22.12.12

Arhid. prof. Ioan I. Ică jr despre viaţa, opera şi activitatea lui Nichifor Crainic



Pe 24 decembrie 2009 s-au împlinit două decenii de la revoluţia care în decembrie 1989 a condus la eliberarea României de sub teroare istorică a o jumătate de secol de regim comunist. Aceeaşi zi era marcată şi de o aniversare uitată: puţini îşi mai aduc aminte că se împlineau 120 de ani de la naşterea poetului, publicistului şi teologului român Nichifor Crainic. Momentul este aşadar propice pentru o scurtă evocare a uneia din cele mai importante figuri ale teologiei ortodoxe a secolului XX, dar şi una din personalităţile cele mai controversate şi hulite din istoria culturii române a veacului trecut. Mai ales că, întrucât centenarul naşterii sale coincise cu înseşi momentele revoluţiei din decembrie, el nu a fost marcat atunci aşa cum s-ar fi cuvenit. 

Primul deceniu de după 1989 a adus cu sine pe lângă o serie de evocări în presă şi câteva importante editări şi reeditări, între care s-au evidenţiat: apariţia celor două volume de memorii Zile albe, zile negre în 1991 şi Pribeag în ţara mea. Mărturii din închisoare în 1996, editarea cursului de mistică la Iaşi în 1993 sub titlul Sfinţenia — împlinirea umanului şi a cursului despre Dostoievski şi creştinismul rus la Cluj în 1998, publicarea eseului inedit despre Spiritualitatea poeziei româneşti în 1998, alături de reeditarea Nostalgiei paradisului în 1994 sau a volumelor de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie în 1997 şi Puncte cardinale în haos în 1998, precum şi, tot în 1997, a poeziilor antume din anii 1916–1944. Pentru o evaluare atentă lipseşte însă o ediţie integrală a întregii publicistici a teologului-scriitor risipită în paginile ziarelor şi revistelor de cultură interbelice. Câteva revelaţii —scrisori, fotografii, poezii, studii şi „memoriul” de apărare la actul de acuzare din decembrie 1947 — au adus manuscrisele eliberate în 1993 din arestul fostei Securităţi de către Serviciul Român de Informaţii şi care au stat la baza masivului şi indispensabilului număr 100 al revistei Manuscriptum publicat în 1995 de Muzeul Literaturii Române. Toate acestea ne permit astăzi o restituire mai aproape de adevăr a parcursului biografic şi intelectual al acestei personalităţi de anvergură a României interbelice. Implicat în vii dispute şi polemici, Nichifor Crainic a cunoscut între cele două războaie gloria şi notorietatea scenei politice şi culturale; pentru ca după august 1944 să cunoască exilul intern şi represiunea prelungită a unor mult prea lungi ani de închisoare, prelungiţi într-o ostracizare definitivă din circuitul publicistic şi cultural. Iar atunci când s-a scris despre el şi „gândirism” în România comunistă (D. Micu, 1975 sau Z. Ornea, 1980, dar şi 1996), s-au făcut într-un ton de contestare şi vehemenţă demascatoare („reacţionar”, „antiprogresist”, „mistic”, „fascist”, „retrograd”), departe de rigorile obiectivităţii. Aşa se face că „demascările”, ignorările şi uitările nemeritate au continuat şi după decembrie 1989, şi ele persistă şi astăzi.

