31.8.13

Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie!


Parintele Justin 2007.01.17 021http://www.gazetademaramures.ro/parintele-justin-parvu-cetatean-de-onoare-al-orasului-baia-sprie-14092

Iniţiativa GAZETEI privind acordarea celor 6 titluri de cetăţean de onoare post-mortem a înregistrat prima reuşită: săptămâna trecută, proiectul de lege iniţiat de primarul Dorin Vasile Paşca a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie. Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.
Recent, GAZETA de Maramureş a propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş. Am adunat zeci de propuneri şi mesaje de susţinere.
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, susţine demersul nostru, dar şi preşedintele AFDPR Octav Bjoza a anunţat că şi structura centrală a Asociaţiei susţine acest demers.
Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un duhovnic şi monah ortodox, am primit şi susţinerea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi personal a Arhiepiscopului Justinian Chira. De asemenea, susţin cererea noastră Episcopia greco-catolică de Maramureş, dar şi Asociaţia Filantropică Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de părintele Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze.
Datorită deschiderii deosebite şi susţinerii arătate de Victor Roncea şi Civic Media, demersul a devenit unul naţional, adunând susţinători importanţi din ţară şi din străinătate.
Astfel că, recent, cererea noastră, însoţită de lista de semnături de susţinere a fost depusă la Primăria Baia Sprie. Primarul Dorin Vasile Paşca a iniţiat un proiect de hotărâre care a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie în şedinţa din 22 august.
Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare a oraşului Baia Sprie, care va fi conferit în 14 septembrie, când are loc slujba şi parastasul anual de la vechea intrare în colonie. Cu această ocazie vor avea loc şi o pomană, şi simpozionul „Triunghiul morţii”.
Mulţumim administraţiei din Baia Sprie, aleşilor locali şi susţinătorilor acestui demers. E un prim pas spre normalitate şi spre o ierarhie corectă a valorilor.

Cererea depusă la Primăria Baia Sprie

„Oraşul pe care îl conduceţi se numără printre locurile demnităţii noastre naţionale. După 1952, Baia Sprie a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au făcut ravagii. Colonia era aşezată într-o căldare înconjurată de munţii Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7-800 de condamnaţi la pedepse mari. Primii deţinuţi au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deţinuţi pedepsiţi de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte dintre supravieţuitori au fost dirijaţi aici.
Cel mai cunoscut reprezentant al foştilor deţinuţi politici de la Baia Sprie era poate părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria să o aprecieze, GAZETA de Maramureş, cel mai important săptămânal din nord-vestul ţării, susţinut de o listă de organizaţii, instituţii şi persoane anexată prezentului memoriu vă propune acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.
Argumentăm propunerea noastră prin următoarele:
Părintele Iustin s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Poiana Largului, comuna Calugăreni, judeţul Neamţ. În 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră frate la Mănăstirea Durău. După numai un an, în anul 1937, merge la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, pentru a-şi continua apoi studiile la Râmnicu-Vâlcea şi Roman. În 1940, la 20 de ani, este tuns în monahism şi, peste numai doi ani, hirotonit întru preot. Devine apoi preot misionar pe Frontul de Est, în Neamţ, până la Odesa. După război, începe prigoana comunistă. În anul în care va absolvi seminarul, în 1948, va fi arestat şi condamnat la 12 ani de “închisoare politică”.
Trece prin închisorile Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, minele de la Baia Sprie, şi “reeducarea” de la Piteşti. În 1960, este condamnat la încă patru ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă. După eliberare, ajunge să slujească în mai multe mănăstiri, iar de douăzeci de ani este preot la Mănăstirea Petru Vodă – judeţul Neamţ, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste. Părintele Justin Pârvu a continuat până la moarte lupta pentru credinţă şi adevăr prin învăţăturile sale în care caută să facă cunoscută jertfa unei generaţii.
Având convingerea că sunteţi un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, suntem convinşi că veţi da curs propunerii nostre, discutând-o în Consiliul Local”.


Răspunsul din partea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA
A.F.D.P.R.
ASSOCIATION DES ANCIENS DETENUS POLITIQUES DE ROUMANIE
FORMER ROMANIAN POLITICAL PRISONERS ASSOCIATION
Str.Mântuleasa nr.10, 70087 Bucureşti, sector 3, ROMÂNIA,
tel.fax.3172317
Nr. 97/29.08.2013
C ă t r e
Primăria Baia Sprie
Domnului primar Dorin-Vasile Paşca
Consiliului Local

Comitetul Naţional de Conducere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi şi Victime ale Dictaturii din România (AFDPR), mulţumeşte pe această cale dumneavoastră şi Consiliului Local, pentru faptul de a fi declarat şi aprobat cu unanimitate de voturi ca Arhimandritul Justin Pârvu să devină cetăţean de onoare post-mortem al localităţii Baia Sprie, adică acolo unde a muncit aproape 5 ani în minele de plumb, din cei 16 ani pe care i-a “petrecut” după gratiile temniţelor comuniste.
Vă rugăm să primiţi întreaga noastră consideraţie pentru respectul şi recunoştinţa ce le purtaţi martirilor neamului românesc.

Cu aleasă preţuire,
Preşedinte,
Ing.Octav Bjoza


Răspunsul din partea Mănăstirii Petru Vodă

028MultumireBaiaSprie-PetruVoda-presaStimate Domnule Primar Dorin Vasile Paşca,
Stimaţi membri ai Consiliului Local Baia Sprie,
Decizia domniilor voastre de a acorda, cu binecuvîntată unanimitate, cetăţenia de onoare Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, fericitul întru pomenire stareţ şi ctitor al mănăstirii noastre, vă face cinstea de a vă număra printre primii edili din România care îi acordă această distincţie postumă, recunoscînd jertfa şi dragostea de Dumnezeu şi de neam a duhovnicului nostru.
Fie ca acest gest onorific să rodească în inimile tuturor generaţiilor României prezente şi viitoare dragostea de Adevăr şi de neam pentru care întreaga generaţiile a părintelui nostru stareţ s-a jertfit în vremuri de cumplită prigoană şi de mărturisire a frumuseţii sufletului Creştin din această ţară. Cu siguranţă această distincţie vă va fi răsplătită de binecuvîntarea Cuviosului Părinte Justin Pârvu din Împărăţia Cerurilor în care acum îşi odihneşte mult truditul şi mult încercatul său suflet.
Primiţi, vă rugăm, prin aceste puţine cuvinte, recunoştinţa noastră adusă consiliului local al Primăriei Baia Sprie, dimpreună cu felicitările pentru frumoasa iniţiativă, cuvenite jurnaliştilor Victor Roncea şi Asociaţiei Civic Media, susţinuţi de jurnaliştii Mircea Crişan şi Ioana Lucăcel de la Gazeta de Maramureş şi de numeroase şi importante personalităţi ale lumii creştine şi academice ale României contemporane.
Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă binecuvinteze!

Stareţ al obştii Mănăstirii Petru Vodă,
Protosinghel Hariton Negrea

30.8.13

VIDEO. A fost odata in Transilvania. NU UITA! Masacrele comise de unguri asupra romanilor dupa Diktatul de la Viena


A fost odata in Transilvania, Documentar 2007, 30 min
Regizor: Manuela Morar
Producator: Hyperion University

Dupa Diktatul de la Viena, din 30 august, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.

Surse: MuzeulRefugiatilor.eu si Roncea.Ro


A fost odata in Transilvania, Documentar 2007, 30 min
Regizor: Manuela Morar
Producator: Hyperion University
Dupa Diktatul de la Viena, din 30 august, in noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.
Surse: MuzeulRefugiatilor.eu si Roncea.Ro
- See more at: http://roncea.ro/#sthash.iNfDyStT.dpuf

29.8.13

Părintele Justin Pârvu: Trebuie să fim optimişti, Hristos nu va fi învins niciodată!

Parintele Justin Parvu binecuvintind credinciosii in fata chiliei 2000“Trebuie să fim optimişti, să avem toată convingerea că Hristos rămâne acelaşi astăzi şi în viitor. Hristos nu va fi învins niciodată!”


