10.5.14

Predica a Parintelui Ilie Cleopa din Duminica slabanogului

Hristos a înviat!
Iubiţi credincioşi,

Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi este de aşa fel, că parcă n-are nevoie de tâlcuire. Dar cuvintele dumnezeieştilor Scripturi se aseamănă cu ierburile cele binemirositoare, cu menta, sau cu busuiocul, sau cu altele, care din ce le freci mai mult în palmă, tot mai frumos miros, sau cu obiectele de aur sau de argint, care, dacă le frecăm şi le curăţim, tot mai tare strălucesc şi tot mai mult îşi arată frumuseţea şi podoaba lor.
De aceea şi cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, cu cât se tâlcuiesc mai mult, răspândesc o mireasmă tot mai mare a Duhu-lui Sfânt şi reflectează o lumină tot mai puternică.
Aţi auzit cum începe dumnezeiasca Evanghelie: „În vremea aceea S-a suit Iisus în Ierusalim”. De unde S-a suit? Din Galileea neamurilor. În Galileea, la Cana, făcuse prima minune. Tot acolo făcuse şi ultima minune, cu sluga sutaşului împără-tesc, pe care îl vindecase, iar vestea aceasta venise până la Ierusalim. Deci Mântuitorul S-a suit din Cana Galileii în Ierusalim, la sărbătoarea evreilor, care se cheamă Cincizecime.
Şi acolo – zice dumnezeiasca Evanghelie – S-a pogorât la o scăldătoare numită scăldătoarea oilor. De ce S-a dus Stăpânul Iisus în acel loc? Pentru că ştia mai dinainte ce are de făcut acolo.
Şi de ce se numea scăldătoarea aceea a oilor? Pentru că acolo, când se aduceau jertfele sângeroase la templu, se spăla carnea oilor şi a mieilor, care era tăiată prin junghiere, şi măruntaiele lor, care se aduceau arderi-de-tot. Această scăldătoare a oilor se mai chema evreieşte Vitezda, care înseamnă „casa facerii de bine” (Kiriacodromion, p. 61). Şi pentru ce se chema aşa? Pentru că la acel izvor se făcea mare facere de bine celor bolnavi, deşi foarte rar. Această scăldătoare era înconjurată de cinci pridvoare, cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi. Scăldătoarea era în mijloc, iar împrejur se aflau pridvoarele pentru cei bolnavi. Pe ele zăceau orbi, şchiopi, uscaţi şi slăbănogi, aşteptând mişcarea apei. Cum se mişca apa aceasta? Ne-o spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe: „Îngerul Domnului la vreme se pogora şi tulbura apa”. Îngerul se pogora o dată pe an şi tulbura apa, şi cei ce erau în pridvoarele acelea, pe paturi, toţi bolnavii şi uscaţii, se sileau să intre îndată în apă. Şi care avea putere să intre cel dintâi în apă, după tulburarea ei, acela se făcea sănătos.
Dar de ce numai unul se făcea sănătos în scăldătoarea aceea? Şi de ce îngerul Domnului se cobora numai o dată pe an, să tulbure apa? Şi care era vremea acelei tulburări? Vremea n-o ştia nimeni. Dar faptul că numai unul se vindeca, sau numai unul se curăţa de păcatele sale şi se vindeca, era simbol pentru Legea Darului, că n-avem voie niciodată să botezăm doi oameni deodată, ci numai unul. Ar fi o hulă şi o călcare a legilor creştine ortodoxe, dacă s-ar boteza doi deodată. Coborârea îngerului peste scăldătoare era simbolul coborârii Duhului Sfânt peste cel ce se botează în apa sfinţită de El (Kiriacodromion, p. 61).
Dar ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Venind Mântuitorul la această scăldătoare, a aflat acolo un slăbănog de 38 de ani. Văzându-l Mântuitorul pe acela, I S-a făcut milă şi-l întrebă: „Vrei să te faci sănătos?”. Dar oare de ce îl întreabă? Nu ştia Dumnezeu că el voia să se facă sănătos? Sau care dintre bolnavi nu vrea să se facă sănătos? Auzi, să mai întrebi un bolnav de 38 de ani dacă vrea să se facă sănătos! De ce îl întreabă, deci, Hristos? Iată de ce întreabă. La orice vindecare pe care a făcut-o Hristos, mai întâi cerea credinţă de la cei pe care voia să-i vindece. Iar acestuia, care era un om păcătos şi pentru păcatele lui zăcea acolo de 38 de ani, îi era de trebuinţă voinţă tare ca să se căiască. Deci nu se putea vindeca decât dacă se hotăra cu toată voinţa lui să pună început bun, ca de azi înainte să se facă sănătos şi cu sufletul. Deci Hristos îl întreabă, de fapt: “Vrei să urmezi lui Dumnezeu şi să nu mai faci păcate?”. Aceasta îl întreabă Hristos, când îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos. Nu vorbea de sănătatea trupului, ci a sufletului.