Nichifor Crainic a văzut lumina zilei pe 12/24 decembrie 1889 în satul Bulbucata, judeţul Vlaşca (azi Giurgiu). Fiu al ţăranilor săraci Nedelea şi Stana Dobre, copilul Ion Dobre, fiindcă acesta era numele adevărat al viitorului poet şi teolog, a urmat, cu întreruperi din cauza dificultăţilor materiale, şcoala primară din satul natal. După care între 1904–1912 a fost elev bursier la Seminarul Central din Bucureşti. Aici avut parte pe lângă mult ritualism şi de o bună instrucţie intelectuală cu profesori ca Iuliu Scriban. Coleg de clasă şi şef de promoţie l-a avut pe Dumitru Cornilescu (1891–1975), viitorul traducător al Bibliei britanice protestante convertit la protestantism. Se pasionează de literatura şi publicistica naţională ale lui Nicolae Iorga, sub auspiciile căreia îşi face în 1907 debutul literar ca elev într-o revistă din Iaşi, publicând în anii următori ca seminarist sub diverse pseudonime (I.D. Nichifor, D.I. Crainic) şi în reviste de prestigiu ca Ramuri din Craiova, Luceafărul din Sibiu, Viaţa Românească din Iaşi, dar şi Semănătorul şi Neamul Românesc scoase de Nicolae Iorga. Continuă să publice şi în anii 1912–1916 când, fiind în acelaşi timp cântăreţ la biserica Zlătari, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. E remarcat de tânărul profesor de dogmatică Ioan Mihălcescu, care-l îndrumă spre apologetică, dar absenţa spiritualităţii face ca studiile teologice să îi apară  abstracte, excesiv de raţionaliste şi istoriste. La rândul său, mediul universitar bucureştean dominat de pozitivism ştiinţific (P.P. Negulescu, M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru) i se pare tern şi mediocru, cu excepţia profetismului lui N. Iorga.

Anul 1916 este un an al împlinirilor, dar şi al catastrofelor personale şi naţionale. Devine licenţiat în teologie şi publică primul volum de poezie, Zâmbete în lacrimi. Dornic să ocupe parohia Zlătari din capitală, se căsătoreşte rapid. Mitropolitul Conon refuză să-l numească, în ciuda insistenţelor şi presiunilor. Urmează la scurt timp divorţul de prima soţie şi intrarea României în primul război mondial, înfrângerea României şi moartea tatălui. Este mobilizat sergent la spitalul din Iaşi, colaborând asiduu cu articole şi poezii la Neamul Românesc al lui N. Iorga. Reîntors la Bucureşti devine redactor la Dacia condusă de Al. Vlahuţă şi, ulterior, la Luceafărul mutată de Goga de la Sibiu la Bucureşti. În 1919 publică volumul Icoanele vremii, în care adună articole şi poezii din anii de război, iar în 1920 îi apare un nou volum de poezii, Darurile pământului. Sunt ani de criză, în care suferă atât de pe urma eşecului căsătoriei, cât şi a dezorientării unei generaţi rămase fără ideal odată cu realizarea unităţii naţionale.

Între 1920–1921 se află la Viena împreună cu prietenul său, viitorul critic de artă şi istoric Al. Busuioceanu (1896–1961), dar şi cu Lucian Blaga (1895–1961), cu care va lega o lungă amiciţie şi colaborare literară. Tot aici o cunoaşte pe cea de-a doua soţie, Aglae, studentă la medicină, cu care se şi căsătoreşte. La Viena descoperă mistica, atât în varianta ei orientală (prin orientalistul Paul Deussen) şi occidentală a lui A. Silesius şi M. Eckhart prin filiera poeziei germane a lui R.M. Rilke (1875–1926), dar şi pe cea ortodoxă bizantină prin intermediul poetului dadaist Hugo Ball (1886–1927) convertit la catolicism şi autor al unei importante cărţi despre „creştinismul bizantin”. În faţa excesului de istorism şi scolasticism al teologiei academice, are revelaţia misticii ca experienţă vie care-l face pe om „contemporanul lui Dumnezeu”, iar nu prizonierul trecutului sau schemelor gândirii proprii. Tot la Viena descoperă prin intermediul şvabului din Caransebeş Rénè Fülöp Müller (1891–1963), traducător din Dostoievski, opera marelui scriitor rus. În mai 1921 i se naşte aici şi unica fiică, Furtuna Ioana. În aceeaşi lună la Cluj un grup de tineri scriitori: L. Blaga, A. Maniu, G. Mihăescu, în frunte cu Cezar Petrescu înfiinţau revista literară, artistică şi socială Gândirea cu un program anti-avangardist şi neotradiţionalist românesc. Crainic devine prin L. Blaga colaborator constant al revistei cu poezii şi ulterior cu eseuri programatice — „Iisus în ţara mea” (1923), „Parsifal” (1924) sau „Între Apollo şi Isus” — impunându-se în câţiva ani drept teoreticianul acestui curent literar şi de opinie din cultura română interbelică cunoscut sub numele de „gândirism”. În această revistă, a cărei redacţie s-a mutat la sfârşitul lui decembrie 1922 la Bucureşti, s-au afirmat scriitorii L. Blaga, I. Pillat, V. Voiculescu, S. Tudor, M. Călinescu, dar şi criticii literari T. Vianu, O. Papadima, V. Băncilă şi mulţi alţii.