Călugării Mănăstirii “Petru Vodă” nu înţeleg când reuşeşte stareţul lor iubit, marele duhovnic Iustin Pârvu, să se odihnească. În fiecare miez de noapte, părintele slujeşte în biserică. În fiecare zori de zi, la uşa chiliei sale se strânge un puhoi de pelerini, oameni care nu vor să-şi spovedească păcatele decât îngenunchind în faţa marelui păstor de suflete din Munţii Neamţului. Are 82 de ani. După moartea părintelui Cleopa, a rămas stâlpul duhovnicesc al întregii Moldove, omul – sau poate sfântul – spre care se îndreaptă toate speranţele oamenilor din acest colţ de ţară. 

Însă credincioşii care vin la părintele Iustin nu aşteaptă numaidecât răspunsuri la problemele lor imediate: boli, dragoste, sărăcie, foamete şi disperare. Vor să ştie ce se va întâmpla cu noi bieţii români, la cumpăna dintre ani şi milenii. Aşteaptă de la el cuvântul unui mare profet, al unui martir care a suferit vreme de 20 de ani în cele mai crunte puşcării comuniste, al unui văzător cu duhul spre veacurile ce vor să vină. În faţa uşii duhovnicului, pelerinii veniţi până în inima munţilor aşteaptă cuminţi, aşezaţi pe bănci de lemn înşirate pe lângă pereţi. Un fel de sală de aşteptare la uşa unui mare doctor de suflete. Un frate tânăr intră în încăperea îngustă şi ne roagă să aşteptăm: “Dacă aţi venit cu credinţă, cu sufletul deschis, sigur vă va primi”.

“Poporul român e asemenea poporului evreu. După 40 de ani de rătăcire, se îndreaptă spre pământul făgăduinţei” 

- Părinte Iustin Pârvu, zi de zi, în umila dvs. chilie intră o ţară întreagă. Ascultaţi toate necazurile, bucuriile, spaimele şi speranţele românilor care vin să se spovedească. S-au schimbat românii, dacă vorbim numai de ultimii zece ani? Şi dacă da, în bine sau în rău?

- Dacă e ”soi bun”, sămânţă bună, omul nu se schimbă aşa uşor. Am avut norocul să revăd oameni pe care i-am cunoscut acum 20-30 de ani şi care s-au păstrat în acelaşi stadiu moral şi spiritual, având însă foarte mult de luptat cu generaţiile copiilor lor, ca rezultat al influenţelor acestora sălbatice care vin din Apus. La ora actuală, cu toate încercările acestea care vin peste noi, cu alegerile acestea care te fac să-ţi pierzi orice speranţă, eu cred totuşi că poporul român îşi păstrează esenţa şi însuşirile sale spirituale, deosebindu-se mult, calitativ, de alte neamuri. Că suntem discreditaţi? Că se spune despre noi c-am fi coada Europei? Tot ce ni se pare nouă rău acum este un mare bine pentru viaţa noastră creştină.

Ne plângem că în Occident e bine şi că la noi e rău. Dacă noi am avea binele acesta al apusenilor şi dacă l-am folosi cum l-au folosit ei, n-am fi astăzi la un asemenea nivel de spiritualitate. La noi, în Răsărit, de bine de rău, se mai face un schit, o biserică. Acolo, bisericile rămân goale-goluţe. Apare biserica ambulantă, pe roţi, dusă în piaţa publică, unde se mai strâng vreo zece creştini, să le facă o Sfântă Liturghie.

De pildă, chiar astăzi am primit un telefon de la un profesor român plecat în Australia. Are trei copilaşi. Cică într-o zi stăteau la masă şi, deodată, fetiţa cea mai mică, Anastasia, în vârstă de patru ani şi jumătate, se ridică în picioare şi-i spune: “Tăticule, noi trebuie să mergem acasă!”. Toţi au întrebat-o miraţi: “Dar de ce să mergem acasă, Anastasia?”, şi fetiţa răspunde: “Păi, eu trebuie să mă fac măicuţă, la mănăstire, în România”. Ei nu vorbiseră niciodată despre viaţa de mănăstire, despre credinţă, despre ceea ce făcuseră ei înainte. Iată că sângele nu se face apă. Aici este naşterea noastră, leagănul nostru, în rădăcinile astea, pe care, oricât ar căuta cineva să le înăbuşe, nu se poate.

- Şi totuşi, de ce suntem atât de năpăstuiţi? De ce trăim aşa bezmetic, ca o turmă de oi mânată de un cioban nebun? Ce mai avem de plătit? N-au fost destui anii de dominaţie comunistă? Chiar nu există nici o rază de speranţă pentru România?

- Ştiţi cu ce seamănă astăzi poporul român? Seamănă cu poporul evreu, după cei 40 de ani de rătăcire, ieşind din ţara Egiptului şi îndreptându-se către Pământul Făgăduinţei. Prin ce a trecut poporul acesta, român… A trecut prin toate persecuţiile posibile, începând din 1922, cu Revoluţia din Rusia, cu tot calvarul Sodomei comuniste! Răsăritul, cei 36 de milioane de ucenici ai creştinismului din Balcani şi întreaga Rusie sunt poporul evreu în cei 40 de ani de rătăcire în pustie. Dar trăim astăzi zile de zbucium. Semnele sunt peste tot: sărăcia, foametea, plecarea tinerilor români, pribegia lor prin lume după o bucată de pâine, intelectualii noştri, care se dedau la cele mai umilitoare ascultări şi munci pentru un ban pe care să-l aducă în ţară, ca să-şi poată hrăni copii, românii aceştia care plâng după mamele lor de-acasă, care nu mai au o sărbătoare, nu mai au o duminică, sunt robii tuturor înjosirilor şi necredinţelor, ai tuturor păgânismelor turceşti şi arabe. Am ajuns cerşetori ai Europei şi ai lumii întregi. Braţul cel mai ieftin de muncă este al bietului român. În ce umilinţă a ajuns neamul nostru creştinesc… Oare toată frământarea şi durerea aceasta nu ne fac să-l comparăm cu poporul iudeu care merge în Pământul Făgăduinţei? Eu cred că da. Dar în Pământul Făgăduinţei n-au intrat decât cei întâi născuţi, care îşi lăsaseră toate amintirile în urmă, în casa robiei. La fel şi astăzi, doar cei care îşi vor lăsa toate amintirile din perioada comunistă vor trece în “România Făgăduinţei” şi se vor salva.

“Cred că atât cât a durat stricăciunea, tot atât va dura şi refacerea noastră spirituală”

- Sfinţia voastră, cum puteţi explica unui om de rând, care nu mai are putere de a suporta sărăcia şi umilinţa, că numai prin suferinţă ne vom putea mântui, că numai îndurând vom putea ieşi la lumină.

- Ştiţi ce sunt toate aceste rele? Ele nu sunt altceva decât un medicament foarte bun pentru sănătatea noastră sufletească. Cu cât un popor este mai încercat, cu cât un popor este mai împilat, mai strâns şi ţinut în stările acestea de ispitire, cu atât poporul acesta va fi mai înţelept şi mai destoinic în a învinge iadul. Cum se poate explica aceasta? N-aţi simţit oare niciodată că sunteţi conduşi din umbră? Că nişte forţe secrete – puteţi să le spuneţi Securitate, puteţi să le spuneţi mafie, cum vreţi – vin peste noi şi ne dirijează orice pas? Plecând talentele noastre şi geniile noastre, căsătorindu-se prin Canada şi America, peste 30-40 de ani ţara noastră va fi ocupată de străini şi noi nu ne vom mai recunoaşte originea. Pentru că ăsta este scopul iniţial al celor ce conduc lumea din umbră: desfiinţarea naţiunilor sub orice formă, deznaţionalizarea în masă, căsătoriile cu orice rasă şi religie, amestecarea sângelui. Prin noua ordine mondială, prin idea globalizării, transformăm Europa într-un comunism al statelor. Mai rămâne să desfiinţăm graniţele şi haosu-i gata.

Lumea trebuie să înţeleagă că politicienii noştri sunt doar nişte marionete ale acestor forţe. Unii îşi zic naţionalişti. Atunci de ce nu-i întreabă, de ce nu-i consultă pe oamenii care într-adevăr s-au jertfit pentru naţiune, care au stat atâta vreme în puşcăriile comuniste? Să se gândească: “Măi, bătrânii ăştia pentru ce au suferit? Au fost doar aşa, o ciorbă goală?”. Extremiştii naţionalişti nu sunt decât termometrul iudaismului în România, să vadă “ei” cum mişcă naţiunea română la un moment dat. Să vadă pe ce pot conta, încotro se mişcă duhul nostru.

