Bazileul Anania

Părintele Bartolomeu s-a întors acasă, de la Viena, pentru a aștepta în anticameră chemarea Domnului la El. La Cluj, în inima Ardealului, s-a oprit după o lungă călătorie şi o viaţă dăruită Domnului și semenilor lui. A devenit aici unul de-al nostru nu pentru că aducea cuvântul Domnului, ci pentru că ne-a spus încă de la început: Omul este măsura omului, nu Dumnezeu. Să faci bine semenilor, să-ţi îndrepţi iubirea şi ajutorul spre ceilalţi pentru ca să găseşti mântuirea.

Mii de credincioşi stau zi şi noapte în bisericile Ardealului de Nord rugându-se pentru ca să-i fie trecerea uşoară şi să poată pluti uşor spre întâlnirea cea mare, cea pe care o aștepta demult. Căci Părintele ne-a spus, n-o să uit niciodată, într-o primăvară cu muguri de Paşte, că moartea nu există, că nu trebuie să ne temem de ea. Nu există moarte pentru că există Învierea, prieteni, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există pentru că nu moare în om sufletul și destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul îşi pune sufletul în mâna Domnului.


Păstorul cel aspru

Părintele nu a fost un păstor blând, ci unul aspru, un suflet zbuciumat. Un dascăl sever care nu admitea să confundăm Binele cu Răul, cum spunea adesea. Nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau viaţă trăită fără valori. Era necruţător în judecată, dar amesteca totul cu o duioşie de războinic retras printre nepoţi. Fiecare ocazie prin care se întâlnea cu mulţimea era o ocazie pentru o lecție, dar nu una de dogmatică, ci una de viaţă trăită cu simţire și credință. Era necruțător cu conducătorii, dar şi cu preoţii, însă înţelegător cu cei tinerii. De câte ori era în public se adresa celor tineri într-un capitol special din predica sa. Trăţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu! Îi îndemna apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greșită nu are drum de întors: consumul de droguri, spunea el de câte ori se adresa tineretului.
Un păstor cu care ne-am obișnuit mai greu, dar pe care l-am iubit apoi pentru că era drept şi înțelept. Am înţeles din fapta și vorbele sale că neamul nostru are nevoie de dascăli şi preoţi care să ne conducă, nu să ne cultive lenea şi îngăduinţa pentru pierderea orientării într-o viaţă trăită fără sens. Poporul nostru are nevoie de reformă morală, trebuie să stârpim minciuna, hoţia, tâlhăriria şi drumul ocolit. Vocea lui blândă, profundă, caldă se transforma în tunet ce cutremura Catedrala Ortodoxă din Cluj atunci când spunea aceste cuvinte.

Cea mai frumoasă definiţie a Iadului

Părintele nu ne speria cu flăcările Gheenei, ne tălmăcea Sfânta Scriptură cu înţelepciune de sfânt. Iadul, ne spunea, este întunericul dinafară, întunericul dens, izolarea totală a individului. Iadul este singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă, expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate şi comuniune. Iadul, ca şi Raiul, nu este doar dincolo, poţi să-l întâlneşti şi pe Pământ, în această viaţă.

Noi suntem adevărata Europă

A avut o inimă „trasă pe roata” sufletului românesc. A pătimit o viaţă întreagă din cauza acestei dominate a caracterului său de dac liber şi neînfrânt. “Nu vă lăsaţi umiliţi, ne spunea Părintele când noi ne prosternam unei Europe consumeriste care ne dădea cu băţul peste degete. Ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitîndu-se că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi datorită comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă”.

Nu ştiu câţi politicieni l-au ascultat atunci când a spus aceste cuvinte, dar şi astăzi cred că ar trebuie să oprească din atitudinile slugarnice şi închinăciunea faţă de bunăstarea fără valori a unui vest European.

“Nu aşteptăm spiritualitate din Occident, pentru că nu o are. Uneori suntem trataţi ca nişte “balcanici”, uitîndu-se că suntem la nordul Dunarii şi că, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, şi dacă am face? Alexandru Paleologu spune că, la urma urmei, chiar daca am fi balcanici n-ar fi nimic ruşinos în asta. Platon, Aristotel şi Sofocle au fost balcanici. Iar eu aş adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacă este vorba de civilizaţie, ar trebui să ne amintim că, în jurul anului 1000, bazileii şi principesele Bizanţului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scarpinau de păduchi şi râie”.

