31.5.12

Un dialog despre neamul românesc cu Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

- Ce este neamul?
- Neamul este o entitate mistică. El este ceea ce numim în plan politic naţiunea, dar este o noţiune mistică. Adică neamul are o misiune. El trebuie să împlinească misiunea sau piere. Dumne­zeu a făcut multe experienţe. A făcut experienţe cu asiro-caldeenii, care au eşuat în trufie. Au crezut că pot face un turn până la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a împrăştiat. A lucrat cu egiptenii, şi ei au eşuat în magie. A lucrat cu evreii, şi ei au eşuat în fanatism. A lucrat cu grecii, şi au eşuat în raţionalism. Şi apoi a chemat neamurile. Deci prin toate aceste experienţe Dumnezeu ne arată că fiecare neam este chemat la mântuire. O faci, împlineşti porunca lui Dumnezeu, trăieşti. Nu o faci, pieri. Deocamdată neamul româ­nesc, slavă Domnului, a trăit destul şi sper că prin cei care sunt buni să îşi împlinească misiunea.

- Ce importanţă are neamul în mântuirea noastră?
- Pentru mântuirea noastră (Dumnezeu – n.r.) lucrează în două feluri: prin atitudinea personală şi prin atitudinea colectivă. Adică fiecare dintre noi e responsabil cu îndeplinirea sau neîndeplinirea misiunii neamului românesc. Vom fi judecaţi ca neamuri, nu vom fi judecaţi numai ca persoane. Vom fi judecaţi de Dumnezeu şi pentru ce am făcut, dar şi cu ce am contribuit la pieirea sau la resuscitarea neamului. Am să vă dau un exemplu. În închisoare am fost mutat, după anchetă, la Aiud şi am fost în vagonul de tren cu doi deţinuţi de drept comun. Unul era un criminal, în vârstă, şi celălalt era un copil de 15 sau 16 ani, un ţigănuş, care furase şi, parcă îmi aduc aminte, parcă şi omorâse pe cineva. Şi l-am întrebat, am stat de vorbă cu el: „De ce ai făcut lucrul acesta?” „Eu nu am fost hoţ şi tâlhar, eu am fost haiduc. Eu i-am atacat pe cei bogaţi şi pe aceia îi furam, pe cei săraci nu îi furam.” „Bine, dar unde ai învăţat chestia că ai dreptul să omori?” „De la Arghezi.” „Cum aşa?” „Noi învăţam poezia «dă-l pe burghez pe răzătoare» şi aşa mai departe.” Şi mă gândeam la ce spunea părintele Stăniloae, că, în faţa lui Dumnezeu, când vom fi judecaţi ca persoane, vom răspunde nu numai pentru faptele noastre, ci şi pentru influenţa acestor fapte peste 10 ani, peste 100 de ani. Mă întrebam ce face Arghezi acolo, că o generaţie întreagă a fost otrăvită cu poeziile lui. Oameni care au făcut crime, oameni care s-au socotit îndreptăţiţi să omoare sau să jefuiască sau să facă alte rele celor care erau bogaţi. Nu ştiu, poate erau drepţi, poate erau nedrepţi, dar toată chestiunea aceasta cade pe seama lui Arghezi şi peste 100 de ani.

- Ce soartă credeţi că va avea neamul românesc?
- Cred că avem un neam în perioadă de martiraj, care va deveni un martiraj general. Nu ştiu cum, nu am o imagine exactă, dar martirajul va fi probabil şi de ordin material, şi de ordin moral. Adică, încet, încet, familia va fi distrusă, încet, încet Biserica va fi compromisă – prin compromisurile proprii – dar va fi o parte a neamului românesc care va rămâne pe poziţii creştin-ortodoxe adevărate şi, aşa cum am spus, munţii, mănăstirile, oraşul… poate că vom intra în catacombe din nou… Dar Dumnezeu va salva neamul românesc până la urmă.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu în octombrie 2005 şi preluat din volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. 

Sursa: Foaie Nationala

Poeţi după gratii. Andrei Ciurunga: Canalul. "Acest cumplit Danubiu care varsă pe trei guri apă şi pe-a patra sânge".

CANALUL

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână
şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am purtat în inimi rădăcina.

Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi, pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o nouă Tristie la Pontul Euxin.

30.5.12

Mărturie a Părintelui Justin Pârvu despre o minune săvârşită la Periprava datorită rugăciunilor Părintele Ilie Lăcătuşu

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neîsemnatul. Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat. Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de - 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

29.5.12

Luptatorul anticomunist Dumitru Moldovan, omagiat de tineri: Ne punem nadejdea in Cer


Tineri braşoveni şi făgărăşeni omagiază luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului

Tineri braşoveni şi făgărăşeni omagiază luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului


Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a acordat supravieţuitorilor rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului, dar şi urmaşilor acestora, distincţii de onoare “pentru lupta, suferinţa şi biruinţa românească. Tinerii au străbătut Ţara Făgăraşului (satele Viştea, Drăguş, Lisa, Ileni, Râuşor, Mândra, Sâmbata de Sus, municipiul Făgăraş), închinându-se şi la mormintele celor implicaţi în rezistenţă şi la troiţele ridicate în memoria lor.

“Un gram din noi pentru un munte de eroi” a fost deviza acţiunii prin care tinerii au vrut să-şi exprime recunoştinţa faţă de seniorii luptei armate anticomuniste. Rezistenţa din Munţii Făgăraşului a fost cea mai năpraznică reacţie românească la instaurarea regimului comunist din România.  Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul luptătorilor cu arma în mână, era convins că  “din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun al acestui neam. Aşa să ajute Dumnezeu! (F.P.)

În fotografii apar seniorii Ion Ilioiu, Valeriu Pop, Simion Ghizdavu, Maria Cornea, Ion Roşca.