Babilonul, haosul pe care-l trăim noi astăzi nu sunt decât rezultatul tendinţei acesteia de schimbare esenţială a originii noastre, a tradiţiilor noastre, adică a ceea ce ne leagă ca neam.

28.8.13

Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (29 august)


Tăierea capului Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul
(29 august)
Vieţile Sfinţilor pe luna august

Sfîntul Ioan, Înaintemergătorul Mîntuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pămînt, zicînd: Vine Cel mai tare decît mine, în urma mea... Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.
Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpînit în Galileea, a luat mai întîi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrînate, a gonit pe femeia sa cea dintîi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său - împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dînsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sînt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe cînd trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcîndu-se ca un răpitor desfrînat şi amestecător de sînge.
Irod făcînd o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfîntul Ioan Botezătorul, rîvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrînat şi răpitor - apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mînia asupra sfîntului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfînt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luînd aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrînd să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc... Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dînsul numai prin închisoare, vrînd să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.
Sfîntul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dînsul ucenicii lui, pe care el, învăţîndu-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dînşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfîntul Duh pe Care L-a văzut pogorîndu-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătîndu-l cu degetul şi zicînd: Iată mielul lui Dumnezeu... Ci ca ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mîntuiască neamul omenesc.
După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucînd şi plăcînd lui Irod şi celor ce şedeau cu dînsul, a cerut de la dînsul - după povaţa maicii sale cea rea, - capul Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci, ea a cîştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrînd să-şi calce jurămîntul, nici să mîhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitînd sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sîngelui cel nevinovat; şi, trimiţînd îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.
Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea tîrziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfîntul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urît s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvîrşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducîndu-se pe tipsie capul Sfîntului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurînd încă sîngele - precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, cînd au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mîncare şi, curgînd sîngele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!
Jucătoarea, luîndu-l în mîini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luîndu-l, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze cînd se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luînd în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pămînt adînc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, cînd se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.
După uciderea Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărînd şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.

27.8.13

Cine mai moare azi pentru Hristos?

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.


Milioane de creştini sunt azi persecutaţi, torturaţi şi martirizaţi în multe ţări ale lumii. În Coreea de Nord, spre exemplu, creştinii care deţin o Biblie riscă pedeapsa capitală sau deportarea într-un lagăr de muncă. La fel stau lucrurile în Iran, Irak, Arabia Saudită sau Uzbekistan. Auzim ce li se întâmplă şi creştinilor din Siria sau Egipt. Preoţi decapitaţi, biserici arse, crime de o cruzime nemaiîntâlnită, creştini ucişi în masă. Islamiştii din Egipt au ars zilele trecute zeci de biserici ale creştinilor copţi (denumire dată creştinilor egipteni), acuzaţi că ar fi orchestrat căderea regimului Frăţiei Musulmane.

De asemenea, Patriarhia Antiohiei semnala, astă primăvară, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. ''Este vorba de acţiuni coordonate pentru lichidarea populaţiei creştine din Siria, Egipt, Irak, Liban, Orientul Mijlociu'', sublinia, la sfârşitul lunii iulie, Joseph Hakim, preşedintele Uniunii Internaţionale a Creştinilor.

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.
Iată, spre exemplu, declaraţiile foarte mediatizate ale scriitorului homosexual american Kevin Sessums, prezent în România în perioada 3 – 8 iunie, în cadrul „Săptămânii diversităţii”:

“Eu cred că totul se leagă într-un fel, nu există coincidenţe. Ca scriitor, sunt convins că totul înseamnă ceva. I-am vorbit prietenului meu Hugh Chapman despre asta şi el mi-a zis: <<să ştii că de fapt vrei să faci sex cu un înger>>. Şi de fapt despre asta e a doua mea carte: cum să combini partea sfântă a îngerului cu dorinţa carnală. În carte înţeleg că, de fapt, singura mea şansă de a mă vindeca de dependenţa de droguri este să nu fac sex cu îngerul, ci să-l iubesc pe Lucifer. Că Lucifer nu e o entitate rea, că trebuie să îmbrăţişez întunecimea pentru a deveni o persoană întreagă, şi nu să o resping. Şi mă gândeam la Lucifer în faţa Ateneului Român, unde e o statuie a lui Eminescu, şi mă întrebam dacă e o femeie sau un bărbat, că arată foarte bine, şi în timp ce mă gândeam la asta am observat că e Eminescu, poetul vostru naţional. Şi capodopera lui îl include pe Lucifer. Şi m-am gândit că m-a adus Dumnezeu în România, dar de fapt Lucifer m-a adus.”

“Credeţi în Dumnezeu?

Cred în mai mulţi Dumnezei. Mă rog în fiecare noapte la Dumnezeu, apoi mă rog la Ganesha, Pravati, la Krishna şi Vishnu, mă rog la toate entităţile pentru că eu cred că toţi sunt parte a lui Dumnezeu. Şi cred, de asemenea, că am fost creat după imaginea Lui Dumnezeu şi dacă am fost creat după imaginea Lui înseamnă că există o parte a Domnului care este gay. Asta cred.”

Cum putem tolera, mediatiza şi promova pe aceşti hulitori de Dumnezeu, luând în braţe principiul diversităţii? Ce se vrea, de fapt, prin aducerea în prim-plan a acestor „celebrităţi” care nu urmăresc decât să lovească în fiinţa noastră naţională şi în Biserică?  De ce tăcem, când ar fi trebuit demult să ne opunem categoric tuturor acestor atacuri? Chiar în această clipă, undeva în lume, fratele meu creştin este împuşcat sau decapitat, pentru că nu se leapădă de Hristos. Iar eu, care mă declar creştin-ortodox, pactizez, prin tăcere şi indiferenţă, cu urâtorii de Dumnezeu, lepădându-mă de credinţa mea creştină! Mă mai fac vinovat de complicitate şi prin vizionarea show-urile televizate care promovează făţiş homosexualitatea sau prin asimilarea pasivă a unor ştiri, reportaje sau interviuri care fac din sodomiţi nişte eroi şi din cei care-i condamnă – nişte monştri! Nu mă dezic în niciun fel de cei care scuipă obrazul ţării mele, ba dimpotrivă, prin atitudinea mea susţin o presă coruptă şi vândută intereselor străine! Nu mă dau în lături să-mi înscriu copilul la un liceu în care se face propagandă homosexuală, prin organizarea de parade gay pe holurile instituţiei sau prin participarea obligatorie a elevilor la activităţi de promovare a sodomiei! Nu mă deranjează faptul că viitoarea Constituţie recunoaşte căsătoria între persoanele de acelaşi sex şi nici faptul că homosexualii vor înfia copiii neamului românesc şi îi vor perverti, potrivit modului lor stricat de a vieţui!

Nimic din toate acestea nu ne deranjează. Pe tăcerea noastră se clădeşte însă un viitor sumbru, pentru noi şi pentru copiii noştri. Iar pedeapsa pe care Domnul a dat-o celor două cetăţi desfrânate, Sodoma şi Gomora, o ştim cu toţii. Căci Dumnezeu nu le-a mai suportat şi cu foc le-a nimicit!

„Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte, când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie, numită România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălţa spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma ţării după cum ne sunt şi sufletele noastre…” (Părintele Iustin Pârvu)

Autor:Irina Nastasiu
Sursa: Doxologia

25.8.13

Pan-erezia ecumenista. "Declaratie de colaborare si conlucrare ecumenică" de la Bistrita, semnata dupa o rugaciune ecumenica. A participat si Mitropolitul Andrei Andreicut, semnatar al Declaratiei

Episcopi şi preoţi, reprezentanţi a şase biserici istorice din Transilvania, au semnat, duminică, la Bistriţa, o "declaraţie de colaborare şi conlucrare ecumenică, frăţească", după o rugăciune ecumenică organizată la aniversarea a 450 de ani de la sfinţirea Bisericii Evanghelice din Bistriţa.