Politicianul trebuie să fie ca un stetoscop, spunea Părintele amintind-şi de instrumentele studenţiei sale, un om care stă cu urechea lipită de sufletul poporului nostru.

Sfârşitul lumii...când vor dispărea cărările dintre casele noastre

Paradoxul lumii noastre, spunea Părintele în predicile sale, este că, deşi trăim într-un secol al comunicării electronice, ne îndepărtăm unii de alţii, nu mai comunicăm, nu mai stăm umăr la umăr într-o comuniune. Ne lăsăm manipulaţi, trăim prin intermediul televiziunilor, al internetului, folosind filtre în întâlnirea dintre noi, dintre sufletele noastre. Dar adevăratul sfârşit al lumii va avea loc atunci cînd vor dispărea potecile dintre casele oamenilor. Are dreptate, tot mai puţine cărări facem între casele noastre, tot mai puţină rabdarea avem cu ceilalţi.

KONSTANTIN PREOBRAJENSKY - BISERICA SPIONILOR - „DOUA SECRETE ALE ARHIEPISCOPULUI MARK ARNDT”

În Anul 1979, arhiepiscopul Mark a fost arestat in timp ce trecea frontiera sovietica pentru introducerea literaturii antisovietice. Nimeni nu ştie în ce dată a fost. De asemenea nici cât timp KGB-ul l-a ţinut pe Mark, o zi sau câteva. În acea perioadă Mark era un activist al Uniunii Popular-Muncitoreşti (UPM) – pe timpuri o organizaţie de luptă alb-gardistă, ulterior împănată din plin cu agenţi KGB.

În prezent unii dintre emigranţii ruşi spun în felul următor:

– Dacă KGB-ul pur şi simplu l-a ameninţat pe arhiepiscopul Mark, şi l-au lăsat cu Dumnezeu în pace?

În calitate de locotenent colonel al KGB-ului, aşa ceva nu se putea întâmpla. Deoarece  pentru introducerea literaturii anti-sovietice nimerea sub incidenţa articolului 70 al CP al RSFSR „Agitaţie şi propagandă anti-sovietică”. Ele erau considerate a fi un delict deosebit de grav pentru care se dădea o condamnare la închisoare cu un termen îndelungat.

Şi apoi, ce ar fi raportat cekiştii care l-au arestat pe Mark?

Că l-au lăsat să plece? Şi unde este rezultatul concret, care este atât de apreciat în KGB? Sau, aşa cum se spune acolo, „reziduu uscat”?

Cekiştii puteau sa-l elibereze pe străinul ajuns în labele lor doar în schimbul unei promovări şi mai mari. Iar aceasta se acordă pentru racolarea unui străin. Ea este considerată cea mai mare realizare în munca unui cekist. Cariera sa este în ascensiune. Despre cum sa racolezi străinii, ajunşi în arest, se învăţa la Şcoala KGB-ului de la Minsk.

Este foarte uşor să abureşti un occidental naiv. Pentru aceasta sunt folosiţi anchetatorii „buni” şi cei „răi”. Ce-i drept, o astfel de tactică se folosea şi la „prelucrarea” oamenilor sovietici.

„Cel rău” spune aşa:

– Ei, acum te-am prins! Cred că ai citit „Arhipelagul Gulag” a lui Soljeniţin. De atunci lagărele noastre s-au schimbat. Te închidem pentru vreo şapte ani şi vom ordona agenturii noastre dintre deţinuţi să te violeze în fiecare zi. Nu vei rezista nici măcar două luni!

Aici intră în discuţie anchetatorul „cel bun”:

– Vai, nu fi atât de crud cu prietenul nostru! Doar el va colabora, nu-i aşa?

Străinul speriat de moarte, care niciodată nu s-a ciocnit cu o astfel de atitudine, dă din cap cu resemnare. Şi aici anchetatorul cel bun îi bagă sub nas o foaie de hârtie:

– Scrie o recipisă: „Mă oblig să colaborez cu KGB-ul”, spune el cu o voce ce devine brusc dură.

Dacă străinul refuză, procedura poate continua o perioadă îndelungată de timp.