26.5.12

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)


Iubiti credinciosi,

Astazi, in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocsi - episcopi, mitropoliti si patriarhi din toata lumea, cu scopul de a discuta unele invataturi de credinta crestina neclare inca, si de a le fixa in legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judeca si condamna toate abaterile de credinta, straine de invatatura Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti si exclude din Biserica, adica da anatema, pe toti ereticii care sfisie unitatea de credinta a Bisericii, simbolizata prin camasa de in a Domnului, facuta dintr-o sigura bucata, cum zice in Sfanta Evanghelie: Camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime (Ioan 19, 23). Prin cuvantul "sinod" intelegem adunare, consiliu; prin cuvantul "erezie" intelegem parerea sau invatatura particulara a cuiva despre Dumnezeu, impotriva invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfintii Parinti sa se adune la un loc si sa apere dreapta credinta? Pricina a fost aparitia unui mare eretic, anume Arie, care invata pe crestini o credinta noua, zicand ca Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinta cu Tatal si ca a "fost un timp cand Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatura superioara", "cea dintai dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si neascultator, insa bun predicator, care a trait in secolele III-IV. Erezia lui s-a raspandit in cativa ani atat de mult incat rupsese Biserica in doua si ameninta sa se raspindeasca in tot imperiul roman de rasarit si de apus.

Sfintii Parinti, nemaiputand rabda hulele lui Arie impotriva Mantuitorului si a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului imparat Constantin cel Mare, ca sa contribuie cu puterea sa imperiala la linistirea Bisericii lui Hristos si condamnarea invataturii hulitoare a lui Arie si a discipolilor sai. Inspirat de Duhul Sfant, marele imparat crestin a hotarat sa organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea in anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitati toti marii ierarhi ai Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinti Parinti la care s-a adaugat si o delegatie a Papei Silvestru I al Romei, pentru ca pana in anul 1054, Biserica crestina era una, nedespartita in doua - cea Ortodoxa de Rasarit si cea Romano-Catolica de Apus. De aceea si sinoadele pana la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adica generale, pentru ca au luat parte la ele si ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfintii Imparati Constantin si Elena si a durat toata vara. In timpul sinodului, la care a fost de fata si ereticul Arie cu ai lui, Sfintii Parinti s-au ostenit mult sa intoarca pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut sa asculte. Ba s-a intamplat ca in timpul discutiilor, Sfantul Ierarh Nicolae sa-i dea o palma lui Arie caci nu putea rabda hulele lui. Atunci Sfantul Constantin cel Mare a poruncit sa i se ia omoforul si Evanghelia si sa fie aruncat in temnita pentru ca a indraznit sa loveasca. Noaptea insa i s-a aratat Mantuitorul in temnita si i-a dat din nou Evanghelia in maini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineata, auzind imparatul acestea, l-a adus pe Sfantul Nicolae iarasi la sinod si isi cereau iertare toti de la el, vazand ravna si rabdarea lui pentru credinta.

La fel si Sfantul Ierarh Spiridon, cautand sa lamureasca pe Arie despre taina Preasfintei Treimi si cum ca toate cele trei persoane sunt de o fiinta si de aceeasi cinste, a luat o caramida arsa si, facand semnul sfintei cruci, cand a strans caramida, focul care a ars-o s-a ridicat in sus, apa a curs pe pamant si lutul a ramas in mana lui. Caramida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul inchipuia pe Tatal, lutul pe Fiul intrupat si apa pe Duhul Sfant, Mangiietorul care a fost trimis in lume.


Conspirație sau adevăr SECRET? România tocmai a intrat sub controlul BILDERBERG

Ne ascultă? Dacă da, de ce? Vor să ne controleze viața? Vor să afle despre noi mai mult decât suntem noi dispuși să arătăm? De ce este nevoie de o lege "Big Brother" și, mai ales, de ce a fost nevoie să o adoptăm cu forța și sub amenințarea Uniunii Europene?

Sunt întrebări pe care suntem sigur că vi le puneți. Răspunsurile oficiale le cunoaștem cu toții și sunt formulate într-un limbaj care nu spune aproape nimic: "Legea este necesară pentru implementarea în legislaţia naţională a prevederilor Directivei Uniunii Europene privind reţinerea datelor generate sau procesate în cadrul activităţii de furnizare de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii".

Supranumit de presă Legea "Big Brother", proiectul legii retenţiei datelor de comunicaţii electronice prevede că furnizorii de Internet şi de telefonie sunt obligaţi să stocheze pentru un an toate datele legate de convorbirile telefonice şi schimbul de e-mailuri.

Bruxellesul vrea identificări electronice pentru cetăţenii comunitari
 
Comisia Europeană urmează să lanseze în iunie o revizuire substanţială a regulilor privind documentele personale cu scopul impulsionării identităţilor electronice în UE, propunere care cel mai probabil se va confrunta cu opoziţia grupurilor de apărare a drepturilor civile şi a statelor membre unde nu există cărţi de identitate.

Neelie Kroes, comisarul european pentru agenda digitală, va prezenta la începutul lunii iunie o propunere legislativă care urmăreşte 'să faciliteze tranzacţiile electronice transfrontaliere' prin adoptarea unor semnături electronice, a unor identităţi electronice şi a unor servicii de autentificare electronică (eIAS) armonizate în statele membre UE, conform unui document intern intrat în posesia EurActiv.

"Confortul, încrederea şi siguranţa utilizatorului în lumea digitală"


"Un mediu de reglementare clar pentru eIAS va impulsiona confortul, încrederea şi siguranţa utilizatorului în lumea digitală. Acest lucru va spori disponibilitatea serviciilor de autentificare electronică transfrontaliere şi transectoriale şi va stimula acceptarea tranzacţiilor electronice transfrontaliere în toate sectoarele", se arată în document.

În ciuda eforturilor UE de a spori securitatea semnăturilor electronice şi încrederea în apariţia identităţilor virtuale, cetăţenii şi guvernele nu s-au mişcat prea repede în adoptarea de cărţi de identitate electronice.

Cealaltă față a acestor legi are un singur nume: Bilderberg

 Coincidență sau nu, există o teorie a conspirației care face o legătură pe care mulți înclină mai repede să o creadă. Lucrurile sunt simple de explicat, potrivit teoriilor conspirației, foarte mult luate în seamă când vine vorba de acest tip de informații, mai ales din cauza întrebărilor pe care le scriam mai sus și pe care oamenii și le pun, în mod justificat într-o oarecare măsură.

Comisia Europeană este cea care deschide proceduri împotriva diverselor state pentru nendeplinirea obligaţiilor. Exponentul legilor precum cele de care am vorbit mai sus, din partea Uniunii Europene, este comisarul european pentru agenda digitală, Neelie Kroes.