Evenimentul a început prin procesiuni ale cultelor religioase, în frunte cu reprezentanţii acestora, către Biserica Evanghelică, după care înalţii prelaţi s-au întâlnit în faţa lăcaşului de cult, unde au fost aşteptaţi de primarul Bistriţei, Ovidiu Creţu, şi au intrat împreună în biserică.
Părintele paroh al Bisericii Evanghelice Bistriţa, Johann Dieter Krauss, a spus că este o zi memorabilă şi că simte "biserica înălţată la rang de catedrală ecumenică".
Fiecare dintre invitaţi a rostit un cuvânt de învăţătură, iar la final au spus împreună "Tatăl Nostru" în limbile română, germană şi maghiară. Între momentele de rugăciune ale înalţilor prelaţi au cântat fanfara "Werkolkkapelle Neumarkt" din Germania şi coruri ale bisericilor.
"Arătăm semenilor noştri că în faţa lui Dumnezeu Biserica este una. Ce frumos e când fraţii sunt laolaltă! Toate bisericile sunt importante, dar în faţa lui Dumnezeu suntem una", a spus episcopul Bisericii Evanghelice Confesiunea Augustană din România Reinhart Guib.
"Sărbătorim împreună 450 de ani de la ridicarea acestei biserici impunătoare. Împărtăşim bucuria comunităţii evanghelice. Lăcaşul de rugăciune are importanţă unică, este spaţiu sacru. Monumentala ctitorie a veacurilor trecute vorbeşte despre credinţa oamenilor", a afirmat, la rândul său, IPS Andrei Andreicuţ.
La finalul rugăciunii ecumenice, înalţii prelaţi au semnat, în şase exemplare, "Declaraţia de la Bistriţa", privind "colaborarea şi conlucrarea ecumenică, frăţească" între bisericile istorice din Transilvania.
"Am pregătit o surpriză pentru această zi de sărbătoare. La iniţiativa primarului Bistriţei, Ovidiu Creţu, şi după consultarea bisericilor participante, am convenit să subscriem la o declaraţie de colaborare şi conlucrare ecumenică, frăţească, între bisericile noastre", a precizat episcopul Reinhart Guib.
"Declaraţia de la Bistriţa" este semnată de mitropolitul Clujului IPS Andrei Andreicuţ, episcopul evanghelic Confesiunea Augustană Reinhart Guib, episcopul reformat maghiar Kato Bela, episcopul lutheran-maghiar de la Cluj Adorjani Dezsö Zoltán, episcopul greco-catolic de Cluj Florentin Crihălmeanu şi IPS Gyorgy Jakubinyi, arhiepiscop romano-catolic.
"Noi, înalţii prelaţi ai bisericilor istorice din Transilvania, semnatarii acestei declaraţii, bazându-ne pe valorile fundamentale ale creştinismului, pe dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru, reafirmăm dorinţa noastră de a dezvolta relaţii corecte şi principiale între bisericile noastre istorice. Susţinem dreptul la o exprimare liberă, bazată pe bună credinţă, şi milităm pentru protejarea integrităţii şi a caracterului nostru multicultural, multietnic şi multiconfesional. Ne exprimăm convingerea că un dialog ecumenic autentic interconfesional bazat pe respect şi toleranţă poate conduce la o abordare corectă şi justă a vieţii religioase în folosul comunităţilor noastre. Într-o lume complexă şi mereu în schimbare, dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de aproapele nostru zidit după chipul lui Dumnezeu trebuie să rămână elemente esenţiale ale unirii oamenilor în numele lui Hristos. Să respectăm religia şi cultura aproapelui nostru, să-l iubim ca pe noi înşine, şi în felul acesta să lăsăm moştenire generaţiilor următoare cultura comuniunii şi a diversităţii în unitatea dragostei creştineşti pentru oameni. Aşa să ne ajute Dumnezeu!", scrie în declaraţia semnată, duminică, la Bistriţa, de reprezentanţii a şase biserici istorice din Transilvania.
Începând de joi, la Bistriţa au avut loc mai multe manifestări dedicate aniversării a 450 de ani de la sfinţirea Bisericii Evanghelice din oraş, la evenimente fiind prezenţi peste opt sute de saşi din Germania, Austria, Elveţia şi România.
Turnul şi o parte din nava Bisericii Evanghelice din Bistriţa, monument din secolul al XIV-lea, au ars, în 2008, într-un incendiu de mari proporţii, iar de atunci au fost făcute ample lucrări de restaurare, însă acestea nu au fost finalizate.

Sursa: Mediafax

Meditaţii ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei "sfinţilor închisorilor". Despre vrăjmaşii Bisericii. Dușmanii cei mai periculoși: creştinii uscaţi sufleteşte.


Biserica- Barca lui Noe, a fost bătută de patru feluri de vrăjmaşi:

1. Ploaia de sus: păgânii în afară de Biserică;
2. Valurile: evreii care vor să o înghită în adânc;
3. Vânturile: ereziile din sânul Bisericii, care vor să o abată de la drumul drept;
4. Uscatul: creştinii uscaţi sufleteşte. Duşmanii cei mai periculoşi.

Primele trei n-au oprit corabia,uscatul însă a oprit-o.

24.8.13

Predica a Parintelui Arsenie Boca la Duminica a noua dupa Rusalii (Umblarea pe Mare - Potolirea furtunii)



IISUS PE MARE

- Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
- Corabia trecea de cea parte a mării.
- Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
- Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor" se teme şi începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.
A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.

Prislop. 7.VIII.1949.

II
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:
După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; - spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija - veşnica grijă a omului - că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea păcătoasă -, de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a facut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu.
- Dar aci, cu mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru.
De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi - dacă nu chiar speriaţi - se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui lisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri.
Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui lisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.
Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune: „Vânturile tuturor învăţăturilor". Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu", - cum îi zic Părinţii.
In atare împrejurări Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată.
Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întunerec, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.
I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda".
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.
A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?!"
Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă", - recunoaştem: e după fire.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har.
Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.
După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.
Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea...)
Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; - Iisus e bărbatul înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor.
Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. - Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului.
E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine -veac de libertate pentru creştinism, creştinismul religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi loan Gură de aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.
Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.

Unde e Biserica?

Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu..." Zic alţii: „Incuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns..." Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfanţ»." Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica".
Vechiul Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea:
1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.
Noul Testament - Sfântul Altar:
1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.
Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor, - dar n-a avut la cine.
Arad, 14.VIII.49.
Bossuet: Oeuvre oratoires, de Ed. critique de L'Abbe J. Lebarq, Paris, 1927. Tom. III. Iisus umblă pe mare. Marcu 6,47.
202: „Biserica e asemănată cu o casă zidită pe stâncă şi totuşi ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vânturi şi furtuni. - Parcă nimic mai slab ca Biserica, mereu agitată; şi nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, şi iată rămâne mereu neatinsă, cu toate sforţările iadului.
Iisus pare să o părăsească furtunii, şi El vrea să treacă pe lângă ea, ca şi când nu L-ar fi atins primejdia ei.
Totuşi să nu credeţi c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile să o zbuciume, dar nu să o înece, nici să o cufunde. El porunci vânturilor şi «ele se opriră; El intră în corabie şi ajunge la liman».
203:Iată cele trei furtuni furioase care au tulburat starea Bisericii: de îndată ce apăru pe pământ, s-a ridicat necredinţa şi a înteţit persecuţiile; apoi curiozitatea s-a stârnit şi ea a făcut să se nască ereziile; în sfârşit corupţia moravurilor s-a ivit, care aşa de puternic a umflat talazurile, «cât corabia părea aproape învăluită». Necredincioşii s-au adunat ca să-i distrugă temeliile; ereticii au ieşit ca să-i smulgă copiii şi să-i deşire măruntaiele; iar dacă creştinii răi au rămas în sânul său, aceasta ca să-i împingă veninul până la inimă.
Trebuie că e bine întărită această Biserică, dacă ea şi-a susţinut trăinicia, cu toată silinţa prigoanelor; cu toate atacurile ereziilor, ea a fost stâlp al adevărului; cu toate pogorămintele depravărilor, Biserica a rămas totuşi centrul iubirii.
204:Nu e de mirare - dacă vom înţelege omul. Spun, că noi toţi avem în adâncul inimii o începătură (principiu) de împotrivire şi de respingere a tuturor adevărurilor divine; în aşa măsură că, omul lăsat de capul lui, nu numai că nu le poate înţelege, ci, ca urmare, nu le poate suferi, şi fiind izbit în acest punct, el e ca forţat să le combată. Această începătură de respingere se numeşte în Scripturi necredinţă (Luca 9,41); alteori duh de neîncredere (Efeseni 2,2); alteori duh de necredinţă (Coloseni 3,6). El e în toţi oamenii, dar nu produce în noi toate efectele sale, pentru că darul lui Dumnezeu îl împiedecă.
Dacă veţi sui până la obârşii, veţi găsi, dumneavoastră, că două lucruri produc în noi această respingere: prima e orbia; a doua trufia. Orbia ne e arătată în Scripturi într-un chip limpede: ele spun că «păcătoşii au uitat pe Dumnezeu...» (Psalmii 9,18; 118,139; 49,22). Ce vrea să spună acest «uitat», fraţii mei ? E uşor de înţeles: că Dumnezeu, în adevăr, luminase omul cu cunoştinţa de bine, dar omul a închis ochii de la această lumină; el s-a lăsat condus de simţurile sale; puţin câte puţin el n-a mai gândit la ceea ce nu mai vedea: el a uitat cu uşurinţă ceea ce nu mai gândea.
205:Această uitare n-ar fi mare lucru, ca să ne îndemne la împotrivire, dacă nu i s-ar uni orgoliul (trufia); dar el a venit, spre nenorocirea noastră, ca, pe lângă ca omul să fie orb desăvârşit (a l'extremite), pe deasupra să mai fie şi trufaş. Părăsind înţelepciunea lui Dumnezeu, el şi-a făcut o înţelepciune după chipul său: el nu ştie nimic şi crede că ştie toate; - iar dacă i-am aminti că din tot ce spune nu înţelege nimic, o ia ca o înfruntare pentru neştiinţă; el n-o poate suferi, îl irită. Dacă îi lipseşte raţiunea, el întrebuinţează forţa.
206:...Tot ce nu înţelege, combate. «Tot ce nu înţelege, huleşte.»(Judecători 10). Iată pentru ce le spune Iisus: «Voi vreţi să mă omorâţi, răi ce sunteţi, pentru că cuvintele Mele nu încap (prind) în voi» (Ioan 8,37). Ce teroare, fraţii mei, de-a urzi să omori un om, pentru că nu înţelegi cuvintele lui.
... Cu cât adevărurile erau mai înalte, cu atât superba lor raţiune era turtită (etourdie) şi nebuna lor împotrivire era aprinsă. După acestea, vă mai îndoiţi de acea începătură a împotrivirii, pe care o ignoranţă învechită şi trufaşă a brăzdat-o în inima oamenilor împotriva lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale ? Iisus Hristos a probat-o primul.
Biserica Sa, dăinuind în lume, ca să susţie aceeaşi învăţătură prin care dumnezeiescul învăţător smintise pe trufaşi, va putea ea fi lipsită de vrăjmaşi ? Nu, fraţii mei, nu-i cu putinţă: fiindcă credinţa pe care o mărturiseşte ea surprinde lumea prin noutatea sa, turbură duhurile prin înălţimea sa; sperie simţurile prin asprimea sa, - iată de ce se pregăteşte ea de suferinţe !
Trebuie ca ea să fie urâtă de toată lumea, şi trebuie s-o ştiţi, creştini, e un lucru de neînţeles ceea ce a suferit Biserica lui Dumnezeu vreme de aproape 400 de ani sub împăraţi necredincioşi. Ar fi nesfârşit de spus. Mulţumiţi-vă cu aceasta că era aşa de împovărată şi de ura publică şi de învinuirile de tot felul, cât era acuzată puternic de toate neorânduielile lumii.
Dacă nu ploua pe pământ, dacă barbarii năvăleau şi făceau prăpăd, dacă inunda Tibrul, creştinii erau cauza !
207:Psalmul 128: «Copiii mei, răspunde Biserica, nu mă mir prin câte am trecut: sunt obişnuită din tinereţile mele; aceiaşi duşmani care mă atacă, m-au prigonit din tinereţile mele.»
... Avei, omorât de frate-său Cain... Enoh... familia lui Noe... Avraam... Moise... Ilie... Profeţii... Iisus Hristos... Apostolii. Prin urmare, fiii mei, zice Biserica, nu e mirare de prigoane. Priveşte vechimea mea, părul meu argintiu... Nu-mi întorc faţa împotriva lor, pentru a mă împotrivi prigoanelor...
208: Cu toate că par mereu plutind, mâna atotputernică ce-mi serveşte de sprijin va şti cum să mă ferească de înec."
Dacă Dumnezeu o a sprijinit cu atâta putere împotriva prigoanelor, credeţi, dragii mei, că o va lăsa înfrântă de erezii ? Nu, dragii mei, să n-o credeţi.
209: II. A doua furtună asupra Bisericii a înteţit-o curiozitatea: curiozitatea, fraţi creştini, e pacostea minţilor, ruina evlaviei şi mama ereziilor. Pentru a înţelege bine acest adevăr, trebuie arătat, înainte de toate, că înţelepciunea divină a pus margini cunoştinţelor noastre. Căci după cum Providenţa văzând că apele mării se întind şi se împrăştiaseră peste tot pământul, acoperindu-i toată suprafaţa, le-a prescris un hotar care să nu le permită de a-1 trece, tot aşa, ştiind că neînfrânarea minţilor se va întinde până la infinit, i-a hotărnicit limite peste care i-a poruncit să nu se întindă. (Tit3,9)
... Dar curiozitatea minţilor trufaşe nu poate suferi această modestie. «Valurile se ridică până la cer şi se pogoară până în străfunduri» - zice Scriptura (Psalmul 106, 25-26)
210:... Ei sunt turburaţi ca beţivii. In capul lor e huruială. Acolo toată înţelepciunea lor se împrăştie, şi pierzând drumul rătăcesc, înfundându-se în erezii. Arie, Nestorie... curiozitatea voastră v-a pierdut! Singurul remediu: ascultarea de Biserică.
211:... Trufia ereticului se răscoală: Ce ?! voi crede eu credinţa altuia ? Eu vreau să văd, să înţeleg eu. ... Copii denaturaţi...

III.
Nu vă pot ascunde ruşinea sa: vreau să zic despre purtările stricate ale celor din sânul său.
Prosperitatea a atras pierzarea. (Trândăvia a venit, disciplina a slăbit.) în vreme ce numărul credincioşilor creştea, ardoarea credinţei scădea...
Biserica nu-i făcută decât pentru sfinţi - drept că din toate părţile sunt chemaţi copiii lui Dumnezeu; toţi cei ce sunt în număr, să intre, - dar mulţi intră peste număr.
... Dragostea a răcit, scandalul (sminteala) s-a ridicat până în Casa lui Dumnezeu. Iar Satana va zice: «Aceasta e Biserica ? Aceştia sunt urmaşii Apostolilor ?»" I Corinteni 13.

Arad, 14.VIII.1949


Magda Ursache: "Dalbul de pribeag".



                                                  Petru Ursache - "Dalbul pribeag"

„Dacă tot murim cu totul/ înviem apoi de tot?”
Cezar Ivặnescu

„Viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă/ acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai putem despărţi/ niciodată niciodată/ oh salvie levănţică iasomie/ trandafir”
Virgil Mazilescu