În anul 1979, eu eram deja locotenent major al KGB-ului şi îmi amintesc foarte bine acea vigilenţă pe care o avea KGB-ul faţă de introducerea în ţară a literaturii antisovietice. Contracararea fenomenului era sarcina nu numai a serviciului de contrainformaţii, care-i prindea pe cei ca Mark, dar si a serviciului de informaţii, care acţiona în străinătate.

KONSTANTIN PREOBRAJENSKY - „BISERICA SPIONILOR” - PATRIARHUL ALEKSII AL II-LEA A RECUNOSCUT COLABORAREA DINTRE PATRIARHIA MOSCOVEI SI KGB, DAR NU S-A CAIT

1. Recunoaşterea lui Aleksei al II-lea

Curios lucru: de ce episcopatul nostru este atât de încăpăţânat în a nu se căi de colaborarea cu KGB-ul? Doar acest lucru l-a făcut mitropolitul Hrisostom, şi nu i s-a întâmplat nimic, nimeni nu l-a demis. Atunci de ce tac ceilalţi? Mai înainte mă gândeam că din frică pentru noi demascări. Vei recunoaşte că ai lucrat pentru KGB, va mai apărea şi faptul că ai fost membru al PCUS. Cum va reacţiona la aceasta Biserica din afara graniţelor?

Da, elita conducătoare a Patriarhiei era membră a PCUS şi această circumstanţă până acum se ţine cu succes în secret. Se spune că primul comunist a fost patriarhul Pimen, un ofiţer superior al Armatei Roşii, care a intrat în partid pe front. Iar ofiţeri credincioşi nu puteau exista acolo, nici măcar nemembri de partid. Mai mult decât atât, cu toţii aveau obligaţia să combată religia. Ceea ce înseamnă că viitorul patriarh s-a lepădat de credinţă.

Lucrătorii cu funcţii înalte din cadrul CC al PCUS, care mi-au descoperit la timpul său acest secret, ca unui ofiţer de informaţii, practicau o astfel de glumă proastă. Acostând la vreun eveniment de la Kremlin sau la vreo conferinţă pentru drepturile omului pe un individ îmbrăcat în haine de episcop, ei îl loveau uşor pe umăr şi îl întrebau cu voce tare: „Spune, părinte, în ce buzunar al hainei porţi carnetul de partid?”. Arhiereul zâmbea confuz, dar nu spunea nimic: doar în jur cu toţii erau de-ai săi!...

Şi totuşi se tace din alt motiv. Cu multă vreme în urmă mi l-a povestit renumitul general Oleg Kalughin. În 1990 el a devenit deputat al Sovietului Suprem al URSS şi a fost primul care a început să demaşte agenţii în sutane.

Patriarhia s-a îngrijorat serios. Acolo nu se temeau de demascări nominale, ci de descoperirea principalului secret. Acela că Patriarhia a fost creată de Stalin în mod intenţionat, astfel încât să fie un vas comunicant al Liubiankăi, aşa cum se creau toate instituţiile sovietice. Nimeni nu s-a gândit să-i demaşte pe agenţii noştri KGB din MAE-ul nostru, unde toţi sunt agenţi. Dar dacă vei recunoaşte că acelaşi lucru este şi la Patriarhie, atunci unde mai sunt cele sfinte?

La scurt timp, generalul Kalughin a fost invitat la un prânz privat la patriarh, la care Alexiei II a spus următoarele:

– Păi, dumneavoastră tot aprofundaţi acest subiect? Da, noi am colaborat cu organele, şi eu în acelaşi timp. Însă a fost vorba despre lupta pentru pace, pentru dezarmare! Nu-i nimic rău in acest lucru!

Să prezinţi turnătoria pentru KGB drept o luptă pentru pace, la aceasta nu s-a gândit nimeni! Şi nici noi nu am avut noi o astfel de direcţie ca lupta pentru pace. Aceste cuvinte sunt doar nişte fleacuri propagandistice. În mod contrar, noi am luptat pentru război! Rezultatul activităţii noastre erau conflictele militare care izbucneau unul după altul – în Afganistan, Etiopia, Mozambic, Angola. Acest lucru a dus la dezvoltarea inimaginabilă a complexului militar-industrial, parte a căruia era serviciul de informaţii. Ţara nu a rezistat la o astfel de greutate şi URSS-ul s-a prăbuşit.

