Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a IV-a dupa Rusalii (Despre puterea rugaciunii pentru aproapele)

Si a zis Iisus sutasului: Du-te! Fie tie dupa cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiti credinciosi,

In Sfinta Evanghelie de astazi se arata cum a vindecat Mintuitorul pe sluga greu bolnava a unui conducator de osti roman care locuia in Capernaum, un mic oras de linga Marea Galileei. Minunea aceasta insa are citeva caracteristici aparte. Ea s-a savirsit datorita credintei dregatorului roman pagin, care se inchina la idoli. Apoi poate si sluga lui, care zacea in casa bolnav, era tot pagin, deci strain de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem ca Mintuitorul vindeca bolnavul de la distanta, fara sa fie adus de fata, ceea ce mai rar se intimpla. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceti-l aici la Mine! Iar pe altii ii intreba: Crezi ca pot sa fac Eu aceasta? Si daca bolnavul sau parintii si insotitorii lui marturiseau cu tarie credinta in minunile lui Dumnezeu, indata minunea se savirsea si bolnavul se facea sanatos de orice boala era cuprins.

Pe sutasul roman nu l-a intrebat, insa, de crede in dumnezeirea lui Hristos, caci ii cunostea credinta inimii. Ba nici nu l-a asteptat sa-i spuna ce doreste. Ci indata ce sutasul s-a apropiat de El si I-a zis: Doamne, sluga mea zace in casa slabanog, cumplit chinuindu-se; Mintuitorul, cu multa blindete, i-a zis: Venind, Il voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutasul, pe linga credinta mare, avea si multa smerenie. De aceea raspunde: Doamne, nu sint vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvintul si se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credinta sutasului si a zis: Adevar graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atita credinta! De aceea va spun ca multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in Imparatia Cerurilor. Iar fiii imparatiei vor merge in intunericul cel mai dinafara; acolo va fi plingerea si scrisnirea dintilor. Apoi i-a zis sutasului: Du-te, si dupa cum ai crezut, fie tie! Si s-a facut sanatos sluga lui in ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeti credinta la un om pagin? Vedeti cit poate credinta curata unita cu smerenia? Amindoua la un loc fac adevarate minuni. Credinta pogoara harul asupra aceluia ce se roaga si smerenia ii deschide inima. Vedeti leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinta si smerenia. Ca daca omul a decazut moral atit de mult, este numai din cauza ca s-a departat de Dumnezeu si de smerenie. Necredinta in Dumnezeu si mindria au adus fiinta umana in starea in care se gaseste astazi. Vedeti care este calea cea scurta si mai sigura a mintuirii noastre?

Credinta si smerenia! Credinta ca Dumnezeu exista si are mila de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, si in acelasi timp, smerenia sincera, marturisita ca nu sintem vrednici sa intre Hristos in casa si in inima noastra din cauza multimii pacatelor pe care le-am facut. Iata leacul care poate vindeca omul de astazi. Sa creada cu tarie si dreapta credinta in Iisus Hristos si sa se socoteasca cel mai pacatos de pe pamint.

Zicea sutasul roman catre Hristos: Nu sint vrednic sa intri sub acoperisul meu, ca sa ne invete si pe noi crestinii de azi cum sa ne apropiem de El. Cum sa ne apropiem de rugaciune, de Sfinta Biserica, de cele sfinte din Altar, de Sfinta Scriptura si mai ales de Sfinta Impartasanie. Caci daca ne rugam lui Dumnezeu fara frica si cutremur, daca intram in biserica cu nepasare si rautate in inima, daca citim Sfinta Scriptura cu mindrie si cu duh de iscodire, toate ne sint spre pacat; caci ne lipsesc cele doua virtuti amintite mai sus - credinta tare si smerenia. Aceeasi osinda ne asteapta daca ne apropiem de Trupul si Singele lui Hristos nevrednici, nepocaiti, cu pacate nespovedite, certati cu aproapele nostru sau cu canonul neimplinit.

Vedeti ca acest om, pagin dupa credinta, avea inima de crestin dupa fapta. Necrestin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioara si ca multi crestini din zilele noastre. De aceea Mintuitorul il lauda in public, zicind: Adevar graiesc voua, ca nici in Israel n-am gasit atita credinta! Nu numai intre evrei, dar nici intre crestinii de astazi nu se gasesc oameni cu mai multa credinta ca acest sutas. Credinta si smerenia lui l-a mintuit, i-a vindecat sluga si l-a facut nemuritor.

Mormintele Domnitorilor noștri, profanate. Cine o finanțează și care sunt scopurile lor? Update: Puiu Haşotti interzice prelevarea de ADN de la Vlaicu Vodă

Evenimente de o importanță deosebită se petrec sub nasul nostru, fără ca acestea să elicite nici cea mai slabă reacție a Românilor Suntem loviți în tot ce avem noi mai sfânt, cu scopul de …, ei, voi lăsa acestea pe mai încolo. Concret, ce se întâmplă?

Deshumarea rămăşiţelor lui Vlaicu Vodă şi Mircea cel Bătrân face parte dintr-un proiect iniţiat de Ministerul Culturii, alături de mai multe instituţii ştiinţifice din ţară. Oamenii de ştiinţă vor recolta ADN-ul acestora pentru a afla originile celor doi domnitori.
Domnitorul Vlaicu Vodă, înmormântat în incinta Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, a fost deja deshumat, urmând ca şi rămăşiţele lui Mircea cel Bătrân, aflate la Mânăstirea Cozia, să fie scoase în curând.Acestea vor fi trimise pentru studiu la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, precum şi la Universitatea Cambridge şi la alte instituţii din Spania şi Olanda. Cercătătorii vor să afle în ce măsură aveau sângele românesc şi alte influenţe etnice.