Întors în ţară, Crainic, care în 1921 publicase volumul de însemnări de călătorie din Transilvania şi Basarabia intitulat Privelişti fugare, devine între 1922–1930 consilier cultural al Fundaţiei Culturale Principele Carol susţinătoare a Editurii Cultura Naţională, unde a îngrijit colecţia „Cartea vremii” (28 de titluri de opere ale scriitorilor români şi străini). Publică în colaborare şi o serie de manuale şcolare. În toţi aceşti ani desfăşoară o intensă activitate publicistică la revistele literare ale vremii. În 1924 reorganizează cu P. Şeicaru şi V. Ion Popa Neamul Românesc al lui Iorga plecat la Sorbona, şi participă împreună cu P. Şeicaru la înfiinţarea noului ziar de orientare tradiţionalist-conservatoare Cuvântul, fiind timp de un an şi jumătate redactorul paginii „Duminica”. În 1926 Crainic îl va aduce în locul său ca titular al acestei rubrici de la Cuvântul pe ziaristul şi profesorul de logică şi metafizică Nae Ionescu (1890-1940) . În 1925 publică volumul Cântecele patriei, în care strânge poezii publicate în presa anilor 1916–1918.

1926 este un an decisiv pentru scriitorul teolog. Nichifor Crainic îşi legalizează acum acest pseudonim literar şi preia conducerea efectivă a Gândirii abandonată de Cezar Petrescu, plecat la Paris, asigurând material apariţia ei aproape neîntreruptă în 10 numere pe an din ianuarie 1926 şi până în august 1944. (În acelaşi an Nae Ionescu preia conducerea ziarului Cuvântul, revista Gândirea şi ziarul Cuvântul reprezentând principalele tribune de manifestare literară şi politică ale tradiţionalismului românesc interbelic.) Tot acum intră şi în politică, devenind pentru patru luni secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor sub ministrul Vasile Goldiş. În 21 decembrie 1925, când prinţul Carol II renunţă la tron de dragul metresei sale, Magda Lupescu, Crainic scrie pe 4 ianuarie 1926 răsunătorul articol „Sacrificiul enigmatic” şi-i dedică prinţului demisionar un număr special al Gândirii, afişându-şi deschis „carlismul”. 

Tot în 1926 Crainic devine profesor universitar la noua Facultate de Teologie din Chişinău creată la iniţiativa ministrului culturii, filozoful Ion Petrovici (1882-1972). Timp de şase ani va face naveta Bucureşti–Chişinău, unde a ocupat catedra de Literatură religioasă modernă. Cursul faimos despre „Dostoievski şi creştinismul rus” reprezenta introducerea literară la cursul de Elemente de mistică ortodoxă, sub haina literaturii Nichifor Crainic impunând primul curs de mistică ortodoxă de la facultăţile de teologie ortodoxă – o prioritate românească în şcolile superioare de teologie din spaţiul panortodox.
În acelaşi timp, Crainic, devenit directorul Gândirii, precizează termenii opţiunii culturale, literare şi politice tradiţionaliste proprii „gândirismului” în eseuri programatice, cum au fost „A doua neatârnare” din 1926 sau „Sensul tradiţiei” din 1929. În contra imitaţiei culturii occidentale şi modernismului susţinut de Eugen Lovinescu (în faimoasa sa Istorie a civilizaţiei române moderne, 1924–1925), Crainic pledează pentru creaţie modernă inspirată din valurile autohtonismului şi tradiţionalismului românesc. Spre deosebire însă de tradiţionalismul liber sub semnul precreştinului „Dionysos” susţinut de Lucian Blaga, Crainic va milita pentru un tradiţionalism ortodox inspirat din teologia mistică şi a frumosului a lui „Dionisie Areopagitul”. Gândirea a stat astfel sub semnul acestei bipolarităţi în ce priveşte înţelegerea creştină teologic-ortodoxă şi necreştină a sensului tradiţiei promovate de cei doi prieteni, Crainic şi Blaga, care a devenit conflict abia în 1942. Peste viziunea „pământului” românesc promovată de Sămănătorul, Crainic dorea ca Gândirea să boltească „cerul” spiritualităţii ortodoxe.