Alexei al II-lea a dat clar de înţeles că nu consideră turnătoria sa în favoarea KGB-ului drept ceva ruşinos şi nu are de gând să-i pară rău de aceasta. În mod contrar el este mândru de aceasta, aşa cum Putin se mândreşte acum cu activitatea sa în cadrul KGB-ului din perioada sovietică. Lipsa unei astfel de căinţe construieşte un pod pentru continuarea colaborării dintre Patriarhie şi KGB în zilele noastre. Şi de ce aristocratul de viţă nobilă Ridiger este atât de fidel puterii sovietice? Ce-i leagă atât de mult?

În anul îndepărtat acum, 1996, viaţa de jurnalist m-a adus la un miting comunist la Novocerkassk. În ţară se desfăşurau alegeri prezidenţiale şi Ziuganov era un adversar serios al lui Elţin. El a venit pentru susţinere în regiunea căzăcească, unde premergătorii săi din anii’20 au efectuat acţiunea de lichidare a cazăcimii şi asasinate în masă. Dar în prezent acolo sunt nişte stări de spirit puternic pro-comuniste.

La miting a luat cuvântul şi un preot în vârstă de la catedrala locală, părintele Vladimir. El de asemenea a făcut apel să se voteze pentru Ziuganov, ceea ce a provocat o uimire în rândul jurnaliştilor străini. Însă părintele Vladimir a declarat cu tărie:

– Pentru a ne face studiile la Seminar, eram chemaţi de pe front! Până în prezent suntem recunoscători Partidului Comunist pentru aceasta! Şi de aceea învăţământul în cadrul seminarului îl priveam drept o misiune de front. Aşa ne-am numit toată viaţa – comunişti nemembri de partid!

Dar ce departament avea dreptul să cheme oamenii de pe front, şi încă în anii critici ai războiului, când în armată erau adunaţi chiar şi bolnavii şi handicapaţii? Doar NKVD-ul. Şi acesta cui putea să-i dea acel privilegiu nemaiauzit, ce salva de la moarte? Doar unei agenturi credincioase şi verificate.

Stalin a creat Patriarhia cu mâinile Liubiankăi! Acest departament a devenit mama sa. Legătura genetică cu KGB-ul este de asemenea un semn de rudenie al Patriarhiei Moscovei, ca legătura Mişcării Albe cu Biserica din afara graniţelor.

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt

"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.

Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale. In sfarsit, Domnul nu incepe a predica decat atunci cand atinge varsta de 30 de ani, dand si in felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un barbat sa nu predice ori prooroceasca mai inainte de a fi implinit 30 de ani. S-au intrebat unii ce a facut Domnul intre 12 si 30 de ani, perioada asupra careia referatele evanghelice nu ne dau nici o informatie. Nu cumva a fost plecat in India, unde a deprins invatatura yoghinilor si practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie sa recurgem la asemenea ipoteze hazardate si presupuneri fanteziste deoarece tacerea evanghelistilor se explica foarte usor: Iisus n-a inceput sa predice si sa propovaduiasca inainte de a fi atins varsta de 30 de ani pentru ca S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tacere aceasta lunga perioada din pricina ca, in conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizeaza decat faptele importante si momentele semnificative si nu se dau amanunte asupra perioadelor de pregatire.

„Portretul luptatorului la tinerete”- intre rigoare si regie (I). Parintele Profesor Ioan Glajar, fost detinut politic si fost coleg de liceu cu luptatorii din Muntii Fagarasului: „Anumite trasaturi nu apartineau tinerilor luptatori anticomunisti”

La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. De aceea, pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu.

Filmul e intitulat „Portretul luptătorului la tinereţe”. În ce măsură reuşeşte el să contureze acest portret? Mie mi-au atras atenţia, de exemplu, câteva trăsături nepotrivite cu ceea ce ştiam; am văzut pe ecran chipul luptătorului ca fiind fumător înrăit, cu un vocabular bogat în înjurături, manifestând uşurinţă şi chiar plăcere în a-i ucide pe cei care îi căutau. Este un portret realist?