Iar el, săracul, n-a mai apucat a spune că vrea, ci a început a mărturisi amărăciunea sufletului său cea de 38 de ani: „Doamne, n-am om care să mă bage în scăldătoare!”. Vezi câtă răutate aveau aceia care treceau pe lângă un bolnav sau aceia care ajutau pe cei bolnavi? Poate vor mai fi fost acolo bolnavi, dar nici unul de 38 de ani. Acesta suferea cel mai demult şi nu voia nimeni să-l ajute să intre în scăldătoare. Şi el Îi spuse Mântuitorului: “Doamne, n-am un om cu tragere de inimă, n-am un om cu inimă bună, n-am un om să-i fie milă de mine, şi de aceea, până să merg eu, intră altul, şi eu am rămas aici de 38 de ani şi m-am uscat netămăduit!”.
Iar Mântuitorul n-a mai aşteptat să-L roage nimic, ci i-a zis imediat: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”. Vezi ce ne învaţă Mântuitorul? Când vedem un om în necaz, în scârbe, în pagube şi-n boală, să n-aşteptăm să ne roage mult timp să-i facem bine, ci chiar mai înainte de a ne ruga el, să facem îndată fapta cea bună trebuitoare lui. Şi la cuvântul lui Hristos Dumnezeu – Care a zis la început să se facă lumină şi s-a făcut lumină, să se facă tăria şi s-a făcut, să se dea apele în lături şi să se arate uscatul şi celelalte – slăbănogul s-a sculat deplin sănătos, şi-a luat patul său pe umeri şi umbla. Şi l-au văzut fariseii şi cărturarii şi legiuitorii Legii Vechi, şi au început să-l mustre, zicând: „Nu se cade în ziua sâmbetei să ridici patul tău!”. Iată zavistia şi răutatea, iată viclenia celor ce conduceau atunci poporul Legii vechi! De aceea îi mustra Mântuitorul: „Morminte văruite, şi orbi, şi nebuni!”. N-au întrebat: „Omule, cum de te-ai făcut sănătos aşa de repede, că te-am văzut zăcând 38 de ani şi acum ai putere să ridici patul tău şi să umbli?!”. De sub masca Legii celei vechi, îl mustră că-şi ridică patul sâmbăta. Auzi câtă zavistie, numai ca să nu recunoască minunea lui Hristos!




E adevărat, se scria în Sfânta Scriptură să nu se ridice o greutate în ziua de sâmbătă. Dumnezeu a zis prin proorocul Ieremia: „Nu veţi ridica greutăţi în ziua sâmbetei, nu veţi duce lucruri de greutate pe umeri” (Ieremia 17, 20-21). Dar oare trebuiau să se gândească la aceasta, când au văzut pe bietul slăbănog, căruia i se măcinau oasele acolo de 38 de ani, că-şi duce patul pe umeri? Nu trebuia să biruiască minunea asupra literei celei moarte a Legii? Dar zavistia niciodată nu vede partea bună, niciodată nu vede binele altuia. Bietul slăbănog voia să treacă prin mulţime, că era popor mult. Dar ei, stăruind, l-au întrebat: „Dar cine ţi-a spus ţie să-ţi iei patul şi să umbli cu el în ziua sâmbetei, şi să calci astfel porunca legii?”. El zise: „Un om care m-a vindecat, acela mi-a spus”. Adică Acela Care-i spusese lui “Ridică-te!”, tot acela îi spusese să-şi ridice şi patul. Şi auzind ei aceasta, căutau să afle cine este acela, iar până la urmă slăbănogul a trebuit să spună că Iisus este Acela Care l-a vindecat şi că tot El îi spusese să-şi ridice şi patul. Aceasta este istorisirea Evangheliei.
Ci acum să scoatem altă învăţătură din Evanghelia de astăzi.