Un detaliu sesizat de site-urile care au ca specializare "teoriile conspirației" este acela că Neelie Kroes este un membru foarte activ al grupului Bilderberg, cunoscut ca guvern mondial secret, încă din anul 2005.

Astfel, Kroes apare pe lista oficială a invitaților de la întâlnirea din 2006 de la Ottawa, Canada, apoi în cea din 2007 de la Istanbul, în 2008, Chantilly, Virginia, 2009, în Vouliagmeni, Grecia, apoi în 2010 în Sitges, Spania, în calitate de delegat al Comisiei Europene.

Grupul Bilderberg este una dintre cele mai prestigioase şi discrete organizaţii, care reuneşte diverse categorii de lideri, bancheri, oameni politici, personalităţi din mass-media, cadre universitare şi miliardari.

Întâlnirile şi discuţiile grupului sunt secrete, iar presa nu este acceptată

Prima întâlnire a Grupului Bilderberg a avut loc la Hotelul Bilderberg din Oostebeek (Olanda), între 29 - 31 mai 1954, fiind prezidată de Excelenţa Sa Regală, prinţul Bernhard al Olandei.

Acum, grupul elitist este condus de vicontele Etienne Davignon, care este fost vicepreşedinte al Comisiei Europene şi preşedinte al Agenţiei Internaţionale pentru Energie. Acesta s-a instalat la conducerea Bilderberg în anul 2000.

"Eu nu cred că suntem o clasă conducătoare globală pentru că nu cred că există aşa ceva. Pur şi simplu cred că suntem oameni influenţi interesaţi să le vorbim altor oameni influenţi", spunea vicontele belgian acum şase ani, într-un interviu pentru BBC, referindu-se la întâlnirile anuale ale Grupului Bilderberg. Prima dintre acestea a avut loc acum mai bine de cinci decenii.

Camera Deputaţilor a adoptat, marţi, legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de trafic de telefonie şi internet, cunoscută ca legea ''Big Brother''.

Proiectul de lege prevede obligativitatea furnizorilor de telefonie fixă şi mobilă şi de internet să reţină anumite date ale abonaţilor care să fie trimise, la cerere, autorităţilor din domeniul siguranţei naţionale pentru acţiunile de prevenire, cercetare, descoperire şi urmărire a infracţiunilor grave.

Comisia Europeană va opri acţiunea de infringement începută împotriva României, privind aşa-numita Lege "Big Brother", pentru că Parlamentul a adoptat recent actul normativ în cauză.