sursa: Libertatea.ro

                                                                      Mircea Vodă

Nu am fost adesea foarte suparat pe romani si mai ales, nu am fost suparat asa, global. De data aceasta insa, doar pe copii, martiri si formele de relief, nu sunt suparat.
M-am asteptat sa urle presa ortodoxa, patriotii politici, Patriarhia, diaspora, poetii si intreaga fiinta romaneasca dupa vandalizarea mormintelor voevozilor Tarii Romanesti. Nu a urlat, nu a protestat nimeni. Staretii Manstirilor Curtea de Arges si Cozia nu si-au chemat enoriasii pentru a impiedica deshumarea lui Mircea si Vlaicu Voda.
Romanilor li se profaneaza oficial mormintele si acesta este doar inceputul.
In urmatorii 3 ani, este preconizata deshumarea unui numar important de personalitati de pe teritoriul tarii noastre, in scopul certificarii ( LEGITIMARII), calitatii de romani. Actiunea, aprobata de Ministerul Culturii si Cultelor din guvernarea anterioara, poarta numele de “Operatiunea Genesis”si este coordonata de directorul Institutului de Cercetari Interdisciplinare in Bio-Nano-Stiinte din Cluj, academicianul Octavian Popescu. Acest Institut, care nu are nici in clin, nici in maneca cu cultura, a fost creat la indicatia, cu sprijinul financiar si tehnologia americanilor.
Cercetatorul Alexandru Simon ( a se pronunta shimon), a declarat ca scopul investigatiilor decurge din necesitatea istorica de a afla daca cei doi domnitori au fost de origine cumana,pecenega sau…turcmena!
Dupa cum bine ne amintim, subiectul originilor asiatice ale intemeietorilor cnezatelor si voievodatelor romane a fost abordat initial de Naegu Djuvara si Balaceanu Stolnici iar ulterior, de intelectualii Grupului sorosist de Dialog Social.
Conform declaratiilor, probele prelevate din morminte se vor analiza la trei laboratoare ale unor prestigioase universitati europene.
Tinand cont de faptul ca in Romania exista posibilitatea efectuarii analizei genetice atat la Institutul de Medicina Legala, cat si la Institutul condus de academicanul Popescu , am mari rezerve in legatura cu scopul real al cercetarii.
Sa nu uitam faptul ca in ultimii douazeci de ani, diversi istorici evrei au inceput sa vorbeasca despre posibilele radacini khazare ale familiilor princiare romane.
Prin operatiunea Genesis, poporului roman i s-a intins o capcana pe care o putea evita. Direct sau indirect am fost avertizati ca ni se vor contesta originile, valorile, traditiile, credinta.Toti cei care aveau responsabilitatea de a veghea la integritatea patrimoniului istoric si cultural, ne-au tradat.
In cazul punctual exista o singura cale de a da peste cap planurile iudeo-masonilor ce urmaresc naruirea poporului nostru : efectuarea unor contra-expertize si compararea datelor Operatiunii Genesis cu informatiile genetice culese de la urmasii domnitorilor romani.
Teama imi este insa ca si acesti urmasi vor trada pentru scaunele lor de directori, oameni de afaceri sau presedinti de fundatii.
Se mai indoieste cineva de faptul ca actiunile anti romanesti ale Centrului Cultural Roman, expunerea statuii din fata Muzeului de Istorie si proiectul Genesis, fac parte dintr-un plan minutios pus la punct de cei ce afirma public ca o natiune este un hotel ?!
Deshumarea domnitorilor nostrii este echivalenta cu dezonorarea fiecarui roman. De ce tac acestia?
autor: Clement

Sursa: Eufrosin

Ministrul Culturii, Puiu Haşotti, spune că a dat dispoziţiile necesare pentru a se opri prelevarea de ADN de la voievozii din familia Basarabilor - operaţiune începută joi, la Curtea de Argeş -, din respect pentru ceea ce au însemnat aceşti domnitori.
Mormântul lui Vlaicu Vodă, aflat la Biserica Domească din Curtea de Argeș, a fost deschis joi, după aproape 700 de ani, evenimentul făcând parte dintr-un proiect inițiat de Ministerul Culturii ce are ca scop prelevarea de ADN în vederea stabilirii originii controversate a familiei Basarabilor. Noul ministru al Culturii, Puiu Haşotti menţionează însă că autorizaţia obţinută de cercetătorii care au efectuat deshumarea nu prevede prelevarea de ADN.

"Autorizaţia pentru cercetarea arheologică preventivă pentru Biserica Domnească Curtea de Argeş a fost obţinută înaintea mandatului meu de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional. Autorizaţia nu stipulează prelevarea de probe ADN, ci doar «săpături arheologice preventive». Recoltarea de ADN din osemintele unui voievod, trebuia specificată în autorizaţie", se arată într-un comunicat al ministerului Culturii.

"Poate că pentru ştiinţă ar fi importantă prelevarea de ADN, dar, din respect pentru ceea ce au reprezentat domnitorii Ţării Româneşti, nu pot fi de acord cu prelevarea de ADN. Este important că aceşti domnitori au marcat istoria naţională şi prea puţin important dacă au avut sau nu o ascendenţă cumană. În calitate de ministru, am dat dispoziţiile necesare pentru a se opri prelevarea de ADN şi pentru a verifica cercetarea ştiinţifică în ansamblul ei", adaugă Puiu Haşotti în comunicat.

"Din punctul meu de vedere, important este ce au realizat aceşti domnitori pentru România. Important este că s-au simţit români, iar prelevarea ADN-ului, care presupune deshumarea voievozilor, este neînsemnată comparativ cu amprenta pe care aceşti domnitori o au asupra poporului român şi istoriei acestuia", a încheiat ministrul.

Sursa: Cotidianul

Sfinti romani din inchisorile comuniste. Parintele Nicolae Grebenea despre marturisitorul Dumitru Uta, doctorul fara arginti, care a fost inchis la Poarta Alba, Aiud si Gherla timp de 28 de ani

Dintre cei vreo 200 de dezertori de pe front ce se găseau la Aiud jumătate erau cu răni mari la picioare. Le degerase răpicioarele. La unii le-au căzut călcâiele, la altii carnea de pe tălpi. Administratia nu era acum în măsură să se ocupe de vindecarea lor. Inimosul doctor Dumitru Uță, ce „căzuse” tocmai când îsi lua doctoratul la Cluj, primi permisiunea să meargă la Cluj după leacuri.

El reusi să aducă două geamantane de medicamente. Clujul fusese generos. El începu tratamentul degeratilor cu o pasiune deosebită. Am privit si eu pe unii. El îi ungea cu niste alifii galbene, îi pansa si îi cerceta mereu.

Dar vindecarea, cu toată grija lui, mergea foarte greu. Şi după sase luni de tratament unora nu le crescuse toată carnea pe tălpi. Se vindecaseră, dar cu o lipsă de carne pe tălpi. Mă miram. Cum e cu putintă asta? Medicina clasică vindecă mai slab decât medicina empirică?

Văzusem la mine în sat câteva cazuri de degerături asemănătoare. Dar ele au fost vindecate deplin de femei din sat după 5-6 săptămâni. Nu stiam exact cu ce. Dar mi-amintesc că piciorul era învăluit în ceva ca un aluat dintr-un amestec de faină de grâu, poate si de in, fasole, grăsime, plante ce toate au stat împreună la foc, si apoi l-au strâns cu cârpe. Nu stiu proportia elementelor din compozitia aceasta. Dar rapiditatea vindecării mă mirase. Şi acum asistam la aceste străduinte admirabile de vindecare, dar cu efecte atât de mici.

Dar admirabilul doctor Uță nu se multumea cu atât. El căuta să nu le lipsească hrana sufletească nu dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El căuta să ducă tuturor o carte, două, după nevoile lui. Cerea de la altii, împrumuta, ducea înapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva.

Şi nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el căuta mai ales cartea religioasă sau cu subiecte religioase, cea care era cerută mai mult acum.

Cerea celor de acasă să aducă astfel de cărti. În temnită, la câteva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare.

Era neobosit. Eram în temnită câtiva preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spală cu untdelemn si vin rănile celui căzut între „tâlhari”, ci el, doctorul Dumitru Uță. Şi el le făcea toate cu un suflet smerit, ca si când era obligat să le facă.

În lungul timp al detentiunii mele nu am întâlnit un alt om atât de devotat cauzei altora. E drept că, mai târziu, în izolările si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uță, acest legionar sublim, rămăsese ca un model ales de dăruire, de jertfă si dragoste pentru altii.

(Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric, Sursa: fericiticeiprigoniti.net)

Pomenirea Sfantului Ghelasie de la Ramet – 30 iunie

Viaţa smerită şi cuviincioasă este cea mai plăcută lui Dumnezeu. Puţini oameni reuşesc să înţeleagă că în amintirea celorlalţi nu rămân zugrăvite succesele personale, cărţile scrise sau vorbele rostite, ci mai ales bunătatea. Dragostea, blândeţea, răbdarea sunt cele mai de preţ moşteniri pe care o persoană le poate lăsa neamului din care face parte. Cuviosul Ghelasie de la Râmeţ ne-a dăruit exemplul acestor virtuţi, întrupate în viaţa sa duhovnicească. Chiar dacă nu cunoaştem prea multe amănunte despre existenţa sa cotidiană, minunile făcute şi darurile dobândite de la Dumnezeu sunt suficiente pentru a-l considera un părinte iubitor de oameni.

