcea şi el vinovat de «dezastrul României».

In închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună in pratică morala creştină, pe care o propăvăduise dela catedră şi in scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viată creiate de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toti prizonierii politici.

Două au fost împrejurarile din viaţa de detinut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia in care s’a găsit: una, in perioada detenţiei dela Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică in închisoarea dela Aiud.

Parintele Justin Parvu despre "martirologii" de la Hilton si despre martirii de la Aiud. VIDEO

Parintele Dumitru Staniloae despre asceza ortodoxa si falsa asceza. Asceza crestina nu este o tehnica artificiala si unilaterala

Unirea tainică cu Dumnezeu, spre care duce asceza, nu stă la bunul plac al oricui în orice clipă. Ea este cu totul altceva decât stările de confuză afectivitate, în care se poate transpune cineva când îi place, sau care pot veni peste cineva întâmplător". După parcurgerea drumului ascetic în care fiecare moment este aşezat, nu fără raţiune, la locul lui, mintea trebuie să treacă prin etapa cunoaşterii «raţiunilor» lucrurilor create, cum zice sfântul Maxim Mărturisitorul, şi abia după ce a străbătut şi această fază, însuşindu-şi raţiunile create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina unirii şi cunoaşterii tainice. Intrucât această fază de cunoaştere a raţiunilor reale şi de depăşire a lor se înşiră şi ea pe scara ascezei, este evident că unirea tainică cu Dumnezeu, situată la capătul final al acestui urcuş, nu este ceva iraţional, ci ceva supraraţional, nu este o stare dobândită de pe urma unei debilităţi a raţiunii şi a unei ignorări a raţiunilor lucrurilor, ci de pe urma depăşirii tuturor posibilităţilor raţiunii, dusă la suprema forţă şi agerime, ca şi de pe urma cunoaşterii complete a înţelesurilor raţionale ale lucruri­lor.

Asceza, ca drum al celei mai riguroase raţiuni practice şi al celei mai depline cunoaşteri a raţiunilor lucrurilor, este dovada că la trăirea unirii cu Dumnezeu nu se ajunge prin ocolirea raţiunii, ci prin folosirea prealabilă a tuturor posibilităţilor ei, pentru ca şi din aceasta să se aleagă firea cu o supremă capacitate de a se face vas al înţelegerii supraumane, comunicate de harul Duhului Sfânt. Dumnezeu este Raţiunea supremă, izvorul raţiunilor tuturor lu­crurilor. Mintea care se ridică, în faza unirii cu Dumnezeu, la contemplarea nemijlocită a acestei Raţiuni, trebuie să se fi pregătit pentru înţelegerea acestui sân al tuturor raţiunilor, prin cunoaşte­rea cât mai multora din ele, deşi nemărginit-mai-multul pe care îl cunoaşte acum pune în umbră modul de cunoaştere de mai înainte.

Pe de altă parte, trebuie remarcat că asceza creştină nu este o tehnică artificială şi unilaterală, care ar produce prin ea însăşi trăirea unirii tainice cu Dumnezeu. O asemenea asceză falsă are ca urmare o încoronare falsă, care se caracterizează prin urmă­toarele semne:

a) ea nu implică nici o condiţie morală, ci este o chestiune de temperament

b) extazul este căutat pentru el însuşi, el fiind scopul suprem;

c) acest fel de extaz este steril, când nu este degradant; omul nu revine din el nici mai instruit, nici mai bun;

d) acest extaz se aseamănă cu o «mână întinsă în vid, din care nu aduce decât neant».

Prima cauză a acestor concepţii eronate despre asceză şi de­spre culminaţia ei în unirea cu Dumnezeu este părerea greşită că omul are în posesiunea sa toate «mijloacele care-1 pot duce la treapta spirituală supremă şi depinde numai de un anumit antre­nament, mai mult sau mai puţin ingenios, pentru a le scoate la iveală.

Spre deosebire de această concepţie falsă, creştinismul soco­teşte că la vederea nemijlocită a lui Dumnezeu nu se poate ajunge fără harul dăruit de El, iar pentru primirea acestui har este nece­sară o perfecţionare morală a întregii fiinţe umane prin neconteni­tul ajutor dumnezeiesc şi nu ajunge un antrenament pur omenesc pentru a trezi din somnul ei cine ştie ce putere adormită în firea noastră. In creştinism, Dumnezeu nu are o natură asemănătoare cu un obiect, pe care-1 putem cuceri printr-o incursiune ome­nească dirijată de o tactică bine pusă la punct; El este Persoană şi ca atare, fără o iniţiativă din partea Lui, nu poate ti cunoscut. Iar pentru această autodescoperire a lui Dumnezeu într-o vedere tainică, trebuie să ne facem vrednici în mod sincer, curaţi şi buni. Căci El este mai presus de orice ofensiva ce uzează de forţă sau de şiretenie. Deci asceza creştină este un drum luminat de raţiune, dar nu numai de raţiune, ci şi de credinţă, de rugăciune şi de ajutorul lui Dumnezeu, un drum de-a lungul căruia întreaga noastră fire se purifică de păcat şi se fortifică moral.

( Ascetica si mistica ortodoxa, pag. 13 ).