 Autor: Valentin Vioreanu
 

24.5.12

Coborârea în iad: Un secol homosexual

Va mai aduceti aminte de André Malraux, scriitorul francez? El a intrat in cartile de istorie si de religie cu o profetie rostita pe la sfarsitul anilor ’60: “Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Iata ca suntem in secolul 21. Care exista. Desi nu e deloc religios. Dimpotriva, e un secol homosexual. Adica pacatos. Cat se poate de pacatos.
Nu e calatorie pe care o fac cu metroul newyorkez sa nu vad doi baieti sarutandu-se sau doua fete stand imbratisate ca la Muzeul sexului. Sexul e rege in America. E pretutindeni. E o imagine cotidiana sa vezi fete stand pe o banca, in fata unui grup de baieti, cu picioarele desfacute, aratandu-si fie lenjeria intima, fie direct “pussycat”. In timp ce marijuana circula de la unul la altul. De la pub-ul din colt la Festivalul de Film Tribeca, totul pluteste in erotism. Cred ca Festivalul a avut peste o suta de filme sexuale, dintre care jumatate erau LGBT, adica lesbi, gay, bisexual si transsexual.
Si de parca festivalul nu s-a terminat, am vazut recent in aceeasi zona, in zona homo a New York-ului, unde se afla si Muzeul homosexualitatii, mai exact, la galeria “Artists Space”, numita si “Book & Talks”, de pe Walker St., un film de pomina, cel mai teribil documentar experimental pe care l-am vazut pana acum. Si am vazut sute!
E vorba despre Race d’Ep, un documentar realizat in anul 1978 de Lionel Soukaz, dupa un scenariu scris impreuna cu Guy Hocquenghem. Productie franceza, filmul a rulat in America cu titlul The Homosexual Century. Fiindca filmul evoca momentele homo de-a lungul intregului secol 20. Adica se constituie din parti dedicate anilor 1900, 1930, 1960 si 1980. Dar miscarea homo a luat un mare avant abia in anii 2000 si urmatorii, cand tari ca Franta, Spania, Suedia, Belgia, Olanda sau Portugalia au legiferat casatoriile intre homosexuali, iar in anul 2012 si America valideaza aceasta realitate.
Rar mi-a fost dat sa vad istoria omenirii din perspectiva homo, de la romani si greci pana la amorul pervers din timpul nazismului si de aici la anii ’60, cand s-a dezvoltat, legat de rock si beatless, amorul in grup! E cumplita dependenta omului de sex, de peversiuni sexuale. E o imagine de cosmar.
Vazusem mai devreme o expozitie de arta indiana, la Aicon Gallery, de pe Great Jones St., din Soho. O demonstratie de manifestare moderna a spiritului budist. Un grup de artisti, din avangarda Indiei, prezinta remarcabile lucrari, in care traditia se imbina cu modernitatea, cum ar fi capetele realizate de Ravinder Reddy, senzationalul “Smart Alec” al lui Chintan Upadhyay, ca si o versiune socanta a Cinei lui Da Vinci, numita Progression, lucrare semnata de Baiju Parthan. Desene, grafica, pictura, sculptura, digital media creeaza un univers aparte, o raritate printre expozitiile newyorkeze. Iata, iti zici, spiritualitatea n-a murit, traieste!
Ca de aici sa aterizez la “Artists Space”, unde ni s-au oferit imagini document ale unei alte realitati, uneori de neimaginat, dar realitate existenta. Bine intrata in istorie. Nu e de gluma! Realitatea homosexuala tinde sa se identifice cu viata, cu istoria. Documentarul, avand la baza autoritatea lui Guy Hocquenghem, considerat parintele teoriei pederaste (“father of queer theory”), demonstreaza faptul ca de cand suntem copii avem inclinatii homosexuale. Si sunt aratate aceste porniri pe diferite cazuri. De pilda, atunci cand ne jucam capra, acest joc se transforma in dorinte homo. Sunt aratate si alte jocuri, care devin obiect erotic intre tineri sau tinere. De altfel, cuvantul pederast vine de la grecescul paiderastes (pais=copil; erastes=indragostit).
Dar ceea ce m-a naucit de-a dreptul a fost episodul dedicat epocii naziste, unde relatiile homo erau cultivate de armata nazista, chiar si experimentele bisexuale, asa cum erau cultivate si in armata sovietica. Si adesea Lenin este pus fata in fata cu Hitler, ca ocrotitori ai perversiunilor sexuale, pe care le practicau, de asemenea, si ei. Este bine stiut ca Lenin a fost homosexual si este citata adesea scrisoarea unui iubit de-al lui, Zinoviev, care ii scrie: “Te pup pe tine si fundul tau marxist”. Si se mai stie ca Lenin a murit de sifilis. Ce putea produce un astfel de conducator putred, bolnav? Cel mai ticalosit sistem din istorie.
De aceea, hotararea lui Obama de a valida casatoriile dintre homosexuali este foarte controversata, iar biserica o condamna categoric. E total nesanatos pentru o societate sa validezi perversiunea, sa faci sa intre in randul lumii civilizate, la paritate cu casatoriile normale, casatoriile lesbi si gay! Dar acest act e vazut ca o reparatie morala, fiindca interzicerea incestului e considerata un rau si mai mare, o discriminare. Apoi, o alta ratiune in legalizarea acestor mariaje invertite ar fi de ordin demografic. Se stopeaza astfel inmultirea galopanta a populatiei planetare.
Evident, aceste casatorii sunt considerate si ele normale. Este incredibil sa vezi intr-un documentar de aproape doua ore cat de mare este dependenta omului de sex, de perversiuni. Sunt mii si mii de imagini concludente, fiindca filmul este realizat dupa tehnica videoclipului, adica prin taieturi scurte. Ca un jurnal de actualitati. Cred ca numai in secventa amorului in grup, partea anilor ’60, sunt mii de imagini, montate alert, pe ritm de rock.
Ele sunt luate din publicatia lui Hocquenghem, numita Race d’Ep: Un Siecle d’Images de l’Homosexualité, combinate cu nudurile baronului Von Gloeden, care in anii ‘70 racola tineri si ii poza nud, in diferite pozitii sexuale. In rest, filmul are comentariu, in engleza si franceza, ca si interviuri cu unii specialisti in domenul LGBT, cum este episodul dedicat bisexualitatii, cand un grup de medici studiaza persoane cu acest defect, ca si in cazul lui Betty, o transsexuala.
O adevarata monstruozitate. Lumea a crescut stramb, Dumnezeu l-a parasit pe om din clipa cand l-a izgoit pe Adam din rai. Si totul a intrat sub semnul pacatului. Privita din aceasta perspectiva, Biblia ni se releva drept o carte a pacatoseniilor umane. Ca si istoria umanitatii. Oamenii au trait si continua sa traiasca sub semnul perditiei, al mizeriei sexuale, al dependentei de libido.
Perversiunile se nasc chiar la Opera regala din Paris, acolo unde este un bar si unde se realizeaza acuplarile homosexuale, asa cum vedem in ultimul episod al filmului, de unde aflam si ca formulara “race d’ep” vine de la un argou, auzit de Hocquenghem de la doi betivi sub un pod, “rasdep”, care e inversarea cuvantului pederast. Lionel Soukaz, care a fost de fata, intr-o convorbire cu scriitorul Bruce Benderson, pe placul salii arhipline, a mai realizat in 1980 o versiune scurta, de 40 de minute, a acestui film, numita Ixe (pornographie). Sigur el va cauta sa-si aduca la zi demonstratia, cu realitati din secolul 21, cum o si face in ultimele sale scurt-metraje, Soukaz facandu-si “mana” cu filme homo si porno, ca si cu activitati legate de miscarea gay in Franta.
Filmul Race d’Ep, avand pentru prima oara subtitluri in engleza, este considerat o pagina de referinta in domeniul “gay culture”, drum deschis de un Michel Foucault, cu istoria sexualitatii, si reflectat in activismul parisian, de o miscare numita Front Homosexuel d’Action Révolutionnaire.
Evident, Race d’Ep, un docmentar mai mult decat franc, a starnit scandal in Franta, fiind considerat pornografic si cenzurat. Mari personalitati ca Roland Barthes, Gilles Deleuze, Felix Guattari, Margueritte Duras, Simone de Beauvoir, Patrice Chéreau si Cahiers du Cinéma, printre altii, au semnat o petitie in apararea acestui film impotriva hotararii guvernului de a-i interzice difuzarea. De asemenea, Michel Foucault a trimis o scrisoare Ministrului Culturii in favoarea filmului, considerand ca documentarul este o cercetare serioasa, stiintifica, a unui fenomen real, care semnaleaza in primul rand persecutiile aplicate de nazisti homosexualilor.
Filmul, cu radicalismul lui, este de acum istorie. A intrat in istoria pederastiei. Interesant ar fi de stiut, cati din tinerii prezenti in sala de proiectie erau homosexuali, fiindca, dupa aplauzele lor, e limpede ca imbratisau o astfel de realitate. E realitatea lor sau poate si a noastra, a tuturor?

Sursa, autor: Ziare.ro, Grid Modorcea

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei. CALEA CĂTRE DUMNEZEU SAU DRUMUL ÎNSPRE SINE (partea a II-a)


          „Eu am venit în numele Tatălui Meu, şi voi nu Mă primiţi;
            dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi.
         Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii,
          şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”
                                                 (Iisus Hristos, Ioan 5, 43-44)

„Căci nu suntem ca cei mulţi, care strică cuvântul lui Dumnezeu,
  ci grăim ca din curăţia inimii, ca de la Dumnezeu înaintea lui
                 Dumnezeu, în Hristos”.  (Pavel II Corinteni 2, 17)

               „Prin eul meu, eu sunt cel mai mare duşman al meu”.
              (Valeriu Gafencu- Martirul şi Mărturisitorul întru Hristos)

  „Dragostea aceasta atotprisositoare şi atotdăruitoare a constituit esenţa Revelaţiei Fiului lui Dumnezeu întrupat şi ea a pus şi temelia pe care s-a ridicat Crucea răstignirii şi a răscumpărării”.
                                   (Părintele Constantin Galeriu)