Nu cunoaştem nici măcar anul naşterii sau al trecerii la cele veşnice al Sfântului Ghelasie de la Râmeţ. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că a vieţuit cu siguranţă în secolul al XIV-lea. Singura dată de care beneficiem este cea de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeţ: „Scris-am eu mult greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic“. Prin urmare, această scurtă frază ne dezvăluie câteva amănunte importante despre Cuviosul Ghelasie. El nu a fost doar stareţ al Mănăstirii Râmeţ, ci şi arhiepiscop al Transilvaniei. Este prima menţiune a unui întâistătător ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre. Totodată, faptul că era arhiepiscop arată că se poate să mai fi existat cel puţin o episcopie sufragană, al cărei conducător ne rămâne, în continuare, necunoscut. Regele Ludovic care este menţionat în inscripţie a fost de origine maghiară şi a creat în dese rânduri probleme ortodocşilor transilvăneni.

Tinereţea sihăstrească

Încă din tinereţe, Cuviosul Ghelasie a preferat, în locul activităţii în lume, liniştea sihăstrească. Se pare că, înainte de a ajunge stareţ al Mănăstirii, Cuviosul Ghelasie a petrecut mai mulţi ani ca pustnic pe valea pârâului Râmeţ, a dobândit darul facerii de minuni şi s-a remarcat prin viaţa sa duhovnicească smerită. După o perioadă de timp, la insistenţele părinţilor, a acceptat să fie conducătorul spiritual al Mănăstirii Râmeţ. „În tradiţia locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care, împreună, se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării, la trapeza mănăstirii“ („Vieţile Sfinţilor“ – iunie, p. 513).

Corelând cele două amănunte despre viaţa Sfântului Ghelasie înainte şi după ce a devenit stareţ al mănăstirii, constatăm că obştea de la Râmeţ avea un program atât chinovial, cât şi idioritmic. Existau pustnici în împrejurimi care veneau probabil doar sâmbăta şi duminica la slujbe, pentru a se retrage apoi, în restul săptămânii, în singurătate. Ceilalţi monahi, care stăteau în mănăstire, respectau programul obişnuit chinovial şi îndeplineau diversele ascultări pe care le primeau. Lucrul acesta este mărturisit şi în „Vieţile Sfinţilor“: „Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu“ (p. 513). Cuviosul Ghelasie îndeplinea ambele moduri de viaţă monahală, pentru a se îngriji cât mai bine de viaţa duhovnicească a ucenicilor săi.

Fântâna Vlădicii

Mănăstirea Râmeţ avea, în timpul Sfântului Ghelasie, câteva terenuri, mai ales fâneţe. Acestea se aflau însă la o depărtare considerabilă de obşte, unele chiar la 20 de kilometri. Ca o încercare ascetică în plus, aceste terenuri erau lipsite de izvoare, călugării răbdând deseori de sete. Într-o bună zi, mergând la una dintre aceste fâneţe aflate în localitatea Hopagi, Cuviosul a observat că ucenicii săi suferă din această cauză şi cârtesc. Şi-a plecat, astfel, genunchii la rugăciune şi, de sub o piatră a început să izvorască apă limpede. Ucenicii au rămas miraţi şi au început să-şi ceară iertare pentru purtarea necuviincioasă. Acest izvor a fost numit Fântâna Vlădicii, iar până astăzi credincioşii din locurile apropiate au mare credinţă în apa de aici, pe care o beau cu multă evlavie.

Semnele moaştelor Sfântului Ghelasie

Pe drumul de întoarcere la mănăstire, după săvârşirea acestei minuni, Cuviosul Ghelasie şi-a dat obştescul sfârşit. În momentul în care a trecut la Domnul, clopotele a şapte biserici din împrejurimi au sunat singure. În apropiere de satul Valea Uzii, urmele asinului care îi transporta trupul au rămas întipărite în piatră. A fost îngropat lângă biserica veche a Mănăstirii Râmeţ, iar, cu timpul, locul mormântului său s-a pierdut. Dar Dumnezeu, Care poartă grijă de aleşii Săi, nu a dorit să lase poporul fără moaştele acestui sfânt. În 1925, pârâul Geoagiu a ieşit din matcă, iar biserica veche a fost acoperită de aluviuni. A fost observat un cap de om care a înconjurat biserica de trei ori şi, intrând în ea, s-a oprit la fereastra din altar. Totodată, apele au mai scos la suprafaţă încă două capete. Preotul Barbu, slujitor în mănăstire, a îngropat cele trei capete în partea dreaptă a bisericii vechi. Călugării au început să observe că, în locul respectiv, iarna se topea întotdeauna zăpada, iar vara nu era rouă. Au decis să dezgroape cele trei capete şi le-au pus în biserică. A fost nevoie de o minune pentru a fi identificat capul Sfântului Ghelasie. O femeie bolnavă de epilepsie, Maria, originară din Negreşti-Oaş, s-a vindecat după ce s-a atins de capul cuviosului.

Minunile cuviosului

Au mai fost şi alte momente în care cuviosul a săvârşit minuni deosebite. Astfel, o femeie din satul Albina, venind la mănăstire, a primit un gând rău, întrebându-se dacă nu cumva moaştele cuviosului vor mirosi urât. Imediat a început să îi miroase ei urât mâna dreaptă şi nu mai putea să facă Sfânta Cruce. Şi-a mărturisit păcatul faţă de toţi cei prezenţi şi, rugându-se, a fost iertată şi vindecată de Cuviosul Ghelasie. În alt caz, un ortodox care îmbrăţişase anumite erezii suferea de paralizie. În momentul în care a auzit de minunile care se petrec la Mănăstirea Râmeţ, a hotărât să vină acolo şi a promis că va deveni un ortodox curat dacă se va vindeca. Cum lucrul acesta s-a întâmplat, şi-a ţinut promisiunea făcută, evitând orice contact cu erezia de dinainte.

Trecerea Cuviosului în rândul sfinţilor s-a petrecut pe data de 29 iunie 1992, hotărându-se ca data sa de prăznuire anuală să fie 30 iunie. Cum aminteşte şi părintele Mircea Păcurariu, nu trebuie să uităm să ne rugăm acestui sfânt „odrăslit din neamul nostru“: „Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile, patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care, cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată suferinţă şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi cei bineplăcuţi din veac ai Domnului de împărăţia cea nesfârşită a cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire, cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii vecilor. Amin.“

Sursa: Cidade de Deus

Despre cainta lui Petru

Fiecare dintre noi caută să se compare în viaţă cu cei mai păcătoşi dintre muritori şi chiar dacă ne comparăm cu bărbaţii mari ai lumii, căutăm să ne potrivim păcatele lor celor mari. Un bărbat destul de mare care prin anumite alunecări ale lui în viaţă, a dat multă apă la moară păcătoşilor şi desfrânaţilor acestui veac, este marele Prooroc David.

În ceasul său de spovadă, un desfrânat îşi dezvăluia duhovnicului toate isprăvile tinereţilor sale, fără ca să-şi fi arătat însă prin ceva căinţa unei vieţi pierdute.