Fraţilor, aşa cum razele soarelui luminează în toate părţile, aşa luminează şi cuvântul lui Dumnezeu într-o pericopă a Evangheliei, sau dintr-un singur cuvânt, milioane de învăţăminte. Noi însă vom scoate acum numai ce ne trebuie nouă din acest izvor de lumină care este Evanghelia de astăzi, adică învăţătura care trebuie pentru fiecare din noi. Iată ce luminează mai mult şi iată ce trebuie să ţinem minte mai mult din Evanghelia de astăzi: că Dumnezeu pedepseşte păcatul. Căci Iisus, întâlnind pe slăbănog după ce acesta Îl mărturisise iudeilor ca vindecător al său, auzi ce îi spune: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti!”. Dar pentru ce? Zice: „Ca nu cumva să ţi se întâmple ţie ceva mai rău.” Adică: pentru păcatele tale te-am pedepsit 38 de ani şi acum am venit Eu, izvorul milei şi al iertării, şi te-am iertat şi te-am curăţit; dar de acum nu te mai îndulci de păcat, nu te mai întoarce la păcat, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Să ştiţi, fraţilor, că toate boalele, toate scârbele, toate pagubele, toate supărările, toate primejdiile şi toate răutăţile vin pentru păcatele noastre. Căci spune Isus Sirah despre bolnav: „Cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în mâinile doctorului” (38, 15). Iată, pentru păcatele noastre trebuie să ne ducem la doctor. L-am mâniat pe doctorul sufletelor din cer şi ne dă pe mâna doctorului trupesc să ne taie, să ne opereze, să ne necăjească. Pentru păcate, deci, cădem în mâinile doctorului, pentru păcate vin scârbe şi primejdii, nu numai peste noi, ci peste toată lumea. Dumnezeu a pedepsit păcatul nu de azi sau de ieri, ci de la începutul lui. Cain a fost primul om care a făcut păcat după căderea oamenilor în lume şi a ucis pe fratele său Abel. De aceea l-a pedepsit Dumnezeu cu şapte pedepse şi i-a pus şi alt canon. Căci zice: „Cine te va ucide pe tine, de şapte ori să fie mai blestemat decât tine!” (Facerea 4, 15).
N-am timp să vă vorbesc despre cele şapte pedepse, căci cuvântul nostru merge în altă direcţie, nici despre blestemul cel înşeptit care a venit asupra lui Lameh, care l-a ucis pe Cain din greşeală. Dar şi păcatele dinainte de potop au fost înecate cu apă. E vorba de împărăţia uriaşilor, care a durat două sute de ani înainte de potop şi ale căror fărădelegi nu se pot descrie, cum spun Sfinţii Părinţi, şi de care Scriptura spune că erau foarte răi înaintea lui Dumnezeu. Pentru ei şi pentru păcatele lumii celei dinainte de potop, a venit potopul şi a înecat toată lumea. A cruţat Dumnezeu doar opt suflete din lumea cea dintâi. Pentru păcate a pierdut Dumnezeu cele cinci cetăţi din apropierea Sodomei şi Gomorei, pentru păcate a înecat pe egipteni cu toată oastea în Marea Roşie. Căci erau împietriţi şi nu voiau să dea drumul poporului Israil din robie, ca să aducă jertfă lui Dumnezeu în pustie. Pentru păcate, dacă străbatem dumneze-iasca Scriptură, a orbit Ozia, pentru că a intrat în biserică şi a pus mâna pe tămâielniţă, de a crăpat catapeteasma bisericii şi el s-a umplut de lepră (II Paralipomene 26, 16-19). Pentru păcate Senaherib împăratul a venit cu oştirile sale şi într-o noapte a trimis Domnul pe îngerul Său şi a tăiat 185.000 de ostaşi, pentru că veneau să robească Ierusalimul fără ca Dumnezeu să-i fi poruncit. Şi dacă mai privim în Scriptură, vedem că pentru păcate au fost pedepsiţi nu numai cei păcătoşi, ci şi cei drepţi, când au săvârşit unele păcate.
Ce-a păţit Avraam, care era prietenul lui Dumnezeu şi căruia Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire”. Iar Avraam, îndoindu-se, a răspuns: „Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?”. Atunci a zis Domnul către Avraam, aplicându-i pe loc pedeapsa pentru această îndoială a cugetului său: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani. Dar pe neamul acela, care îi va robi, îl voi judeca Eu” (Facerea 15, 7-14).
Vedeţi cât e de urât lui Dumnezeu păcatul? Un singur cuvânt al oamenilor drepţi e vrednic de o pedeapsă de sute de ani, nu numai pe seama lor, ci şi a urmaşilor lor. Şi aceasta numai pentru un cuvânt de îndoială al lui Avraam, care era prietenul lui Dumnezeu şi, fiind foarte smerit, zicea: „Doamne, sunt praf şi cenuşă”, şi căruia Dumnezeu i-a zis: „Nu te vei mai numi Avram, ci Avraam”, adică “tată al mai multor neamuri”.
Şi n-a stat poporul lui Israil numai 400 de ani în robia Egiptului, ci 430 de ani. Şi a întrebat Moise: „Doamne, nu s-au împlinit oare cei 400 de ani de canon pe care i-ai spus mai demult lui Avraam”. Şi i s-a răspuns că anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, pentru păcate le-a mai dat încă 30 de ani, şi a stat poporul lui Israil în robia faraonilor 430 de ani.