             Una din experienţele cele mai profunde şi universale ale omului este jertfa, cea care deschide comuniunea şi împlinirea prin dăruire.
             Cele trei elemente esenţiale şi indisolubil legate ale Religie sunt Dumnezeu, omul şi jertfa, care dintotdeauna străluceşte pe cerul spiritual: „Pe cerul întunecat al vieţii spirituale, jertfa a fost întocmai ca o stea unică şi strălucitoare, care a insuflat popoarelor încredere şi nădejde, concentrând în sine cele mai înalte dorinţe ale lor şi proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfă de bună voie a Însuşi Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii- Domnul nostru Iisus Hristos” (Pr. Ol.N. Căciulă, Sfânta Euharistie ca jertfă, Atena, 1932, p. 15).  
                 Ortodoxia, deşi este prinsă veacuri de-a rândul între cele două mari puteri expansioniste catolicismul şi islamismul, nu aparţine trecutului, ci dimpotrivă trăieşte un prezent continuu creator sub autoritatea Duhului Sfânt, care profetizează şi înnoieşte totul. Uimitoarele aprofundări ale creştinismului s-au ivit îndeosebi prin Flacăra filocalică a Muntelui Athos, prin „revoluţia mistică” a Teologiei ortodoxe din secolul al XIV-lea, prin isihasmul monahal moldav al secolului al XV-lea, prin mişcarea paisiană din secolul al XVIII-lea, prin monumentala antologie a teologiei mistice, Filocalia Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în 1782, care în secolul următor cunoaşte două ediţii (iar în sec. XX este mai amplu elaborată de marele teolog român Părintele Dumitru Stăniloae), ori intuiţiile lui Dostoievski şi ale urmaşilor săi spirituali, filosofii religioşi, cum spunea Christos Yannaris: „noi suntem cu toţii nepoţi ai lui Dostoievski”. Despre marele scriitor creştin, Berdiaev  afirma că: „Dostoievski a ştiut tot ceea ce a ştiut Nietzsche, şi încă ceva în plus” (Nikolai Berdiaev, L’Esprit de Dostoievski, trad. fr. Paris, 1945, 1974, p.70).
                Filocalia devine astfel călăuza duhovnicească a fiecărui pelerin. Căile harismatice ale Filocaliei au înnoit profund spiritualitatea veacului al XIX-lea, prin marii duhovnici şi ierarhi, marii scriitori şi artişti, filosofi şi oameni de cultură creştini, ce s-au ridicat cu cinste la apogeul Sfinţilor Părinţi. Beneficiind de numeroase traduceri, Filocalia a contribuit într-o bună măsură şi la renaşterea spirituală a Occidentului.
               Din mireasma serafică a Filocaliei a plesnit mugurul marii Filosofii religioase a secolului al XX-lea. Pentru filosofia creştină a Evului Mediu occidental, Etienne Gilson spunea că, numele propriu al lui Dumnezeu este Fiinţa, iar în Răsărit, numele propriu al lui Dumnezeu, pentru Sfinţii Părinţi este Iubirea.
                Calea Iluminării şerpuieşte prin perspectiva existenţială, dă strălucire sensului religios al eros-ului şi urcă spre panorama sensului comuniunii cosmosului.
                 Să ne oprim puţin asupra unei clipe de foc din cea mai zbuciumată perioadă a istoriei neamului nostru. După ce Ţara noastră a fost abandonată de marile puteri la Yalta în mâinile comuniştilor s-a născut şi o mare repulsie faţă de atei şi bolşevici, mai ales că repulsia a fost alimentată şi încurajată şi de promisiunile occidentului, care ulterior s-au dovedit ipocrite şi false. După ce s-a creat rezistenţa anticomunistă, occidentul ne-a întors spatele, fiind posibil ca scopul să fi fost chiar distrugerea Elitei naţionalist-creştine. Aşa se face că aproape întreg tineretului creştin format prin educaţie morală: elevi, studenţi, intelectuali urma să li se frângă şi să li se strivească viaţa în sinistrele şi fioroasele temniţe atee de la Târgşor, Piteşti, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, Aiud, Gherla, Canal, etc. Toţi până la unul erau elementele cele mai valoroase ale acelei Generaţii de-jertfă-dătătoare. Şi totuşi deasupra lor, puternic ancorat în spiritualitatea ortodoxă, pilduitor prin cuvânt şi faptă, cu viaţa şi sufletul dăruite lui Iisus Hristos, strălucea Valeriu Gafencu. De fiecare dată la desele anchete şi torturi, le declara brutelor atee, organelor politico-administrative, apartenenţa sa creştină: 
-             Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor. Omul fără dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti. Întregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p.74).


23.5.12

Un lucru minunat: incepe constructia Manastirii Poarta Alba, ridicata in cinstea martirilor Canalului. La slujba de sfintire va fi prezent Parintele Justin Parvu

IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a lansat astăzi, într-o conferință de presă, proiectul construirii Mănăstirii de la Poarta Albă. Piatra de temelie va fi pusă în data de 1 iunie la ora 18 pe terenul pus la dispoziție de către Primăria Poarta Albă, acesta fiind locul fostelor barăci din zona Galeșul, zona cunoscută pentru densitatea mare de preoți, deținuți politici, care au murit aici.

La slujbă va fi prezent și părintele Iustin Pârvu, unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste.


Mănăstirea va fi închinată memoriei martirilor, deținuți politici, morți la construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră, mai ales în perioada  1949 – 1953.

Din arhivele păstrate, reiese că la construirea Canalului, în perioada celor patru ani au muncit peste 30.000 de deținuti politici, iar în mod oficial au fost înregistrate peste 2.000 de decese din rândul acestor detinuți obigați să muncească aici. Desigur, numărul celor dispăruți în această perioadă este cu mult mai mare.