- Şi nu te înfiori de trecutul tău? îl întreabă duhovnicul îngrozit de stricăciunea unei astfel de vieţi.
- De ce să mă înfior, taică părinte?! zise grăbit şi nepăsător desfrânatul - oricât de ticălos aş fi eu, dar tot nu l-am întrecut pe David.
- Că te poţi măsura cu David în desfrânare - asta este foarte adevarat - zise preotul, însă nu pricep de ce nu te îngreţoşezi de stricăciunea ta şi nu te sileşti să te măsori cu el şi în pocăinţă. David a fost mare în păcat, dar a fost mult mai mare şi a rămas neajuns şi neîntrecut de nimeni în pocăinţă.

Ei bine! După cum desfrânaţii se mângâie cu alunecările de o clipă ale lui David în vâltoarea gâdilărilor trupeşti, tot astfel de şovăielnici în credinţă găsesc un stâlp de reazim în persoana Sfântului Apostol Petru, care în clipele cele mai hotărâtoare ale vieţii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, s-a lepădat de trei ori de Domnul şi Învăţătorul lui.

Muritorii de soiul acesta uită însă că Sfântul Apostol Petru, îndată ce a auzit cântatul cocoşului, a ieşit afară şi "a plâns cu amar"! El a plâns nu o clipă, ci o viată întreagă! A plâns atât de mult încât şiroaiele lacrimilor arzătoare au desemnat pe faţa lui două dungi adânci ca doua jgheaburi de scurgere necurmată.

Necredinciosule! Aţinteşte-ţi într-una privirile la icoana bătrânului şi înţeleptului apostol Petru! Citeşte în ochii lui scăldaţi în lacrimi nu lepădarea, ci ridicarea, nu nepăsarea, ci pocăinţa, nu frica şi deznădejdea, ci hotărârea, curajul şi încrederea desăvârşită în Domnul!

Leagă-ţi fiinţa ta întreagă de credinţa şi de pocăinţa lui, iar nu de lepădarea lui, ca să nu rămâi un lepădat în faţa Domnului Tău!

(din carte Lumină lină - Pr. Dr. Marin C. Ionescu, Bucureşti, 1938)

Părintele Arsenie Boca: "Cărarea Sfântului Pavel"

„Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite ce o au unii creştini despre „mântuirea în dar”, pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să „credem” că suntem „mântuiţi” şi cu asta am făcut totul ce ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: „Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, cum lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la ură, stârnind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi”. (Corinteni 4, 12-13) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocăreşte, îl huleşte şi-l prigoneşte. Ei aveau ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze (din cale) pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci pe potrivnicii care lucrau acestea îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi apostoli, biruind prin „înfrângerile” lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, e cu neputinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, în op. cit., p. 10) Darul mântuirii deci se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Pilda Mântuitorului i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă (Filipeni 3, 14), fără să se fi socotit că a ajuns (Filipeni 3, 13), mărturisind abia la capătul alergării: „Calea am săvârşit, credinţa am păzit (2 Timotei 4, 7).... de acum aştept cununa,” (Timotei 4, 8) – unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii, căci iată Sf. Pavel era om, cu păcate grele, ba şi bolnăvicios, şi iată-l, luptându-se după lege, pentru legea care rezumă Scriptura şi mântuirea, că s-a arătat mai presus de lunecuşul plăcerii şi ascuţişul durerii. A ieşit din cercul vicios al plăcerii şi al durerii, în care de obicei se învârte până la absurd viaţa omenească. Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi a noastră mântuire, ceea ce e tot una cu crearea firii din nou. Mântuitorul omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.

Ca mărturii netrebnice îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi, (Matei 28, 10) pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, ed. I, vol. 2), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nicio urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Cu toate acestea, dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

PELERIN ÎNTR-O MĂNĂSTIRE DĂRÂMATĂ DE “FRAŢII” CATOLICI – MĂNĂSTIREA SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL – CÂRŢIŞOARA

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe. Se ştie că acest voievod se mai intitula şi “Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.

Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.

Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc. Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.

Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.

Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.
Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.
Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil: Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu; „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !). Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa. Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.

Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!



Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea sfîrşeşte prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.

Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!
Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni. Au primit cununa muceniciei.

Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!

Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată. Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.


Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică. Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.
Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.

Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!

Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea mânăstirii, cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”), chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.
Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri. Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.

Cel mai greu a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.

În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.
Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.

Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă. Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos… Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic. Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza! Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare. Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos! Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului), NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente, sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor. Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!

Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce? Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu! (Arhim. Arsenie Papacioc)

De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă. La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător. Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi la frămîntările fundamentale ale vieţii.

Turistul doar… vizitează. Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază, priveşte superior spre măicuţe, cumpără două lumînări de doi lei şi apoi pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”! Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc! În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…

Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii), la adresa maicilor şi a călugărilor…

Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe. Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat. Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.

Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.

Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

SURSA: http://www.manastireacartisoara.ro/istoricul-manastirii-cartisoara/, via http://acvila30.wordpress.com/2012/01/18/pelerin-intr-o-manastire-daramata-de-fratii-catolici-manastirea-sfintii-apostoli-petru-si-pavel-cartisoara/

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)  Iubiţi credincioşi,  Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti, neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul, cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.

După pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Petru, verhovnicul celorlalţi apostoli, se umple de nespusă rîvnă şi putere de sus; leapădă frica, aruncă valul îndoielii, lasă toată neştiinţa şi începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Şi aşa, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi ajunge pînă la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicînd că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează, după tradiţie, în biserica Sfîntul Petru din Roma.
Sfîntul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat iudeu, anume Gamaliil. De la el a învăţat Pavel adîncul scripturilor, tîlcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de atîta rîvnă.
Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfînt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. Nu putea înţelege taina răscumpărării omului, nu ştia că Petru şi ceilalţi apostoli vor vîna toată lumea la dreapta credinţă şi că, nu peste multe zile, va fi şi el un apostol al neamurilor, împreună cu ceilalţi doisprezece. De aceea, crezînd că ucenicii lui Hristos sînt nişte începători de eresuri, cu nespusă mînie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mîinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, însă, i se arătă în vedenie Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mîntuirii la neamuri.

În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. Căci singurătatea întotdeauna înalţă pe om, îl pregăteşte pentru jertfe mari, îl învaţă taina rugăciunii adevărate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începînd din Antiohia.

Sfîntul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu Varnava, cu Sila, cu Marcu, cu Luca şi cu Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, vestea cea bună, mai întîi în Antiohia, în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia, Galatia cu cetăţile Listra, Iconiu, Derbe, Milet şi Efes, unde a pătimit multe de la păgîni şi iudei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfînt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Filipi, Bereea, Tesalonic, Corint şi Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei.

Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rînduit în toate cetăţile preoţi şi episcopi la bisericile întemeiate printre păgîni, precum pe Timotei la Efes şi pe Tit în insula Creta. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani.

În cele din urmă, la cererea sa, a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicînd şi aici Evanghelia mîntuirii încă doi ani "cu a sa cheltuială". Iar în anul 64 după porunca aceluiaş tiran, Nero, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma. Şi aşa s-a săvîrşit vasul cel ales, Pavel, Apostolul neamurilor, lăsînd în urma sa nenumărate biserici şi episcopi, împreună cu paisprezece epistole apostoleşti pline de dumnezeieşti învăţături. După tradiţie mormîntul său se află la Roma, în biserica "Sfîntul Pavel din afara zidurilor".

Iubiţi credincioşi,  Mare este praznicul de astăzi, căci prăznuim pe doi dintre cei mai rîvnitori şi mai curajoşi apostoli, pe Petru cel foarte rîvnitor şi pe Pavel, vasul alegerii, cum îl numeşte Hristos. Petru era un pescar galileean sărac, chemat de Domnul împreună cu fratele său mai mare, Andrei, Care le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El (Marcu 1, 17-18).