De data asta, „dalbul de pribeag” e blîndul şi bunul meu Petru. În riturile de trecere, aşa este numit cel trecut dincolo. Mă supun cutumei ortodoxe, atît de liniştitoare pentru suflet, pas cu pas, pe tot parcursul celor 40 de zile. Imaginea românească a „trecerii” (o spune Petru Ursache în toate studiile lui de etnologie) nu e deloc inferioară altora. S-a lipit de noi eticheta de primitivi, anonimi şi analfabeţi pe deasupra; Bram Stocker ne-a pus pecetea: ăia care cred în strigoi, idee preluată de eseişti improvizaţi în antropologi, care nu cunosc nici măcar alfabetul „trecerii” carpatine.
Citez din antologia noastră, Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Junimea, Iaşi, 1992: „Casa omului arhaic nu era o maşină de locuit, ci, ca tot ce imagina şi făcea el, un punct de intersecţie între mai multe niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o casă, omul arhaic nu se izola de Cosmos, ci, dimpotrivă, venea să locuiască chiar în centrul lui”. Şi aici Petru U. Îmi suflă în ureche: „Cauza tuturor lucrurilor e Dumnezeu şi nu se întîmplă nimic fără voinţa Lui: aşa a lăsat El să fie. Mă urmăreşti, Magda? Ţăranul nostru îşi construia ritualic spaţiul, în spirit sacru, bucată cu bucată. Îşi sfinţea fîntîna şi grajdul, stîna, livada...Identifica acest spaţiu, idealizîndu-l, cu peisajul paradisiac. Raiul e ca un picior de plai, ştii tu. Locul străin, « unde Dumnezeu nu se pomeneşte », e tabu, stăpînit de spirite rele. « Veşnicia s-a născut la sat ». Să-ţi traduc ce-a spus Blaga? Satul e natură, or natura are acest privilegiu, al eternităţii. În sinea lui, satul trăieşte în veşnicie şi-n «zariştea mitului». Metafore blagiene? Oare filosofiei îi sunt proprii numai conceptele, nu şi metaforele?” 
Deci „dalbul de pribeag” nu bîntuie, ci vine. Vine să dea grîu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa casei, o felie de pîine proaspătă, să miroasă un fir de busuioc... Le găseşte pe glaful lat al ferestrei, unde şi-a scris ultima carte. În picioare, vertical. 
„Dependent de drogul scriptic” ca Gheorghe Grigurcu şi vrînd să mă protejeze (aşa cum a făcut-o în toţi cei 50 de ani, de cînd suntem împreună) mi-a spus că e un fleac de „procedură”. Nu m-a avertizat nimeni ce riscuri presupune un stent, n-am semnat nimic. Aş fi acceptat? Oricum, m-aş fi sfătuit cu alţi medici. Însă Petru vroia să rezolve problema repede şi să plece la Sinaia, să-şi încheie cartea, Istorie, etnocid, genocid. Singur între doctori, el a luat decizia. Nu l-am văzut pe medicul specialist în cardiologie intervenţională la înmormîntare. Dacă ar intra asta în fişa postului, poate că...
Primele cuvinte, după coma indusă, din care a ieşit pe 13 iulie:
- N-o să mai scriu, n-o să mai citesc...
- Ba o să scrii, o să citeşti, ai să termini ce-ai început. Şi el, ca un ecou:
- Ai să termini ce-ai început”.
Cu scrisul mărunt şi ordonat (îi spuneam „scrisuleţul”, era extrem de personalizat) a caligrafiat foarte concentrat (fişa o păstrez în rama oglinzii): Godea-Goma. De ce? „Pentru eufonie”. Silvia Godea, medicul rezident în cardiologie, cu o strălucită carieră în faţă, sunt sigură.
Şi, în continuare: Eliade-Goma, Eliade-Eminescu, Cioran-Eminescu...
- Ce scrii tu acolo, Petru?
- Îmi organizez spaţiul meu literar.
Sacru, aş adăuga. Ce şi-a dorit cu adevărat e legat de cărţi, ale lui şi ale mele, deopotrivă. Cîtă vreme a scris Omul din Calidor, s-a gîndit să ajungă la Paris, în pragul lui Paul Goma şi să-i întindă cartea. Am fi făcut-o dacă, atunci, Goma n-ar fi fost bolnav. Nu ne-am mai dus.
„Iubită Magda, Ne alăturăm şi noi, Ana şi cu mine, la doliul după dragul nostru Petru Ursache. Neaşteptată – pentru noi – a fost plecarea lui. El însă va rămîne, pentru mine, prin Omul din Calidor, în veci (un în veci ceva mai scurt decît al lui).
Te îmbrăţişăm, dragă Magda, Ana şi cu mine, cu toată frăţietatea.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Petru Ursache.
Ana şi Paul” (8 august, 2013, 9:28 AM)
Înainte de a se interna, în spital, scrisese o serie de texte completînd „Istorie, etnocid, genocid”, printre care „Drama generalilor” (numai la Aiud au fost închişi 52 de generali; atunci, puşcăria însemna condamnare la moarte) şi Drama Academiei. Aşadar, în anii '50, trebuiau distruse apărarea ţării şi inteligenţa. Şi pentru că a scris despre toate astea cutremurat de durere, după anestezie se credea deţinut politic, într-un pat de închisoare, el însuşi schingiuit bestial. Nu vedea cerul de la Terapie intensivă, fereastra era plasată în spate. Ultimele lecturi, în spital, fuseseră teribile: Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne! Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului , Bucureşti 2012 şi Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Galaxia Gutenberg 2008. Din semnele lui cu un capăt de creion, care se mai află în volum: Monseniorul comentează „Toţi episcopii noştri sunt la închisoare, fără să ştie actualmente unde se află”. (Scrisoarea din 10 august 1951). Ce citise îl tortura psihic. Vedea, nopţile, în camera de gardă mişcare şi-şi imagina că acolo sunt doi călugări „politici”. „Îi bat de-i omoară”. Experimentul Piteşti a fost „popas de iad”, iadul luptei de clasă. Am încercat şi am reuşit să-l scot din coşmaruri.
- A venit Magda lui. Să vezi cum o să-l liniştească, le-am auzit pe infirmiere.
Inima i s-a tot înnegrit în anii din urmă. După ce Securitatea i-a respins aproximativ zece dosare pentru lectorate, visa restabilirea normalităţii în postsocialism. Şi ce s-a ales de visul ăsta dacă agenţii de bolşevizare şi fiii lor au ajuns la conducerea ţării? Cînd i-a obosit cordul? La moartea colegului Mihai Drăgan, ultimul eminescolog al Universităţii „Al. I. Cuza”, cauzată de cabala mediocrilor; cînd Catedra de Franceză s-a debarasat de Luca Piţu înainte de vreme, trimiţîndu-l la pensie; la urcarea în scaune a informatorilor Securităţii. Şef de catedră la Literatură română, Nicu Creţu. Decanul Iulian Popescu (nume de cod Cristescu, după Luca) a intrat în sala de examen să-i spună că nu mai are drept să conducă doctorate pentru că împlinise 70 de ani . Petru Ursache nu şi-a lăsat doctoranzii de izbelişte. I-a scos la liman, deşi nu mai era plătit pentru asta. Ocupa un birou modest, într-un cabinet strîmt, unde funcţionau alţi trei conducători de doctorate. La 8 dimineaţa era deja la scris. Pînă cînd alt decan a intrat peste el în forţă, să-i comunice de la înălţimea sa: Strîngeţi lucrurile şi plecaţi. Avem nevoie de spaţiu.
- Blaga a păţit-o şi mai rău, mi-a spus. Bine că nu l-a trimis fostul meu student, Codrin Liviu Cuţitaru, pe portar să mă scoată afară. 

23.8.13

23 AUGUST. Stenograma arestării Mareşalului Antonescu de către Regele Mihai. Există oare înregistrarea audio?

Cercetătorul Mircea Vâlcu-Mehedinţi a descoperit o stenogramă transcrisă după o înregistrare audio pe placă, făcută în Salonul Galben din Palatul Regal, în 23 august 1944. (sursa: revista Art-emis)

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate! (Se aude şi vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).
Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.
Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…
Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?
Mareşalul: Majestatea Ta…
Regele: Voastră.
Mareşalul: Voastră, dacă vreţi.
Regele: Nu că vreau, trebuie.
Mareşalul: Astăzi sunteţi nervos.
Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineaţă m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ţi permit să-ţi arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele şi eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea ţării mele?
Mareşalul: Dar cine o sfărâmă?
Regele: Voi toţi şi când vă chem, nu aveţi timp pentru Regele ţării.
Mareşalul: Voiam să vă spun că vă înşelaţi dacă credeţi că salvaţi ţara printr-un armistiţiu.
Regele: Nu v-am chemat să-mi faceţi observaţii şi să vă daţi păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităţilor cu naţiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:
Mareşalul: Citeşte Domnule Antonescu şi vezi, crezi că Mareşalul poate trimite o telegramă ca asta?
Ică: Cine a făcut-o?
Regele: Ce vă priveşte? Dacă n-o daţi o dau eu.
Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?
Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?
Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?
Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?
Mareşalul: Nu! Aşa, nu!
Regele: Dar cum?
Mareşalul: Să iau contact cu Germania?
Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?
Mareşalul: Mareşal Antonescu.
Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.
Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.
Regele: Suferinţa este o experienţă.
Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…
Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.
Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?
Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?
Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.
Regele: D-ta dai sau nu telegrama?
Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.
Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!
Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!
Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…
Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

Ne retrocedăm ţara criminalilor de război! Dr. Ilie Gherheş: „Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”

Nu ne vindem ţara, o retrocedăm, pe bucăţi, fără să ţinem seama de tratate, legi, sentinţe sau victimele din cele două conflagraţii mondiale. Din măsuri reparatorii şi juste, retrocedările au devenit un flagel injust, periculos şi imoral, profund scăpat de sub control. Familiile criminalilor de război au ajuns să dobândească imobile şi bunuri de o valoare inestimabilă, fără ca cineva să ţină seama de contextul şi modul în care averea lor a ajuns în proprietatea Statului Român.
 