„Trăsăturile nepotrivite”, de care vorbiţi, nu sunt reale, nu aparţineau tinerilor luptători anticomunişti nici fiinţial şi nici din cauza unei educaţii greşite; nu defineau caracterul lor, portretul lor, cel puţin aşa cum i-am cunoscut, în acei ani, pe cei care mi-au fost colegi de liceu sau de clasă la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş. Cât priveşte calificativul „fumător înrăit”, ne lămureşte regizorul însuşi, care, într-o emisiune televizată (Emisiunea „Cinemas”, B1 TV), spunea că dânsul este cel care a cerut actorilor să fumeze intens în anumite scene filmate. E de presupus că şi „vocabularul bogat în înjurături” are aceeaşi explicaţie, adică era propus de către regizor. S-a voit probabil ca, prin fumatul intens şi vocabularul bogat în înjurături, să se exprime o stare de spirit încordată a tinerilor din grupul de rezistenţă, urmărit asiduu şi asaltat armat de inamici puternici şi răi, iar regizorul nu a găsit altă modalitate de a o reda.

În ceea ce priveşte „uşurinţa şi chiar plăcerea în a-i ucide pe cei care îi căutau”, lucrurile sunt mai complexe. Tinerii luptători nu ucideau „cu uşurinţă şi chiar cu plăcere pe cei care îi căutau”, ci în primul rând dintr-o necesitate: din datoria de a-şi salva propria viaţă primită de la Dumnezeu şi pusă în slujba lui Dumnezeu şi a neamului. Nu trebuie să scăpăm din vedere sau să uităm că nu tinerii din rezistenţa anticomunistă au declanşat confruntarea armată cu regimul comunist din ţara noastră şi cu securiştii acestuia, ci comuniştii şi securiştii lor au făcut acest lucru. Deci, tinerii din grupurile de rezistenţă anticomunistă s-au văzut, de la un moment dat, urmăriţi şi atacaţi armat, împuşcaţi şi omorâţi fără milă de către securiştii comunişti şi chiar de către jandarmi şi militari.

Datoria de a-şi apăra propria viaţă dată de Dumnezeu, ca şi datoria de a apăra credinţa neamului românesc atacată de către atei, precum şi datoria de a lupta pentru binele, libertatea şi demnitatea neamului românesc i-au determinat pe tinerii din grupul de rezistenţă anticomunistă să răspundă tiranilor în acelaşi mod, cu aceleaşi arme. Despre o asemenea datorie, iată ce spune Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” (Editura Mănăstirii Rohia, 2005, pag. 286-287): „Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect [...] A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care îi laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (André Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi, Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.”

Dar să nu scăpăm din vedere că tinerii din rezistenţa anticomunistă, care au acceptat să pună mâna pe arme şi să curme vieţi în rândurile celor care îi urmăreau şi îi atacau cu arme, au acceptat şi să fie răpuşi ei înşişi prin arme pentru reuşita acţiunilor lor şi ale altor grupuri de respingere a comunismului adus în România de către bolşevicii ruşi.

De asemenea, se cuvine să observăm că întrebarea este mai subtilă, are o nuanţă mai greu observabilă. Ea se referă la o situaţie anume, adică la cazul în care partizanii ucideau „pe cei care îi căutau”, subînţelegându-se că securiştii erau doar în momentele de căutare, iar partizanii, neobservaţi şi neatacaţi de data aceea de către securişti, declanşau ei atacul armat şi îi ucideau pe securişti. De ce? Ucideau doar de dragul de a ucide? Fără îndoială că nu! Ştiindu-se urmăriţi aproape fără contenire şi în primejdie de a-şi pierde viaţa în orice clipă sub tirurile securiştilor, partizanii foloseau strategia războiului: surprinderea duşmanului pe neaşteptate şi anihilarea lui. Procedând astfel, considerau că slăbesc forţa de atac a duşmanului, îşi dovedesc hotărârea de a rezista în faţa oricăror forţe şi primejdii, îşi manifestă spiritul de neaplecare, întreţin o scânteie de nădejde în mijlocul masei româneşti din sate şi oraşe care aud de fapta lor, îşi împlinesc, cum am mai spus, datoria de a-şi apăra propria viaţă primită de la Dumnezeu, credinţa, libertatea, binele şi demnitatea neamului românesc. Deci, nu erau hotărâţi să reziste şi să lupte doar din interese personale sau de grup, ci mai ales în temeiul conştiinţei creştine şi naţionale, ce i-a însufleţit dinainte de a păşi pe drumul opoziţiei, rezistenţei şi luptei anticomuniste şi antiateiste.