Vedeţi că n-au mers singuri la apostolie, ci după ce i-a chemat Hristos? Vedeţi că nimeni nu poate fi apostol, episcop, preot şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii, dacă nu este chemat, ales, sfinţit prin hirotonie şi trimis de Hristos? Astăzi sînt mulţi care se socotesc predicatori şi propovăduitori ai cuvîntului evanghelic, fără a fi chemaţi de nimeni, fără a fi hirotoniţi, adică fără a primi harul Duhului Sfînt. Păziţi-vă de aceşti falşi apostoli care fac aceasta din mîndrie sau pentru laudă şi scopuri pămînteşti şi care răstălmăcesc învăţătura Sfintei Evanghelii.

Apoi vedeţi cît de repede au lăsat Petru şi Andrei toate şi au urmat lui Hristos? Nu s-a mai gîndit Petru la tatăl său, nici la corabie, nici la femeia şi soacra sa din Capernaum, căci el era căsătorit, ci un singur gînd avea: să urmeze şi să slujească lui Hristos pînă la moarte, să înveţe de la El tainele credinţei, să deprindă de la Mîntuitorul smerenia, blîndeţea, răbdarea, suferinţa, iubirea de oameni şi iertarea. Să înveţe în şcoala lui Hristos adîncul teologiei, puterea rugăciunii, meşteşugul predicării cuvîntului, adică al "vînării de suflete" pentru împărăţia lui Dumnezeu, curajul de a se jertfi pentru Evanghelie şi să primească darul facerii de minuni. Şi ce credincios a fost Sfîntul Petru faţă de Hristos! Că cel dintîi dintre toţi îi urma şi lua cuvîntul în numele celorlalţi, şi împlinea poruncile Lui.

Trei ani a stat Sfîntul Petru cu ceilalţi Apostoli lîngă Mîntuitorul pentru a se pregăti să vestească Evanghelia în lume. Dar, pînă "nu s-au întărit cu putere de sus", adică pînă nu s-a coborît peste Apostoli harul Duhului Sfînt în chip de limbi de foc în ziua Cincizecimii, nici unul dintre ei nu era vrednic şi pregătit îndeajuns să-L vestească pe Hristos pe pămînt şi să-şi dea viaţa pentru El. Că nu-i de ajuns numai să vezi minuni, să vorbeşti de Hristos, să auzi şi să ştii Sfînta Scriptură, ci trebuie să şi trăieşti Sfînta Evanghelie, să ai viaţă cît mai curată, să împlineşti poruncile şi să primeşti de sus, prin Biserică, harul Duhului Sfînt. Numai aşa poţi vesti cu adevărat şi cu mult folos cuvîntul mîntuirii în lume.

Odată a întrebat Domnul pe Apostoli: Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul Omului? (Matei 16, 13) Apoi i-a întrebat din nou: Dar voi cine ziceţi că sînt? (Matei 16, 15) Atunci Petru a luat cuvîntul înaintea celorlalţi şi a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. (Matei 16, 16) Şi i-a răspuns Mîntuitorul: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 17-19).

Aceasta este cea mai mare mărturisire de credinţă făcută de Petru. Pe piatra acestei credinţe, adică numai pe temelia credinţei adevărate, a zidit Hristos Biserica Sa, pe care nici "porţile iadului", adică gurile ereticilor hulitori, nu o vor putea birui. Deci nimeni nu poate pune Bisericii lui Hristos o altă temelie, decît temelia sau piatra dreptei credinţe, pusă de Apostoli. Apoi să înţelegeţi că "cheile împărăţiei cerurilor" nu le-a dat numai lui Petru, ci tuturor apostolilor şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi. Care sînt aceste chei? Sînt cele şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea cu Sfîntul Mir, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia şi Sfîntul Maslu. Acestea sînt cheile date de Hristos Apostolilor şi Bisericii Sale. Cu aceste chei descuiem inimile, conştiinţele, raiul şi împărăţia cerurilor. Iar fără acestea rămînem afară de Biserică, afară de fericire şi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru că ne lipseşte harul mîntuirii, ne lipsesc cele şapte chei prin care Biserica descuie raiul, cerul şi uşa milostivirii lui Dumnezeu. Unii Sfinţi Părinţi spun că cheile pe care le-a dat Hristos lui Petru şi celorlalţi Apostoli o formează puterea Duhului Sfînt, dată lor şi preoţilor de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin spovedanie.

Ce vor face acei creştini care s-au rupt de trupul Bisericii lui Hristos şi s-au dus la alte grupări creştine care n-au Biserică şi cele şapte Taine? Cine le va dezlega păcatele? Cine şi cu ce li se va descuia Biserica cea adevărată, împărăţia cerurilor şi uşa milei Domnului?

Sfîntul Apostol Petru a făcut şi el, ca om, două păcate mari. Cînd a auzit că Hristos va primi de bunăvoie moarte de cruce pentru mîntuirea lumii, el, neînţelegînd taina mîntuirii şi adîncul dragostei lui Dumnezeu, L-a luat pe Domnul la o parte şi i-a zis: Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-ţi fie Ţie aceasta! Atunci Domnul, ştiind că Satana l-a amăgit, l-a mustrat, zicînd: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 21-23).

Mare păcat este a crede cineva că se poate mîntui pe sine şi pe alţii fără jertfă, fără osteneală, fără răbdare şi chiar moarte. Mare păcat fac şi acei creştini care smintesc pe copii sau pe cei din jurul lor prin viaţa şi faptele lor rele; sau îi sfătuiesc la păcate, la lepădarea credinţei şi la fuga de jertfă. Nimic bun nu putem face în viaţă pînă nu ostenim, pînă nu răbdăm, pînă nu lepădăm mîndria, egoismul, îndoiala, frica şi toate patimile care ne stăpînesc.

Al doilea păcat al lui Petru este lepădarea de Hristos în timpul mîntuitoarelor Sale patimi, din cauza fricii. Că îi spuneau iudeii, cînd erau în curtea lui Caiafa: Şi tu erai cu Iisus Galileeanul? Iar el de trei ori s-a lepădat, zicînd: Nu cunosc pe omul acesta (Matei 26, 69-75). Apoi, cînd a cîntat cocoşul şi-a adus aminte Petru de cuvintele Domnului şi, ieşind afară, a plîns cu amar.


Cumplit este păcatul lepădării de Dumnezeu, al lepădării de credinţă, de Biserică, de Cruce, de icoane, de sfinţi şi de Sfintele Taine! Cumplit este păcatul şi amară suferinţa celor ce se leapădă de dreapta credinţă şi merg la secte. Cînd şi cine le va da lacrimi să-şi plîngă acest păcat cu amar?
După înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli au primit puterea Duhului Sfînt şi au plecat în toată lumea să vestească Evanghelia mîntuirii şi credinţa în Iisus Hristos. Atunci şi Sfîntul Petru a început să semene cuvîntul Evangheliei, mai întîi în Ierusalim şi în Samaria. Apoi, după ce i-au prigonit iudeii, a vestit pe Hristos în Bitinia din Asia Mică şi mai ales în Italia, pe timpul împăratul Nero, care l-a răstignit pe cruce. De la el ne-au rămas două sfinte epistole, prin care ne învaţă calea mîntuirii şi voia lui Dumnezeu.

