Suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie,
cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere,
biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.
Suferinţa înţeleasă ca virtute este consubstanţială cu omul creştin, care crede cu toată fiinţa în Creatorul său, care are nădejde în Iubitorul de oameni- Iisus Hristos şi dragoste neţărmurită în Dătătorul de viaţă –Duhul Sfânt, care iubeşte nelimitat şi face tot ce îi stă în putinţă să-şi iubească Neamul său atât de ales, pe care Bunul Dumnezeu îl iubeşte nespus.
Toate sistemele morale, filosofice şi religioase au încercat să dea un răspuns satisfăcător cu privire la suferinţă. Şi evident n-au reuşit, fiindcă au confundat suferinţa care este o virtute creştină, cu durerea exprimată ca o nevoinţă biologică, ca o necesitate psihologică (boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire, înşelare,etc.). Sfântul Nichita Stihatul spunea că “atotreaua iubire de sine…pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat”(Meditaţii la Medicina Biblică. Dr. Pavel Chirilă/Pr. Mihai Valica. Editura Christiana. Bucureşti, 1992)
Virtutea ca suferinţă se datorează faptului că omul creştin slujeşte Ziditorului, în timp ce durerea se regăseşte deplin la toţi cei care slujesc Zidirii (Creaţiei). Pentru creştinul autentic “durerea”este o cale de a ajunge virtuos, desăvârşit. Durerea îşi are izvorul în patimile poftei (lăcomia, egoismul, îmbuibarea, desfrânarea, avariţia…), în patimile mâniei (înfumurarea, trufia, orgoliul, ura, violenţa, hula, denigrarea, calomnia,…) şi în patimile raţiunii (necredinţa, mândria, făţărnicia, minciuna, amăgirea, rătăcirea, viclenia, închipuirea, pizma, grăirea de rău, iscodirea, dispreţuirea, iubirea de sine, cugetarea de sine, osândirea, înşelarea, apostazia,etc.). Toate aceste patimi sunt înrudite între ele şi “lucrează” împreună.
În societatea foarte agitată de astăzi, durerea şi-a extins stăpânirea “democratică” aproape peste tot şi peste toate. Fugind de suferinţa creştină, oamenii aleargă în braţele larg deschise ale disperării, la mângâierea depresiei, pe podiumul bolilor trupeşti şi sufleteşti, clasice sau moderne…, cu cele mai cumplite alinări: stresul, deznădejdea, ateismul, imoralitatea, nihilismul, demonismul, sectarismul, erezia, violenţa şi ca ultimă rezolvare, sinuciderea, uciderea, crima politică, genocidul.
Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos a devenit izvorul celor şapte cauze ale durerii şi suferinţei creştinului: Vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută (cu toate patimile care-şi au sălaş în inima noastră), suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dreagostea de Dumnezeu şi de Neam.
Durerea de la diavol, se aşează din invidia şi ura sa împotriva omului, care are posibilitatea sfinţeniei, desăvârşirii şi se reflectă în deosebi în patimile minţii şi ale cugetării (părerea de sine, lauda, întunecarea, rătăcirea, înşelarea).
Durerea de la oameni, provine din rândul celor care calomniază, hulesc, defăimează, profanează şi prigonesc aproapele.
Durerea din firea noastră căzută, se iveşte în general din patimile trupeşti înscăunate în inima noastră (desfrâu, nedreptate, lăcomie, lene, iubire de arginţi…)
Aceste cause fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Primele două dureri sunt “oferite” ca “dar” celor chemaţi, celor cu un caracter integru, celor fermi, celor statornici în credinţă.
Cea de-a treia durerea aparţine insului, individului, autonomului, “muritorului de rând”, care se bălăceşte într-o “mlaştină spirituală” a poftelor, pervertind sufletul.
Celelalte patru cauze ale suferinţei deşi ating starea interioară a sufletului, nu fac altceva decât să-l purifice în lumina şi focul credinţei, nădejdii şi al dragostei, fiindcă suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă.
Durerea poate avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine. “Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145). Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este revelator în acest sens: “Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica”. (Coloseni 1, 24)
După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificaţie:” în chip inegalabil şi Hristos era “dator” să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor”(ibid, p.145). Fiecare suferinţă este o descoperire în Mântuitorul nostru, care naşte o nouă existenţă. Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferinţei întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor rămâne cel al Apostolului nostru Andrei, care vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa: “Bucură-te Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos…Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunacuvinţă din mădularele Domnului nostru”. ( J.P. Migne, Patrologiae cursus completes, 161 vol. Paris, 1857-1866).
Suferinţa nu conduce la deznădejde, dimpotrivă prin Credinţă şi Nădejde, traversează această lume, urcând şi păşind pe înălţimea cerului întru biruinţă, după pilda lui Iisus Hristos: ”în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Suferinţa creştină este direct proporţională cu plinirea mângâieri. “Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(2 Corinteni 1, 3-5).
Durerea se trăieşte întru sine, pentru sine şi de aici tot chinul şi necazul: boli, decepţii, depresii, amăgiri, înşelări, invidii, clevetiri, pervertiri morale, descompuneri spirituale, etc.
Suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, întru Neam şi întru aproapele aduce vindecare, izbăvire, împlinire, eroism, transfigurare, iluminare, înţelepciune, înălţare, mucenicie, martiriu, sfinţenie, adică sănătate şi trăire duhovnicească.
Creştinismul nu acceptă lauda pentru om, dar virtuţiie se mărturisesc prin fapte. Singura lauda sfântă este cea întru suferinţă: ”Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).
Aşadar, Suferinţa este izvorul tuturor virtuţilor creştine. Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă (asumarea responsabilităţii faptelor şi iertarea cerută lui Dumnezeu). Pocăinţa împlinită prin rugă şi post, devine astfel suferinţă, care prin răbdare şi har se transformă în biruinţa Crucii. Răul, suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare faţă de păcatele noastre, cunoscând că totul este prin Pronia Sa, spre folosul nostru.
Suferinţa îşi are o natură spirituală, exterior-interioară, mai întâi Dumnezeu, apoi aproapele şi abia pe urmă eul, pe când durerea este doar interioară. Suferinţa înnobilează, purifică, înalţă, durerea degradează, înrobeşte, profanează. Absenţa pocăinţei conduce la apariţia groazei.
Suferinţa este râvna neobosită care dezmoşteneşte tristeţea durerii. Suferinţa e viaţa spiritului, iar durerea e moartea trupului şi a sinelui.
În Suferinţă nu te afli niciodată singur, ai alături pe Dumnezeu, pe Sfiinţii şi Îngerii Domnului, pe aproapele, trăieşti în comuniune, în har, în lumină, în vreme ce durerea te izolează, te schimonoseşte, te miceşte. Durerea te aruncă într-o singurătate ca într-un abis. Prin durere, Eclesiatul, percepe dispreţul pentru viaţă, cade în deznădejde: ”toate sunt desărtăciune şi vânare de vânt”(Eclesiatul 2, 17). Prin Suferinţă thracul Iov se mângâie, cu nădejdea Învierii: “Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27). Cauza durerii suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate să aleagă între binele suferinţei şi răul durerii.“ Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).