 
 
Ungaria anexează Ardealul pe bucăţi! Trei premieri, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta au deschis poarta trădării, astfel că, din unele statistici, mai bine de o treime din teritoriul Transilvaniei a fost intabulat pe emisari ai Ungariei: urmaşi de grofi, nobili, asociaţii, reprezentanţi ai cultelor.
Problema e că legile retrocedărilor nu fac distincţia între clădirile confiscate de comunişti şi cele confiscate prin sentinţe penale date pentru criminali de război. Cum o parte dintre documente se află încă în arhivele de la Budapesta, în multe cazuri nu se poate face măcar dovada confiscării averii nobililor declaraţi criminali de război.
Mai mult, în instanţe se iau în considerare intabulări din cărţile funciare din perioada ocupaţiei maghiare, deşi potrivit Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărţile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! Dar în multe cărţi funciare, aceste modificări nu au fost operate.
Mai mult, nu se iau în calcul despăgubirile acordate de Statul român pentru imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru optanţii unguri (Sub această denumire de optanţi sunt cunoscuţi acei cetăţeni români de etnie ungară care, după Tratatul de la Trianon, au optat pentru cetăţenia Ungariei şi au părăsit România).
 
Mai mult, după 23 august 1944 şi în baza art.8 din Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944, bunurile reprezentând proprietatea Ungariei şi Germaniei de pe teritoriul României au fost sechestrate şi, în baza Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, au fost puse sub supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.).
Aceste bunuri nu au fost confiscate de regimul comunist şi, ca urmare, nu pot face obiectul retrocedărilor către Ungaria şi Germania. Şi totuşi fac. Practic, legile retrocedărilor date în ultimii ani şi instanţele de judecată şterg cu buretele o istorie de trei decenii şi jertfele românilor din cele două războaie mondiale.
 
Zeci de hectare de teren, păduri, imobile ajung în proprietatea succesorilor criminalilor de război sau a unor interpuşi.
Vreţi exemple? Vă dăm.
 
Începem cu unul dintre cele mai importante cazuri de retrocedare din Ardeal. Domeniul Teleki. Proprietăţi care au aparţinut contelui Adam Teleki, membru în guvernul Ungariei în perioada hortystă. În 1945, Teleki a fost considerat trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropiat bunurile, cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că moştenitorii contelui şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe: Maramureş, Mureş, Sălaj. În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre care unul pentru 100 de hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi Satulung nu au fost revendicate.
 
 
Codrii Ardealului sunt ceruţi de urmaşii familiei Banffy. Daniel Banffy, fost ministru al agriculturii în Guvernul hortyst, a fost şi el declarat criminal de război. Urmaşii lui cer însă în instanţă sute de hectare de pădure. Familia Banffy a deţinut domenii întinse şi în Ţara Lăpuşului, care face obiectul a patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare. Numai că se spune că baronul şi-ar fi vândut averea prin 1940.
 
 
Alt caz răsunător este al familiei Szaplonczai. Szaplonczai Vasile, membru al partidului iredentist, fost prefect al judeţului Maramureş, a fost condamnat printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului pentru „complicitate la crimele prevăzute de art. 2. lit. h. şi m. şi pentru ... prevăzute de art. 2. lit. o. din Legea nr. 312/1945”, adică „au comis acte de violenţă, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere” şi „Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială” la 25 de ani de muncă silnică.
Mai exact, prin Hotărârea nr. 8, pronunţată în Şedinţa publică din 31 mai 1946, se arată implicarea lui Szaplonczai Vasile în problema evreiască: „În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri de casă şi şoproane. Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată privi în afară. După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord. (...)
Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al primăriei nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internaţi în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – nn) au refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copii sugaci.
Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne. Dar punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic.
Încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţe de 8 ani şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de valoare.
Martora Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa, cum femeilor aşezate la perete – dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea împuşcării – le făceau percheziţie în vagin şi la anus. (...)
Prefectul judeţului Maramureş în acest timp apocaliptic pentru naţiunea evreiască conlocuitoare a fost acuzatul SZAPLONCZAI VASILE, membru al partidului iredentist.
Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor prefecţilor din acel timp”.
 
Evident, la data pronunţării sentinţei, Vasile Szaplonczai era dispărut. Urmaşii familiei sale au reapărut însă, şi revendică moşia familiei din satul Tisa. Ultimii proprietari ai moşiei din Tisa, comuna Crăciuneşti au fost Zoltan şi Paul Szaplonczaz, primul probabil fiul lui Laszlo-Vasile Szaplonczay, iar Paul, nepotul său.
Reşedinţa lui Zoltan este revendicată de o nepoată a sa, procesul fiind încă pe rol. Bătrânii satului spun că Zoltan şi-ar fi vândut moşia în 1938 şi cu banii rezultaţi şi-ar fi cumpărat alta în Ungaria, dar odată cu ocupaţia maghiară a venit înapoi, revendicându-şi moşia şi spunând că oamenii l-ar fi forţat să le vândă terenul. Plus că se pare că a fost şi criminal de război.
Oricum, amândoi au fugit în 1944 din ţară. Şi totuşi, acum urmaşii lor redobândesc bunurile.
Secretarul primăriei Bocicoiu Mare, Vasile Haşciar, spune că: „Pentru Paul Szaplonczai am revendicat bunurile pe Legea 1. Acum pe 247 ne-a revendicat şcoala şi nu numai, terenul aferent şi pădurea. Aceste bunuri sunt cerute după Szaploncyaz Zoltan. Comisia locală a dat soluţia de respingere pentru că trebuia să facă dovada cetăţeniei şi a proprietăţii. Nu a făcut dovada cetăţeniei. Au contestat decizia comisiei locale la comisia judeţeană, care la fel a propus respingere în întreg a cererii tot pe acest fond. Atunci ei s-au îndreptat în instanţă şi de 3 ani suntem în proces. S-au cerut dovezi pentru cetăţenie, pentru planul de amplasament, s-a făcut expertiză. Acel conac e şcoală, şcoala a fost construită, s-a făcut şi şcoala nouă şi nu puteam fi de acord cu retrocedarea. În instanţa de fond, judecătorul a respins plângerea, dar a făcut recurs. Ceva nepoată de-a lui revendică terenul. Se pare că Laszlo Szaplonczai a fost tatăl lui Zoltan. Ei au avut jumătate din Maramureşul Istoric. Au revendicat şi prin Sighet. Lui Paul i s-au restituit 50 de hectare în zona lacului. Zoltan este verişorul lui Paul”.
 
Deh, cine mai stă să verifice mizilicuri gen: dacă aceştia au fost declaraţi criminali de război şi condamnaţi, dacă cărţile funciare în baza cărora se revendică bunurile sunt din perioada ocupaţiei ungare, dacă şi cât au primit despăgubiri? Nobili hortyşti pun din nou stăpânire pe Ardeal, la fel de abuziv şi ilegal, dar, de această dată, cu girul instanţelor de judecată, a legii şi Guvernului, în dispreţul adevărului istoric şi militarilor români morţi pentru eliberarea acestui pământ românesc.
 