Minunea şi show-ul

  • Lumea de azi abundă in spectacole. Parcă nimic altceva nu este cautat cu mai multă ardoare decat spectacolul.  Daca cineva are de spus ceva, trebuie neapărat sa-l imbrace in haina strălucitoare a show-ului, altfel va trece neobservat, nimeni nu are timp să asculte un mesaj lipsit de senzaţional. Din păcate mulţi creştini pretuiesc credinţa dupa cat de mult spectacol oferă. Smerenia, credinţa simplă, osteneala, metaniile, rugăciunea nu aduc multumire “consumatorilor” de religie . S-a petrecut undeva o minune? Este pe undeva vreun preot care poate să-ţi spună problemele tale inainte de a te vedea? Sau te dezleagă de orice, fără nici o osteneală din partea ta? Acolo e adevărata credinţă, acolo trebuie sa mergem!
  • Evanghelia e plină de minuni, dar paradoxal pentru unii, este total lipsită de spectaculos! Mântuitorul Hristos vindecă bolnavi, incurabili, alungă demonii, inmulţeşte pâinea şi peştele, inviază morţii simplu, doar cu un cuvant! Lipsesc total cuvântările pompoase, pregătirea aperceptivă a celor prezenţi (azi s-ar numi spectatori), efectele speciale! Şi în cazul vindecării orbului din naştere minunea s-a facut simplu, fără nimic spectaculos.
  • Asa sunt lucrurile Domnului nostru. El nu face spectacol, nu are nevoie sa impresioneze, pur si simplu voieste si totul se face dupa voia Lui. Diavolul in schimb este maestrul efectelor speciale. Neavând nimic de dăruit, rău fiind şi dătător de rău, diavolul are nevoie sa impresioneze, să-şi ascundă sub falsa strălucire a senzationalului, goliciunea şi nimicnicia. Astăzi multi oameni cauta in  credinţă specaculosul, dar prin aceasta se fac de buna voie victime sigure a diavolului. Doresti show? Satana o sa ti-l ofere cu prisosinţă!  Dar abia după tragerea cortinei vei afla că preţul “biletului”  a fost sufletul tău.
  • Sunt multi vânzători de idei religioase în  zilele noaatre care fac show din numele Lui Dumnezeu, inşelând astfel pe toţi doritorii de fericire fara osteneală, ascunzandu-le sub luciul calp al vorbelor lor întunericul iadului!!
  • Prin orb, Iisus Hristos ne arată drumul care duce la mântuire. Pentru a fi vindecat şi sufleteşte, orbul  a trecut 3 probe:
  1. Proba ascultării – a primit să fie uns cu tină şi s-a supus poruncii de a merge să se spele la scăldătoarea Siloamului;
  2. Proba ispitei -  a fost lăsat singur sa se lupte cu fariseii şi nu a cedat ispitei de a se dezice de Cel ce l-a vindecat. Mai mult L-a marturisit şi apărat riscand să-i atragă ura şi răzbunarea fariseilor;
  3. Proba credinţei – după  infruntarea cu fariseii Iisus il intreabă: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Dumnezeu nu obliga ci in deplina libertate îi cere credinţa. Liber, fostul orb intreabă: Cine este, ca să cred in El? Iar Iisus îi spune, L-ai şi văzut, vorbeşte cu tine! Făpturii libere şi înţelegătoare, Domnul îi lasă loc să chibzuiască. Iar omul vindecat, auzind ce mare este Vindecătorul său, mai mult decat un profet, indată a strigat Cred, Doamne! şi I s-a inchinat. „Prin aceasta el a mărturisit dumnezeiasca Lui putere; şi ca să nu fie doar o slujbă a buzelor, a adăugat şi fapta” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Sursa:  Cuvânt Ortodox


17.5.12

Despre copiii lepadati - Parintele Arsenie Boca

[...] Alta durere mare pe care o aveti voi mamele, dar care atarna si-asupra tatilor, sunt copiii lepadati. E pacat strigator la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. E pacat strigator la cer. Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare. De aceea nu vei avea noroc cu ceilati ci plans si jale. Razbunarea sangelui varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere insasi capul mamei. Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc. Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti pacatosii. Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei lumea in cap si sa-ti faci capatul. Asta e glasul impotriva tuturor celor ce fac asa. Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. Iar daca vrei sa scapi tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie Dumnezeu cat te mai tine. Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. Caci prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea judecatii.

Acesta e un cuvant de mangaiere pentru voi. Dar sa faceti ce v-am spus si nu cu tandaleala. Si sa cresteti copii nu numai cu painea voastra ci si cu hainele voastre, cu banii vostri. Caci de Dumnezeu nu te poti plati cu minciuna. Si-ti va spune diavolul ca i-ai dat destul. Asta numai ca sa te bage dator, ca sa-i fi si lui datornic, sa nu-ti platesti fata de Dumnezeu datoria.

Si sa invete pe cele tinere sa nu faca si ele aceleasi stiind tu cata frigare in suflet ai patimit tu pe urma.

Vrei copii putini? Nu te atinge de barbat. Insa ca sa puteti face lucrul acesta trebuie sa va infranati cu postul, iar eu zic cu foamea. Caci trupului acestuia de pe noi nu-i pasa daca ne baga in focul iadului. De aceea ar trebui ca nici noua sa nu ne pese de poftele lui ci sa le mai ucidem cu postul.

Te sfatuieste barbatul sa ucizi copiii? Sfatul e ucigas, nu-l asculta ci mai bine rabda sa fii alungata de la casa lui si va vedea Dumnezeu osteneala ta si nu te va parasi, ca te va milui de vei fi vrednica.

In toate astea de pana aici se incurca oamenii care nu postesc. Caci aceia sunt izbiti de toate relele, dupa cum au zis Parintii, ca toate relele de la stomac incep, dupa cum vazura-ti iar eu va spun ca si de la brau in jos.


Sursa: http://www.provita-craiova.com/articol-despre-copiii-lepadati.php

NU FI CĂLĂUL MEU, FII MĂMICA MEA!