Sfîntul Apostol Pavel nu făcea parte dintre cei 12 Apostoli, nici dintre cei 70. El a fost chemat de Hristos la credinţă şi la apostolie printr-o vedenie înfricoşată, cînd mergea spre Damasc, în Siria. Un glas din nor i-a spus: Saule, Saule - căci aşa îl chema mai înainte -, de ce Mă prigoneşti? Iar el a întrebat: Cine eşti, Doamne? Eu sînt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Apoi din nou a întrebat Pavel: Doamne, ce voieşti să fac? (Fapte 9, 4-6). Apoi l-a botezat Anania, căruia i-a zis Hristos: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta cîte trebuie să pătimească el pentru numele Meu! (Fapte 9, 15-16).

Aşa a fost vînat Pavel de Hristos pentru Biserică şi pentru neamuri. El a fost trimis să vestească Sfînta Evanghelie la popoarele păgîne, numite "neamuri". Şi a vestit pe Hristos întîi în Siria, înfiinţînd prima Biserică creştină în oraşul Antiohia. Apoi a vestit Evanghelia în toată Asia mică, precum Galatia, Colose, Efes, Laodiceea şi Bitinia. Apoi a trecut în Europa prin Macedonia, unde a poposit mai mult la Tesalonic. A ajuns în Atena şi Corint, apoi în Sicilia, Italia, Roma şi pînă în Spania.

Sfîntul Pavel a semănat întîi credinţa creştină pe pămîntul Europei. Ucenicii lui au ajuns apoi în peninsula Balcanică, şi pînă la nord de Dunăre. Iar la gurile Dunării a vestit pe Hristos, Andrei, fratele Sfîntului Petru. Predicile şi învăţăturile Sfîntului Pavel sînt moralizatoare, adînci, pline de mîngîiere şi foarte folositoare de suflet. El predica pe Hristos atît prin viaţa sa sfîntă, smerită, îngerească, cît şi prin minunile care le făcea şi prin frumuseţea cuvintelor sale. Acolo unde nu ajungea sau unde nu se mai putea întoarce, scria credincioşilor epistole frumoase, duhovniceşti, din care toţi se hrăneau şi se întăreau în dragostea lui Hristos. Din acestea învăţăm şi noi astăzi.
Uneori învăţa pe creştini, zicînd: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat; daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (I Tesaloniceni 5, 16-18). El alungă întristarea din inimile noastre. Creştinii care au pe Hristos şi nădăjduiesc în viaţa viitoare, nu trebuie să fie trişti, nici să deznădăjduiască în necazurile vieţii. Altfel, prin ce se deosebesc de păgîni şi de cei păcătoşi, care nu au nici o nădejde? Creştinii trebuie să fie blînzi, smeriţi, iubitori de aproapele, cu gîndul mereu la Dumnezeu, cu rugăciunea neîncetată pe buze şi în inimă, făcînd bine tuturor şi mulţumind pentru toate. Celor leneşi le spunea Sfîntul Pavel: Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănînce (II Tesaloniceni 3, 10). Iar celor care amînau pocăinţa, le spunea: Răscumpăraţi vremea, că zilele sînt rele.

Aşa ne învaţă Sfîntul Pavel şi pe noi acum prin frumoasele sale epistole din Noul Testament, pe care vă îndemnăm să le citiţi, măcar cîte o pagină sau două pe zi.

Iubiţi credincioşi,  În ţara noastră Sfinţii Apostoli se bucură de o mare cinstire. Nenumărate biserici s-au zidit în numele lor, printre care şi Mînăstirea Cetăţuia din Iaşi. Numeroşi sînt şi bunii noştri creştini care le poartă cu cinste numele. Astăzi în bisericile noastre credincioşii sînt dornici să asculte Sfînta Liturghie, să se împărtăşească cu Sfintele Taine după postul Sfinţilor Apostoli şi să cinstească pe marii vestitori ai Evangheliei, Petru şi Pavel.

Să urmăm învăţăturile Sfinţilor Apostoli, să le citim viaţa, epistolele şi acatistul lor, ori de cîte ori sîntem în necazuri şi ispite. Apoi să ascultăm de păstorii Bisericii şi de preoţii pe care ni i-a rînduit Dumnezeu, căci fără Biserică şi fără preoţi nu ne putem mîntui. Feriţi-vă de tot felul de eretici şi sectanţi care dezbină casele, satele şi unitatea noastră duhovnicească şi urmaţi învăţăturii Domnului Iisus propovăduită de Sfîntul Apostol Petru şi Pavel. Numai preoţii sînt datori să vorbească cu ei. Să ascultăm, să ne rugăm, să iertăm, să cerem sfat, să creştem copiii în frica Domnului şi ne vom mîntui cu siguranţă.

Spune în viaţa Sfîntului Petru că, pe cînd Nero prigonea pe creştinii din Roma, el fugea noaptea afară din oraş. Dar un om dumnezeiesc, care semăna cu Hristos, mergea repede în cetate. Atunci l-a întrebat Petru: "Unde mergi, Doamne?" "Mă duc să mă răstignesc a doua oară!" a răspuns El. Era Mîntuitorul! Deci Petru a luat curaj, s-a întors, a fost prins de împărat şi răstignit pe cruce pentru Hristos.

Deci, şi noi creştinii, să nu fugim de suferinţă, de necazuri, de greutăţi şi de moarte pentru Hristos, ci să-i cerem ajutorul în tot ceasul, că sîntem copiii lui Dumnezeu şi ucenicii Sfinţilor Apostoli.
Fie ca, prin rugăciunile lor, să se întărească credinţa în lume, să ne dea Domnul păstori buni, devotaţi pentru Biserică şi Evanghelie, iar nouă tuturor mîntuire! Amin.

Parintele Dumitru Staniloae: Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor.

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.

Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

- fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu: Ultimatumul Molotov şi destinul Basarabiei -1940 (1)

Întâmplător ori nu, dar din motive lesne de bănuit, perioada cedărilor teritoriale din vara anului 1940 şi cele care I-au succedat, acelea ale războiului şi armistiţiului, a coincis cu importante şi dese schimbări atât la conducerea cât şi în structurile Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României. Astfel, numai în vara anului 1940, după demisia lui Grigore Gafencu (ministru 21 decembrie 1938 - 1 iunie 1940), s-au perindat în fruntea diplomaţiei Bucureştilor: Ion Gigurtu (1-28 iunie 1940); Constantin Argetoianu (28 iunie - 4 iulie 1940) şi Mihail Manoilescu (4 iulie – 14 septembrie 1940). În acelaşi timp, în Centrală, importante "rotiri de cadre" au antrenat corpul de elită cuprinzând, între alţii, pe: Alexandru Cretzianu (sub-secretar de stat între 11 mai şi 4 iulie 1940), Grigore Gafencu (trimis titular al Legaţiei române din Moscova, la 10 august 1940), Gh. Davidescu, Vespasian Pela, Nicolae Dianu, Viorel Virgil Tilea, Raoul Bossy, Radu Djuvara, N. Petrescu-Comnen, Grigore Niculescu-Buzeşti, Richard Franasovici, F.C. Nano, Ion Gheorghe ş.a. Despre activitatea unora dintre ei am aflat şi publicat de-a lungul anilor materiale inedite descoperite în arhivele române şi străine, îndeosebi despre cei care au condus M.A.S. în timp ce răşluirile teritoriale impuse în 1940 au fost efective, adică în cursul războiului până la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947. A fost vorba, în ordine, de: Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944 – februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945- noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (Grigore Niculescu-Buzeşti) sinteze de serviciu, iar Antoneştii şi Tătărescu - materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori demersurile lor sunt reflectate în colecţii internaţionale de documente, cei dintâi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul - ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946.