Dar ce a păţit pentru păcat şi Moise, cel mai ales om al lui Dumnezeu? Căci se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (12, 3). N-ar fi putut nimeni să aibă răbdarea lui Moise, să rabde un popor aşa de cârtitor şi de îndărătnic, care mânia de atâtea ori pe Dumnezeu; să rabde atâtea cu ei 40 de ani în pustie. Dar i-a dat Dumnezeu darul blândeţii. Şi acest blând Moise era atât de ales, că Dumnezeu a pedepsit-o şi pe Maria, sora lui, fecioară şi proorociţă, şi a scos-o din tabără pentru că a grăit cuvânt împotriva fratelui ei, zicând: „Ce, numai cu Moise a vorbit Dumnezeu?”. Şi de aceea a zis Dumnezeu către Maria, sora lui Moise: “De ce ai grăit de rău pe fratele tău? Căci chiar de va fi prooroc în lume şi în Israil, nu va fi nimeni ca Moise, ca să vorbesc cu el faţă către faţă, cum vorbeşte tatăl cu fiul său. Şi pentru că ai greşit şi l-ai vorbit de rău, tu şi Aaron, tu vei ieşi din tabără leproasă”. Şi s-a umplut toată de lepră şi a scos-o afară din tabără opt zile, pentru că a vorbit de rău pe fratele său, care era prooroc mare şi conducătorul lui Israil. Şi după aceea s-a rugat Moise şi a adus jertfă şi Aaron, şi a iertat-o Dumnezeu pe sora lor.
Dar acest Moise, care a făcut minuni, care a fost, cum zice Scriptura, dumnezeul lui Faraon, a zis cu multă smerenie: „Nu mă trimite, Doamne, la Faraon, ca să scot pe Israil din robie. Eu sunt om gângav şi nepriceput, nu pot să vorbesc”. Dumnezeu însă i-a poruncit: “Du-te, Moise! Du-te cu fratele tău, Aaron, care vorbeşte bine. Ţie-ţi voi da pricepere şi lui limbă, tu vei fi capul lui Aaron, iar Aaron va fi gura ta, şi te voi pune pe tine capul lui Aaron şi dumnezeul lui Faraon. Şi voi face minuni şi voi bate Egiptul prin mâinile tale” (Ieşirea 4, 16). Şi nici atunci Moise n-a voit să se ducă. De trei ori a refuzat porunca, zicând: “Doamne, trimite pe cine vrei, trimite pe cine are pricepere; eu nu mă duc, că sunt un cioban prost şi n-am să pot scoate un popor de 638 de mii din robia lui Faraon, de a cărui furie am fugit acum 40 de ani şi am stat aici păstor de oi în pustia Madian”. „Du-te, Moise!”. „Nu mă duc, Doamne!”. Dumnezeu vorbea din rug, din pară de foc, şi i-a zis: „Scoate încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care stai e sfânt!”. Şi el tot nu se încumeta la o misiune aşa de mare. „Să mă duc eu, un gângav, un cioban nepriceput, să mă duc în faţa lui Faraon, să scot un popor din robia de 430 de ani?! Nu pot, Doamne, sunt un om păcătos, neputincios!”. „Moise, ce ai în mână?”. „Un toiag, Doamne”. „Dă-l jos!”. Şi toiagul s-a făcut şarpe. „Ia-l de coadă!”. Şi iarăşi s-a făcut toiag. Şi i-a zis Dumnezeu: „Iată, aşa ai să faci în faţa lui Faraon şi are să te creadă”.
După ce l-a înarmat Dumnezeu cu toiagul şi cu puterea facerii de minuni şi i-a spus că-i dă pe fratele său, Aaron, în ajutor, a luat curaj şi s-a dus. Şi a făcut mari semne înaintea lui Faraon, după cum ştiţi, a bătut Egiptul cu cele zece plăgi şi a scos din robia cea amară poporul lui Israil.
Dar oricât de iubit a fost Moise lui Dumnezeu, a fost pedepsit şi el numai pentru o îndoială ca aceasta: când a trecut poporul Marea Roşie şi a ajuns la marea cea amară, din care nu se putea bea apă, Moise a zis către Dumnezeu: „Doamne, cârteşte poporul, mor dobitoacele. Am văzut apă în pustie, dar e amară”. „Moise, ia un lemn şi scufundă-l în apă!”. Şi când a băgat lemnul în apă, s-au îndulcit apele de la Mara. Acest lemn era simbolul Sfintei Cruci, căci noi, când dăm de amărăciune în viaţă, când dăm de necazuri, de scârbe, de boale, de pagubă, de războaie, de robii, dacă ne aducem aminte de lemnul Crucii lui Hristos, se îndulceşte amărăciunea vieţii noastre şi ne liniştim. Căci ne întrebăm: “Dar Mântuitorul cum a răbdat?”. Şi atunci se îndulceşte apa vieţii noastre.
Mari simboale şi taine erau acelea! Căci spune marele apostol Pavel că Legea Veche era umbră a celor viitoare. Cele din Vechiul Testament s-au luminat în Legea Darului.

Related Posts with Thumbnails