Profesorul Radu Ciuceanu la 85 de ani! Marturii din Inchisori: “Prea mult intuneric, Doamne!”. FOTO/VIDEO

Profesorul Radu Ciuceanu la 20 de ani, intr-o fotografie de la arestare, din 1948, si la 85 de ani, la Academia Romana

Profesorul Radu Ciuceanu implineste azi 85 de ani. Ii dorim La Multi Ani! din toata inima, sanatate de la Dumnezeu, putere de munca si la cat mai multe lucrari despre teroarea bolsevica asmutita asupra bietei Romanii. Prezentam mai jos, in fotografii si imagini video, lansarea celui de-al patrulea volum de memorii al fostului detinut politic si deputat, doctor in istorie, fondator al Asociatiei Fostilor Detinuti Politic din Romania, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta si presedinte al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului – Academia Romana, insotita de un tulburator episod din cartea sa, intitulata “Prea mult intuneric, Doamne!”, despre Craciunul in cumplita inchisoare de la Pitesti. Un intuneric infrant prin Credinta, din care izvoreste acum lumina marturisitoare pentru generatiile viitoare.

Radu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, a fost arestat la 22 septembrie 1948 şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 15 ani de temniţă grea, deoarece „… în cursul anului 1947, împreună cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu şi alţii au pus bazele unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil cu scopul de a înlătura actualul regim, luptă împotriva URSS prin acţiuni de sabotare şi insurecţie…”[1]. A executat perioada de detenţie integral, la Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla, fiind eliberat la expirarea pedepsei – 18 septembrie 1963. După 1964 a fost urmărit informativ de Securitate, sub două nume de obiectiv: „Artistul” şi „Cucu”[2]. Mai multe detalii biografice aici.

Prof Radu Ciuceanu despre inchisorile sale de ZiaristiOnlineTV

Prof Radu Ciuceanu despre armele sale in timpul... de ZiaristiOnlineTV

Noaptea Sfântului Bartolomeu
Afară, cojocul rece de nea acoperise tot orizontul. Ici şi colo câte un fuior cenuşiu de fum, marcând existenţa unor vieţuitori, se înălţa firav către înaltul plumburiu.
Pe celular, după număr şi distribuirea degetarelor cu fiertură de mălai, se aşternuse tăcerea. Gândeam că tovarăşii au plecat cu toţii lângă neveste şi copii, să-şi taie porcul şi să meşterească sarmalele de Crăciun şi adăugam Bătu-i-ar Dumnezeu de farisei şi ticăloşi, care p-aci fac pe ateii!!
Noi însă ne frământam: majoritatea dintre noi se pronunţase pentru o manifestare pe măsura celor optzeci de deţinuţi politici care ne înghesuiam în camera 4 Spital; cei mai efervescenţi mergeau chiar pe varianta unei mici demonstraţii care măcar să fie auzită de sutele de studenţi care, chiar dacă trăiau în tăcere, simţeau şi ei aceeaşi emoţie în apropierea Nopţii Sfinte.
Al doilea plan părea grandios: un regim celular de tăcere absolută ar fi însemnat o replică usturătoare pe obrazul unei administraţii ce ne impusese, prin eliminarea pachetelor, a corespondenţei şi a vizitei, un pseudo-regulament sălbatic şi fără pereche în istoria penitenciarelor româneşti.
Prânzul a fost sărăcăcios şi, imediat, filosofii noştri au şi găsit o interpretare pozitivă: au făcut economii pentru ca mâine, în prima zi a Crăciunului, pe lângă fasole cu o bucăţică de slănină, să ne ofere şi felul doi, un polonic de arpacaş… mai vârtos.
După masă însă, pândele noastre ne-au adus la cunoştinţă că în burta navei şi pe aproximativ toate etajele se produc mişcări, se închid şi se deschid uşi. Probabil, gândeam noi, se mai pritocesc locatarii. Îngrijorarea ne-a cuprins însă, căci vizeta începuse să fie folosită într-un ritm alert, ba chiar rămânea deschisă minute întregi, semn că onorata administraţie îşi adusese aminte de vigilenţa ce preceda în general atât calendarul marxist, cât şi praznicele creştine. Ciorovăiala noastră luase sfârşit şi am hotărât, luând seama la demonstraţia de forţă pe culoar şi în interior, să ne scurtăm programul religios la câteva colinde, să-l suprimăm pe cel literar, la care se muncise zile în șir şi fiecare să se retragă în culcuşul său modest cu gândul la cei dragi şi la minunea Naşterii.
Înainte de a se întuneca pe deplin, potrivit ceasurilor de iarnă, s-a petrecut un fapt ce a trecut aproape neobservat: individul cu faţa întunecată şi-a făcut din nou apariţia, însoţit de un grup mai numeros de circa patru-cinci deţinuţi, din care se detaşa o namilă cu o frunte cât cureaua şi cu nişte mâini de lemurian. Au fost primiţi în mod zgomotos şi Mărtinuş l-a îmbrăţişat pe cel care părea a fi şeful lor. Mai bizar ni s-a părut faptul că, nu mult după aceea, a apărut un miliţian mititel – i-am aflat numele apoi, Dina – , cu buze subţiri şi ochi de reptilă, care l-a scos precipitat din cameră pe individ.
Masa de seară s-a dat într-o tăcere gravă şi aşteptam cu nerăbdare să vină numărul ca apoi să înjghebăm un mic program de colinde. Numărătoarea a fost precipitată, pesemne că miliţienii, fiind sâmbăta Ajunului, vroiau şi ei să se retragă cât mai repede. Aveam la dispoziţie aproximativ un ceas; pe urmă, după stingere, nicio mişcare nu mai era permisă şi toţi deţinuţii intrau în regimul de noapte sub supravegherea vizetei şi a luminii electrice care nu se stingea niciodată.
Noi, oltenii, dar şi loganii din Timişoara, ne-am strâns în jurul lui Călinescu. Dintr-un ungher s-a auzit murmurat acel imn închinat Naşterii Domnului – O, ce veste minunată! Din alt ungher, versiunea lui Radu Gyr parcă l-a completat…
A venit la noi Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul
Cade albă nea,
Peste viaţa mea…