În contextul derulărilor diplomatice din vara anului 1940, dintre diplomaţii români de obicei ignoraţi este şi Gh. Davidescu. Se menţionează, în mod curent, faptul că, fiind ministru al României la Moscova, a asigurat natural rolul de receptor/transmiţător al documentelor privind evacuarea Basarabiei şi nodului Bucovinei, inclusiv a celor două note ultimative societice şi a replicilor Bucureştilor. Atât şi nimic mai mult!

Cine a fost însă Gh. Davidescu? Anuarul diplomatic şi consular 1942, ediţia Mihai Antonescu, a inclus în chip firesc schiţa lui biografică, din care aflam că s-a născut la Braşov, la 30 martie 1892. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta şi a participat la campania finală a Războiului Unităţii Naţionale, în anul 1919. La 1 decembrie 1920 devine funcţionar al M.A.S. din Bucureşti, pentru început ca secretar de legaţie, clasa a III-a. A continuat să funcţioneze în Centrală ori în cadrul legaţiilor române din Budapesta (1921-1924) şi Varşovia (1927-1928). În octombrie 1935 a fost promovat ministru plenipotenţiar, plecând în misiune la Tallin (1935-1939), de unde a revenit pentru a fi numit, la 1 martie 1939, director al Afacerilor Politice din cadrul administraţiei centrale a MAS. La scurt timp după aceea, în 1 octombrie 1939, a fost numit ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în capitala URSS, unde a rămas până la 10 august 1940, când a fost înlocuit cu Grigore Gafencu. Rămas în centrală, Gh. Davidescu a fost, pe rând, director al Direcţiunii Tratatelor, secretar general al M.A.S. cu delegaţie (8 august 1941 - 8 septembrie 1941) şi, în sfârşit, titularizat ca secretar general la 11 octombrie 1941, rămânând în post pânp în 1944. După aceea, despre Gh. Davidescu avem date extrem de puţine: ştim că şi-a continuat activitatea în M.A.S., preocupându-se de problemele pregătirii şi participării României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), de evaluarea rezultatelor, pentru a fi suspendat la 5 noiembrie 1947, atunci cînd Ana Pauker şi comandoul ei comunist I-au alungat de la conducerea diplomaţiei noastre pe Gh. Tătărescu şi întreaga sa echipă „burgheză". Ulterior, dintr-un memoriu al soţiei, aflăm că Gh. Davidescu decedase în 1971, iar pensia lăsată nu era nicidecum suficientă, de vreme ce petiţionara solicita să I se acorde câteva sute de lei în plus!

Să ne întoarcem însă la vara tragică a anului 1940. Ne refeream la faptul că, în lucrările de specialitate, numele lui Gh. Davidescu a apărut în legătură cu notele ultimative societice din 26-27 iunie 1940. O atenţie aparte a reţinut raportul său cuprins în telegrama transmisă prin telefon şi receptată în Centrala la 27 iunie 1940, ora 04,30. Cu puţin timp înainte, la 27 iunie 1940, ora 02,27, Davidescu reuşise – datorită greutăţilor de transmisiune – să comunice Bucureştilor textul notei ultimative ce-I fusese predată de V.M. Molotov, la orele 22,00 ale zilei de 26 iunie 1940. În raportul menţionat, Davidescu relata în detaliu întâlnirea sa cu Molotov care-l convocase la Kremlin să-I predea nota ultimativă, discuţiile antamate cu acel prilej. De remarcat că, întrucât linia de comunicare Moscova-Bucureşti funcţionase anormal, documentul în cauză nu a putut fi transmis integral. Oricum, din acest document deducem, în chip necondiţionat că Gh. Davidescu a adoptat o atitudine demnă, că în dialogul purtat cu Molotov, chiar dacă spre miezul nopţii, a apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale ori că a combătut deschis, fără menajamente "explicaţiile" dalte de liderul diplomaţiei URSS pentru a justifica actul de agresiune declanşat – includerea în URSS a Basarabiei şi nordului Bucovinei sub ameninţarea recurgerii la forţă, în caz de refuz din partea României. Pentru a exemplifica propun să reţinem din finalul telegramei semnată de Gh. Davidescu: „... În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari n-a efectuat ratificarea. Am combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat în fine că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru..."
Nu mai este necesar să demonstrez că este preferabil ca, în istorie, orice realitate să nu se sprijine pe un singur document. Iată însă că, în cazul în speţă, suntem în măsură - în baza cercetărilor proprii în Arhivele din Moscova ale fostului M.A.E. ale U.R.S.S. şi, de asemenea, în temeiul documentelor valorificate în ultimii ani de istoricii ruşi - deci suntem în măsură să verificăm exactitatea informaţiilor transmise Bucureştilor de Gh.Davidescu în condiţiile deja precizate. Am în vedere notele transcrise de un anume Podţerob în aşa-numitul jurnal (dnevnik) ţinut la Cancelaria lui V.M. Molotov de la Comisariatul Poporului pentru Relaţii Externe (M.A.E.) al U.R.S.S.. Jurnalul în discuţie cuprinde, pentru finele zilei de 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, nu o însemnare oarecare, ci stenograma întâlnirii Molotov-Davidescu şi care se întinde pe nu mai puţin de opt file. Avem toate motivele să denumim documentul Jurnalul lui Molotov.

Informaţiile cuprinse în Jurnalul lui Molotov din 26 iunie 1940 nu numai că vin să-l confirme pe Gh. Davidescu, dar ele, provenind dintr-o sursă străină, prezintă un grad sporit de obiectivitate (aceasta, evident, în raport cu relatarea personală, într-un anume grad subiectivă a diplomatului român!) şi, pe deasupra, sunt complete, din moment ce funcţionarul sovietic a preferat să nu rezume ci să stenografieze întrevederea. Este motivul pentru care , credem, se impune un examen sistematic al documentului în discuţie, care ne îngăduie să cunoaştem şi să apreciem punctele de vedere susţinute de cei doi interlocutori, sovietic şi român. Vom observa că, în cazul lui V.M. Molotov, acesta - tăgăduind apartenenţa de iure şi de facto a Basarabiei şi nordului Bucovinei la România şi, în schimb, revendicând înglobarea lor în componenţa U.R.S.S. - a expus argumente şi teze mai vechi ori mai noi, cunocute ori necunoscute, care să-I slujească scopului (dezmembrarea României) şi care, avansate periodic
de imperialismele rus şi sovietic, tocmai de acea este bine să fie cunoscute şi aprofundate. Dar avantajele unei cunoaşteri "de la sursă" se vor impune de la sine atenţiei noastre. Potrivit celor transcrise de numitul Podţerob în Jurnalul lui Molotov la 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, întrevederea Molotov-Davidescu s-a desfăşurat în 11 timpi, în ordinea precizată în continuare şi cuprinzînd următoarele fapte sau declaraţii:

Molotov a inaugurat întrevederea dând citire Declaraţiei guvernlului sovietic (în Jurnal este înregistrat, în limba rusă, textul integral al binecunoscutei Note ultimative nr.1, prezentată de URSS României la 26 iunie 1940).
Molotov îi predă apoi textul citit lui Davidescu şi îi arată pe o hartă teritoriile pretinse. Îi propune lui Davidescu să ia harta cu el.