 
„Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”
 
 
„Eu spun cu toată responsabilitatea şi pot să-mi pierd mâine serviciul că nu mă interesează dacă atât vor fi de tari, încât să ajungă până la faza asta. În acest moment, Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice. Escrocheria nu ar putea avea probabil loc dacă nu ar fi şi o complicitate din interior. După Primul Război Mondial au fost aşa numitele procese ale „octanţilor” şi după cel de-al Doilea Război Mondial ale „absenteiştilor”.
Ce se întâmplă acum? Vin urmaşii acelor proprietari, care, unii dintre ei, culmea, au fost despăgubiţi după Primul Război Mondial. Iar acum vin cu documente anterioare proceselor prin care părinţii lor sau bunicii lor au fost deposedaţi de averi sau au fost răsplătiţi de stat la modul general. Şi mai cer încă o dată sau încă de două ori sau încă de trei ori.
Niciun evreu sau niciun maghiar dintre aceia mari nu va mai veni să locuiască în Transilvania sau într-o localitate din Maramureşul Istoric sau oricare judeţ. Nu este vorba numai de judeţul nostru, e vorba de tot Ardealul. Dar toată lumea se îndreaptă spre o despăgubire cât mai mare din partea Statului Român. Şi atunci, îşi angajează avocaţi buni şi se judecă cu Statul Român.
Din start pot să piardă toate procesele cu România, iar în altă parte le câştigă „fluierând”. Pot să spun cu toată răspunderea, că am fost director la Arhivele Statului şi, ca om care umblă în aceste arhive, că pe Transilvania sunt firme care vin şi cercetează după nişte metode foarte minuţios elaborate exact pe aceste posibilităţi ale viitoarelor procese pe care să le câştige mai ales dincolo de graniţele ţării.
Deci suntem pur şi simplu escrocaţi!
Au murit de pomană cei care au luptat pentru eliberarea Ardealului şi cei care au luptat împotriva fascismului sau a hortyştilor etc.
Este o bătaie de joc postumă la adresa armatei române. Am avut sute de mii de victime, iar acum se calcă pe mormintele acelor oameni exact pe ideea de a câştiga. Şi din păcate, Statul Român este descoperit sau foarte slab apărat. Este atât de simplu inclusiv să se falsifice un document, dar nu asta-i problema că sunt hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică. Dar o parte dintre cei care au fost colaboratorii hortismului s-au retras împreună cu armatele şi atunci li s-a confiscat totul, iar ei au devenit absenteişti.
Ei au plecat, să zicem, în ’44, dar cei care vin acum vin cu documente din ’38, ’41 sau ’44. Deci sunt documente anterioare hotărârilor judecătoreşti. Şi înconjoară acest moment”.
 
Lector universitar doctor Ilie Gherheş

Gazeta de Maramures via Ziaristi Online
Gazeta de Maramures via Ziaristi Online

Dr. Teofil Mija: Ziua de 23 august 1944 marchează începutul calvarului Neamului Românesc. Predarea Armatei Române şi surparea rezistenţei morale

Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din rândurile studenţilor români încleştaţi în luptă până la jertfa supremă cu ateo-comunismul, cu securiştii şi nomenclaturiştii partidului comunist din România, partid străin de neamul românesc, importat din Rusia, ai cărui membri au trădat interesele neamului nostru, dând mâna cu duşmanul ce urmărea distrugerea entităţii noastre naţionale. Sunt cei care au devenit unelte de asuprire şi de înrobire, care ne-au stăpânit inoculându-ne frica organică prin teroare, timp de 50 de ani.

Ziua de 23 august 1944, zi de tristă amintire, marchează începutul Golgotei, al calvarului neamului românesc, al răstignirii pe cruce, a suferinţelor, intrarea şi căderea fără speranţă de a mai putea scăpa din infernul comunist. Istoricii au datoria de a scoate la lumină adevărul despre acest act de trădare naţională, de vânzare a noastră în braţele lui Stalin, cel mai mare călău al popoarelor din secolul trecut. Trădarea ţărilor Europei Răsăritene şi vânzarea acestora s-a făcut de către Roosevelt şi Churchill.

Nicolae Baciu, avocat din Bran, judeţul Braşov, după ce a scăpat din zece închisori româneşti şi sârbeşti, ajungând în „lumea liberă”, şi-a închinat întreaga viaţă studierii arhivelor militare secrete, engleze şi americane, scriind cartea intitulată ”Agonia României - 1944-1948”, bazată pe o bibliografie ce conţine 120 de lucrări şi documente ale cercetătorilor din acea perioadă. A fost realmente o agonie pentru neamul nostru. Atunci s-a produs distrugerea materială, dar mai ales spirituală a poporului român - distrugerea sufletului - îmbolnăvindu-l aproape incurabil, aruncându-ne în mlaştina deznădejdii, a mizeriei morale în care zăcem şi azi.

Istoricii străini printre care şi renumitul istoric american Forester consideră actul de la 23 august 1944 ca fiind opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiţionale, a monarhiei, a aparatului de stat şi a partidelor istorice. Pamfil Şeicaru, renumitul ziarist interbelic, directorul ziarului Curentul, în articoul intitulat ”Politica anistorică”, îşi exprimă următoarele convingeri: „Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în acelaşi timp a fost şi o posibilă verificare a democraţiei române, care a angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună ţării printr-o îndrăzneaaţă mistificare, capitularea. Ce s-a salvat prin lovitura de stat din 23 august 1944? Vieţi omeneşti? Cine are curajul să facă inventarul vieţilor omeneşti suprimate de către trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin gloriosul act de eliberare? Şi după?

Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori etice, preamărindu-se actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acţiuni trădătoare un titlu de recunoştinţă naţională şi etichetându-i criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva Uniunii Sovietice!” (n.n. - zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori exterminaţi în Penitenciarul Aiud au rămas şi azi fără un monument de recunoştinţă din partea actualilor guvernanţi).

La niciun popor din lume nu s-a înregistrat un caz similar de renegare a armatei naţionale - (n.n. – finlandezii, care au luptat şi ei împotriva Uniunii Sovietice şi cărora Stalin le-a cerut să condamne pe ofiţerii care luptaseră pe front împotiva armatei sovietice, i-a răspuns lui Stalin astfel: ”Noi nu avem criminali de război, noi avem numai eroi!” Şi n-au condamnat pe nimeni). Noi nu numai că am predat Armata Română Uniunii Sovietice, adică 170.000 de ostaşi, oţeliţi în trei ani şi două luni de război, care luptau pe frontul de la Iaşi, dar s-au surpat rezistenţele morale ale naţiunii prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor asigura titluri şi recunoştinţa învingătorului. (n.n. - au ajuns şi ei în închisori alături de cei care am rămas fideli crezului şi educaţiei anticomuniste).

La Aiud a fost întemniţată toată elita armatei române, cea politică şi cea culturală interbelică, majoritatea acestora fiind exterminaţi prin frig, foame, bătăi, izolări, umilinţe şi torturi inimaginabile, ce nu pot fi exprimate prin cuvinte.

Prinţul Mihail Sturdza descrie astfel actul de la 23 august 1944, minciuna armistiţiului bilateral: „În realitate nu se semnase niciun armistiţiu. Rezultatul acestei minciuni către poporul român a fost capturarea şi trimiterea în Rusia a şaisprezece divizii române, fără să mai socotim mulţimea nesfărşită a abuzurilor, violurilor de tot felul şi tălhăriilor la drumul mare la care s-au dedat soldaţii ruşi, care se considerau în teritoriul inamic ocupat. Convenţia de armistiţiu va fi semnată la Moscova în 13 septembrie, fără ca delegaţii români să poată negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii care pune întreaga Românie şi întreg Neamul românesc la discreţia Rusiei lui Stalin”.

Actul din 23 august 1944 a însemnat pentru orice cercetător al isoriei universale, pierderea suveranităţii naţionale, distrugerea infrastructurii morale şi economice, anihilarea sentimentului de demnitate naţională şi individuală, cât şi deschiderea unor noi posibilităţi pentru oportunişti şi carierişti.

H. Seton-Watson, istoric american, a evaluat astfel situaţia pentru Rusia în cartea sa „Revoluţiile Europei Răsăritene”: „Schimbarea de front a României, împreună cu hotărârea de la Teheran de a nu deschide un front în Balcani (cu toul ignorată de Ştirbey şi aliaţii săi) a decis soarta Europei Centrale, a determinat ca Rusia Sovietică să domine întreaga regiune, că anume noua ordine trebuie să fie o ordine comunistă. Pentru asta, Generalisimul Stalin a avut multe motive ca să-i acorde regelui Mihai cea mai înaltă decoraţie sovietică, ordinul Victoria”. Iar Forester adaugă: ”Actul de la 23 august 1944 nu a adus niciun avantaj României, care a fost obligată să plătească despăgubiri de război mult mai mari decât cele plătite de Ungaria şi Slovacia, ţări care şi ele au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice”.

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor.
 
Dr. Teofil MIJA
- articol publicat în revista Veghea, august 2008
Related Posts with Thumbnails