Prof. Dr. Crina Palas: Despre Colindul prizonierilor români din URSS

Crăciunul este sărbătoarea familiei, este ziua Sfintei Naşteri, zi invariabil marcată de imaginea mamei – a Mamei Sfinte, Maica Domnului, dar şi a maicii trupeşti a fiecăruia. Căreia dintre acestea două i se adresează refrenul? Probabil că, în egală măsură, amândurora:

„Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim...
Flori de măr într-o cunună, Velerim...”
sau: „Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim...
cad pe gene flori de gheaţă, Velerim...”

ori, cutremurător, în final: 

„Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim
fără ţară, fără nume, Velerim...,
          gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim,
          flori de măr într-o cunună, Velerim...”.

          Tonalitatea iniţială a colindului este calmă, creând o reală atmosferă de sărbătoare, invocând adunarea „sub fereastra”, cântecul şi fruntea de copil. Este, însă, „fereastra amintirii”, deci doar nostalgia colindului de odinioară, din vremea când „Şi-a cernut un înger florile, tiptil,/Peste fruntea mea senină de copil”. Pe de altă parte, seninătatea frunţii de copil are şi semnificaţia lipsei de vină pentru chinul prizonieratului, în vreme ce prezenţa îngerului este semn al permanenţei morţii trupeşti în virtutea vieţii veşnice.
Vechi şi nou, trecut şi prezent îngemănate într-un tulburător colind cântat departe – iată ce aduce în suflete osândite colindul lui Ştefan Tumurug. Imaginea focului arzând în vatra „vechiului cătun” este una de factură onirică, răscolind amintiri. Însă imaginea brazilor arzând ne trimite cu gândul la simbolistica bradului – viaţă veşnică. De pe tărâmul morţii îngheţate, focul este mântuitor, taumaturgic. Doar „focul inimii” – necazul, durerea, osânda - se cere nins cu o dezmierdare de mamă pe „fruntea noastră”. Gestul are repercursiuni fantastice, declanşând manifestări neobişnuite, în principal auditive, ale elementelor cadrului natural. Dar totul este spre slava momentului sfânt al Naşterii Mântuitorului, strop de divinitate născut spre răstignire, ucis spre înviere:

„Răbufneşte-n vuiet stepa către Cer,
Brazii leagănă în vârfuri cântul Lerui ler”. 

Iată creat cadrul de basm, în care cei trei magi sunt întrupaţi într-o „caravană a magilor dorului” ce trece „peste fruntea rece-a luptătorului”. Fruntea rece este mai mult decât întruchiparea frigului cumplit, este  însăşi reprezentarea morţii ce se dizolvă în viaţă veşnică.
În refrenul final apar concret, palpabil, elemente definitorii ale prizonieratului în Siberia. Osândiţii se denumesc prin lipsă, prin deposedare de identitate etnică („fără ţară”) şi personală („fără nume”) şi prin impactul puternic al verbului „pierim” ce urmează unei duble repetiţii în cadrul refrenului a lui „suferim”. Nu este, însă, o pieire totală, definitivă, căci rămâne „gândul nostru”, aici cu sensul de crez, de ideal, împletit în „gândul ţării”.

Prof. Crina PALAS

Decembrie 1989. Părintele Galeriu, în mijlocul manifestanţilor din Piaţa Universităţii

    Foto: Dinu LAZĂR

     Sursa:  Ziaristi Online
Related Posts with Thumbnails