Davidescu preia textul notei ultimative sovietice şi îl asigură pe Molotov că-l va transmite imediat guvernului român. Nedorind să anticipeze poziţia guvernului român, el socoate de datoria lui să declare că "toate argumentele cuprinse în declaraţie sunt deja cunoscute guvernului român", în urma negocierilor pe această problemă care au fost purtate, la începutul anilor '20, la Varşovia, Viena şi Riga. „Aceste argumente nu corespund concepţiilor guvernului român în această problemă". Astfel, a detaliat Davidescu, „în document [în nota ultimativă] se vorbeşte de faptul că România s-a folosit de slăbiciunea militară a Rusiei pentru a ocupa Basarabia. Basarabia n-a fost ocupată prin forţă. Unirea Basarabiei cuu patria-mamă s-a realizat potrivit voinţei populare...".

În textul sovietic, a continuat Davidescu, se afirmă că Basarabia ar fi fost cândva un tertitoriu rusesc. „Totuşi, mai devreme, înainte de a fi, în decurs de un veac, teritoriu rusesc, Basarabia a fost vreme de cinci secole romînească. Abia în 1812, potrivit acordului dintre Turcia şi Rusia ţaristă, poporului român I-a fost amputată o parte din trup. Turcia se angajlase să apere integritatea teritoriului românesc conform tratatului din 1511.Chiar Petru cel Mare a recunoscut în 1711 graniţa pe Nistru în acordl cu Cantemir, voievodul Moldovei".

- va urma -

 Revista ART-EMIS

Constatăm, judecăm sau clevetim?

Un duhovnic renumit îşi reamintea în fiecare clipă că „pentru orice cuvânt deşert vom da seamă în ziua judecăţii“, cuvinte pe care şi le scrisese pe uşa chiliei. Desigur, pentru toate faptele vom răspunde la judecata lui Dumnezeu, dar iată că, în cazul osândirii aproapelui, Sfânta Scriptură se exprimă categoric. Pentru că-i „distrugem cinstea, imaginea, afectând totodată armonia interpersonală“, explică pr. Ionuţ Petronel Ailincăi de la parohia „Adormirea Maicii Domnului“ - Humosu, sfătuindu-ne să fim mai atenţi cu aproapele. În plus, e periculos să judecăm, pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr. Ailincăi în interviul de mai jos.

Părinte, care este diferenţa dintre a judeca şi a cleveti? De ce sunt considerate păcate?

Ambele sunt păcate săvârşite cu cuvântul. Şi cuvintele pot fi extrem de veninoase, atunci când vin dintr-o inimă plină de ură. Cel care judecă pe aproapele său o face, de cele mai multe ori, pentru preamărirea sinelui, punând în antiteză defectele acestuia cu „presupusele“ sale calităţi. De exemplu, îl judec pe aproapele meu, spunând despre el că nu posteşte, scoţând în evidenţă faptul că eu postesc. Judecându-l pe aproapele, îl aşezăm într-o imagine proastă, punându-i în cârcă fapte de cele mai multe ori exagerate.

Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii

Clevetirea e denigrarea aproapelui, şi aici găseşte punct comun cu judecata. Păcatele acestea sunt asemănătoare, e vorba de nuanţă, mai mult. În plus, judecata stă în atribuţia lui Dumnezeu, să nu încercăm să-I luăm acest drept. Sfânta Scriptură se exprimă categoric în acest sens: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi“ (Matei 7, 1-2), sfătuindu-ne să luăm aminte mai întâi la păcatele noastre. Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii, tocmai noi, care mustim de răutăţi. Deci sfatul este că dacă vrem să ajutăm la îndreptarea cuiva, să curăţim întâi vasul sufletului nostru la scaunul Sfintei Spovedanii, cultivând virtuţi în locul păcatelor, patimilor. Altfel nu-l putem folosi pe cel de lângă noi, mai mult, îl putem sminti, pentru că va zice „Cu ce drept mă învaţă el pe mine, nu se vede pe sine...?“. Iată ce spune Sfânta Scriptură: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7, 3-5).

Şi prin clevetire, şi prin judecată distrugem cinstea, imaginea aproapelui, afectând armonia interpersonală. Şi omul bârfitor este ocolit în general de ceilalţi; dacă suntem înţelepţi, nu stăm cu el la discuţii, din simplul motiv că dacă azi îl bârfeşte pe cutare, înseamnă că asta e „ocupaţia“ lui, mâine să nu credem că nu va fi rândul nostru.

„Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire şi de mânia lui Dumnezeu“

Dar să ştiţi că ceea ce judecăm la alţii se poate răsfrânge asupra noastră; putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat şi pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi. Se poate să constatăm doar o situaţie, sau poate dorim să atragem atenţia, sau să dojenim, în scopul îndreptării, când intervine, de fapt, păcatul?

Constatarea e una, ca şi relatarea unei întâmplări exacte, dar când intervenim noi asupra ei, când ne punem amprenta, prin părerile noastre, opiniile proprii, atunci deja clevetim, judecăm, osândim, denigrăm... Dar de ce să constatăm, că poate noi ne oprim aici, dar le dăm curs celor de faţă să-şi aducă contribuţia; noi dăm startul, de fapt. Chiar dacă dorim să fim neutri, tot se poate interpreta ceea ce constatăm noi de faţă cu alte persoane. Dacă tot vrem să facem constatări, să le facem doar pentru noi, să nu le mai exprimăm public. Sau măcar să nu dăm numele persoanei despre care constatăm..., aşa constatarea noastră poate fi simplă informaţie. În ceea ce priveşte dojana, aceasta se face în duhul iubirii, al responsabilităţii şi responsabilizării, căutând îndreptarea, fără însă a jigni.

Cum putem lupta împotriva clevetirii şi judecării aproapelui?

Psalmistul se ruga aşa: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. Părintele Cleopa numea vorbirea de rău „patimă cumplită“, de care ne putem izbăvi mai ales prin „sfânta rugăciune“. Rugăciunea pentru noi, cerând Domnului izbăvirea, dar şi pentru cel pe care l-am defăimat sau avem tendinţa de a-l judeca. Un alt remediu ar fi gândul la propriile păcate. Iar dacă cel pe care l-am defăimat a avut de suferit din cauza noastră, trebuie neapărat să mergem la el şi să-i cerem iertare.

Trăim în epoca comunicării prin felurite mijloace şi e greu, da, să ne înfrânăm de la aceste păcate. Uneori cred că alunecăm, involuntar. Trebuie să ne luptăm însă şi să fim mai atenţi cu aproapele nostru.

Având în vedere că osândirea aproapelui prin clevetire sau judecare vine din mânie, mândrie, răutate, invidie sau din lipsă de ocupaţie, să încercăm să tratăm aceste cauze. Să fim sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi şi să ne străduim să nu stricăm această mare bucurie a comuniunii, pentru că oamenii se mântuiesc în comuniune. Să alegem din ceea ce auzim doar ceea ce contribuie la îmbunătăţirea experienţei noastre de viaţă, care ne poate ajuta să ne ferim de un rău pe care poate l-au trăit cei ce povestesc despre el.

Cum să procedăm cu cei ce ne clevetesc?

Părintele Cleopa ne sfătuieşte să recurgem şi în acest caz la rugăciune: „Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul în Filocalia II: «Să te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă». La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul în Filocalia X: «Gura nedreaptă, prin rugăciune, se astupă». Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire, de osândire şi de mânia lui Dumnezeu“.

Nicoleta Olaru

Sursa: Doxologia