În clinicile din România, în fiecare zi se sting sute de vieţi în urma avortului. Sunt multe cauze care duc la luarea acestei decizii printre care şi depresia alimentată de lipsa sprijinului din partea celorlalţi.
Este şocant pentru o fată tânără, fără studiile terminate să primească vestea că va aştepta un copil şi este cutremurător atunci când tatăl copilului ei dispare, lăsând-o singură, fără nici un sprijin. Treptat, fără vreun sprijin, cu frica constant[ că părinţii ei vor afla vestea şi vor reacţiona într-un mod dur, poate chiar o vor renega, tânăra cade treptat în depresie. Apar simptomele sarcinii şi odată cu acestea amplificându-se şi starea depresivă, până într-o zi când se hotărăşte să avorteze, crezând că acest pas este singurul corect.
Grăbindu-se să facă acest pas omite realitatea, faptul că în pântecele ei se afla o viaţă, o fiinţă umană. Nu ştie ce urmări o să aibă avortul, nu o interesează altceva decât cum să scape de marea problemă în care se afla, problema care de fapt era o binecuvântare.
Soseşte şi ziua avortului. Tânăra fată nu este conştientă de ceea ce se întâmplă în timpul procedurii, în timpul chiuretajului, frecvent utilizat în România. Nimeni nu îi arată ceea ce s-a întâmplat cu propriul ei copilaş… ar fi prea traumatizant pentru ea să vadă cum arată trupuşorul lui în urma chiuretajului, un trupuşor sfâşiat în bucăţele.
Poate, pe moment nu se întâmplă nimic, nu există vreo traumă psihologică. Dar multe tinere, regretă avortul la scurt timp după producerea acestuia, traumele post avort neîntârziind să apară. Unele fete trăiesc sentimente de teamă şi depresii din cauza experienţei prin care au trecut, ajungând chiar să le fie ruşine să mai iasă din casă, având impresia că oamenii ştiu ce au făcut şi le judecă.
Mai există şi tinere care încearcă să-şi îngroape trecutul, să uite de pruncul ucis şi să meargă mai departe. După câţiva ani se căsătoresc, în multe cazuri nefiind vorba despre iubitul care le-a părăsit înainte de a face avort. Rămân însărcinate, dar atunci vechile amintiri legate de avort ies la suprafaţă cu putere.
În cele ce urmează voi relata mărturia unei tinere care, după ce a făcut avort, a decis să lase trecutul în urmă, dar când a fost însărcinată pentru a doua oară, toate amintirile avortului au revenit:
“Abia atunci am înţeles ce transformări profunde se produc în organismul femeii la naştere. În mod inexplicabil, la un moment dat trupul meu a început să reacţioneze la lucruri îngropate de mult în trecutul meu. Totul a ieşit la iveală cu o forţă neobişnuită. În fiecare noapte simţeam că mă lupt cu moartea. Aveam atacuri de panică, însoţite de palpitaţii foarte puternice care durau câteva minute. Aveam senzaţia că mă sufoc şi ajungeam leoarcă de transpiraţie. În fiecare noapte mă simţeam la un pas de moarte. I-am spus soţului meu că într-o dimineaţă mă va găsi moartă, dar el nu avea cum să mă ajute. Timp de 18 ani am avut aceste stări şi am obosit să mă lupt cu ele. Nici nu mi-a trecut prin cap că îşi au rădăcina în avortul făcut cu atâta timp în urmă. Pentru mine acea problemă a fost îngropată şi uitată demult. Mai târziu am aflat că de fapt am avut două fetiţe gemene şi a fost groaznic” (Mariana)
Avortul nu clarifică lucrurile, nu le aşează la normal! Dacă o tânără face avort asta nu înseamnă că totul o să revină la normal ca şi cum ar şterge cu buretele totul… Rămân traumele, rămâne un copilaş ucis. Există momente de singurătate, de incertitudine dar singurătatea nu se va sfârşi dacă copilul dispare, de fapt nici nu dispare, nu se poate nega că nu a existat nici o clipă… copilul din prima clipă există, este o fiinţă.
Pentru tânăra fată, copilul, la început, reprezintă o piedică dar mai târziu, dacă va decide să îl nască, şi acesta este pasul corect, copilul va fi sprijinul ei, binecuvântarea ei. Există o temere conform căreia, dacă este o mamă singură, şansele de a se căsători scad. Nu este adevărat. De mii de ori va fi mai bine dacă tânăra va decide să nască copilul decât să îl avorteze. După avort există şansa să nu mai poată avea alţi copii, iar acest lucru cu certitudine îl va afecta pe soţul care vrea urmași.
Fetelor, un copil nu este o piedică în viaţa voastră, nu este o cauză care să ducă la singurătate şi implicit la depresie, ci este un dar de la Dumnezeu, o bucurie care va continua să lumineze nu doar o clipă ci întreaga voastră viaţa.

Mihaela Gligan

15.5.12

Părintele Arsenie Boca: Lucrarea poruncilor stinge crizele voinţei. "Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră"

Viaţa aspră a ţăranului e mai puţin folositoare întreţinerii naţiunii prin alimentele pe care i le procură, decât prin seva puternică a temperamentului şi a caracterului ce i le dă omului contactul cu pământul; şi dacă trebuie să venerăm aceste membre active care se angajează vitejeşte în sarcinile necesare, o facem pentru că în forţa, în frumuseţea, în sănătatea muncii corporale ei exprimă şi realizează deodată însănătoşirea morală, pacificarea lăuntrică şi vigoarea voinţei. Deci nu menajând forţele noastre le întreţinem mai bine... E o tactică greşită de-a ceda moleşelii, de a-ti da prea mare atenţie ţie însuţi, de a te răsfăţa: tocmai uzându-ne energia, deşi s-ar părea că o sacrificăm şi o mortificăm, dimpotrivă, prin întrebuinţarea ei o reparăm şi o amplificăm. În acest domeniu al acţiunii voluntare cu cât o răspândeşti cu atât o ai mai mult." (M. Blondei, op. cit. voi. II. pp. 196-197)

Acţiunea nu se poate produce decât stârnind o luptă internă şi triumfând încă de la început asupra sistemului contradictoriu care s-a format împotriva iniţiativei ei. Ea angajează toată viaţa noastră organică şi mintală, din momentul în care se produce. Dar dacă e adevărat că această unitate totală şi exclusivă a actului contribuie la dependenţa mutuală a corpului şi a sufletului, nu se face aceasta în dauna bogatei varietăţi a cugetării sau a infinitei puteri a libertăţii? Nu. Supunând voinţa simplicităţii strâmte a unei ieşiri unice, acţiunea este pentru ea calea de expansiune şi de îmbogăţire.
Un mare efort pe care-l facem, o decizie bărbătească pe care o susţinem ne aduce un sentiment de trezire şi de mai vie claritate. Câtă vreme nu acţionezi, nu te cunoşti. Până nu acţionezi trăieşti şi cugeti ca într-un vis, ca într-un scurt moment de luciditate între două somnuri, fără să ai destulă putere să te ridici pentru a deschide ochii ca să vezi şi să porneşti. Această atitudine trebuie condamnată cu hotărâre pentru că e contrară mişcării celei mai sincere şi mai esenţiale a naturii noastre. Dar cum să cunoşti tot ce se agită în universul nostru, interior; cum să ştii dacă ai o atenţie destul de netă, o intenţie destul de precisă, o ardoare destul de vie, o voinţă adevărată...? Garanţia şi criteriul sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestă cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem înclinaţi, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi reconfortant... descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ne facem aşa cum vrem... Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră...
 
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

14.5.12

Marturisire de credinta a Generatiei 1948. Destinul generatiei in viziunea detinutilor politici. 64 de ani de la arestarea elitei tineretului român

Acum 64 de ani, in noaptea de 14-15 mai 1948, in Romania s-a declansat teroarea impotriva tineretului fidel idealurilor national-crestine. Conform spuselor fostilor detinuti politici, in acea noapte au fost arestati aproximativ 15.000 de oameni. Cei mai multi dintre ei aveau sa iasa pe portile inchisorilor abia in anul 1964. Majoritatea au avut o tinuta demna in inchisoare, marturisindu-l pe Hristos si afirmand necontenit idealurile nationale ale romanilor. Nu si-au abandonat crezul generatiei lor deoarece stiau ca "adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr). Aceasta generatie a dat sfinti, martiri, mucenici, marturisitori. Jertfele acestei generatii scut, generatia de la 1948, o demna continuatoare a stralucitei generatii de la 1922, ne imbogatesc sufleteste, constituind o sursa de putere a neamului nostru.

Postez o marturisire de credinta a acestei generatii, asa cum a fost exprimata de Mircea Dumitrescu si Traian Popescu, doi dintre detinutii politici care au simtit ca pe o datorie de constiinta sa scrie despre destinul generatiei 1948.

Generaţia 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.

De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.

Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre.

Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.

Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.

Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.

O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.

Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:

-originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
-familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
-armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
-forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.

În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.

Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.

În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.

Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare, le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!

Convertirea suferinţei în creaţie.

Epopee scrisă cu sânge.

Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.

Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.

Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.

Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.

Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.

Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre generaţia neînvinsă de la 1948: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!

12.5.12

Predica a Parintelui Staniloae la Duminica a V-a dupa Pasti (a Samarinencei)

“La Duminica Samarinencii”

«Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul». (Ioan IV, 24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei predici au fost spuse de Mîntuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mîntuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează cînd se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mîntuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mîntuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspîndite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe cînd în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din cînd în cînd, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sîngele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfăla Sfînta Liturghiepentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndulla El.«Căci Domnul aproape este» — spune Sfîntul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).
Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie măreţia lui Dumnezeu decît într-un singur loc. Pe de alta, aceasta uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din zi.
Dar Mîntuitorul nu S-a mulţumit să spună samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă, ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăogat şi o învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie «în Duh şi Adevăr» — a spus Mîntuitorul.
Acestea sunt cuvinte mart, cuvinte pline de înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină numai cîte ceva din bogatul lor conţinut.
Sfîntul Chiril din Alexandria, un sfînt părinte al Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de aceste jertfe, aducîndu-Se pe Sine ca jertfă nesfîrşit mai preţioasă decît toate acele jertfe, căci nu putea sîngele de tauri şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sîngele lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu cînd se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decît prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele fiinţei noastre, curăţind-o de toate gîndurile şi faptele urîte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci cînd ne rugăm numai cu buzele, căci a ne ruga «cu duhul» înseamnă a ne ruga cu cele dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gîndul că vorbim cu Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Cîtă neplăcere producem celui ce ne ascultă cînd îi vorbim numai cu gura, cînd nu suntem atenţi la ceea ce spunem, cînd din pricina aceasta cuvintele noastre sunt reci şi noi nepăsători, cînd prin toată poziţia noastră arătăm celui cu care vorbim că suntem cu gîndul în altă parte, că nu-i acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar faţă de semen, cu cît mai jignitoare este această lipsă de respect cînd vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gîndul ne este în altă parte, cînd duhul nostru nu participă la rugăciune, cînd atenţia noastră este împrăştiată, cînd gîndul nostru nu stă ţintăla Cel Căruiane rugăm. Se spune că de cîte ori un preot sau de cîte ori un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur în adîncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur.
Cine se roagă cu gîndul concentrat, cu sufletul încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvîntul Mîntuitorului că Dumnezeu ca Duh e pretutindeni şi deci şi în locul unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga cu toată simţirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către Dumnezeu: «Avva, Părinte» (Rom. VIII, 28). Duhul vine în ajutor neputinţelor noastre în rugăciune.
Dar Mîntuitorul ne cere să ne rugăm şi «în adevăr» sau «cu adevărul». Aceasta înseamnă în primul rînd să ştim cum ne rugăm, iar în al doilea rînd să ştim ce să cerem în rugăciunea noastră. De cîte ori nu întîlnim credincioşi şi mai ales credincioase care nu ştiu cui se roagă si cer lucruri necuvenite. Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate, lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a izbîndirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mîntuirea lui.
Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat, asigurîndu-ne şi nouă la sfîrşitul timpului învierea pentru vecie; că pînă suntem pe pămînt ne conduce prin Duhul Său cel Sfînt pe un drum de îmbunătăţire şi desăvîrşire  neîncetată, de  iubire de Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a iubirii.
Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să rugăm pe Dumnezeu pentru mîntuirea noastră şi pentru creşterea puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem mîntui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbîndirea noastră  în  plăceri uşoare,  în  lucruri rele  şi  nefolositoare, în biruinţa pornirilor noastre de ură, de mîndrie şi de invidie împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii de Dumnezeu şi de oameni,  ca  să putem răspunde  cu  iubirea noastră la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură. Căci Duhul Sfînt este puntea de unire între credincios si credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întîlnim şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune «în duh».
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea puterea «să păzim unitatea Duhului în legătura păcii»,  cum  spune  Sfîntul  Apostol Pavel (Efes. IV, 3).
Rugîndu-ne «în duh şi în adevăr», vom putea să simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea aceluiaşi sfînt apostol: «Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfîntului Duh să fie cu voi cu toţi» (II Cor. XIII).

Pr. Prof. D. Stăniloae
(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1966, pag. 377-380)


Related Posts with Thumbnails