Părintele Ilie Cleopa – Predica la Duminica Vamesului si a Fariseului - Despre mândrie și smerenie

Voi sinteti cei ce va faceti pe voi drepti inaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaste inimile voastre;
caci ceea ce la oameni este inalt, uriciune este inaintea lui Dumnezeu
(Luca 16, 15)

Iubiti credinciosi,

In multe locuri ale Sfintei Scripturi se arata cit de mare, cit de pagubitoare de suflet si cit de urita de Dumnezeu este patima mindriei, dar nu putin se poate cunoaste rautatea acestui pacat si din invatatura Sfintei Evanghelii de astazi. Eu, fiind prea mic si nepriceput a arata prin scris sau prin cuvint cite infatisari are si cit de felurita este aceasta rautate a pacatului mindriei, voi aduce in mijloc o invatatura preaminunata a Sfintului Ioan Scararul in aceasta privinta. Prin aceasta se va cunoaste cite capete are aceasta infricosata fiara a mindriei si prin care cei intelepti si iscusiti vor intelege cit de pestrit si primejdios este acest pacat.

Iata ce zice acest sfint parinte despre mindrie: “Mindria este lepadatoare de Dumnezeu, invatatura a diavolilor, defaimare a oamenilor, maica osindirii, stranepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, iesirea din minti, inaintemergatoare de caderi, pricina a epilepsiei, izvor al miniei, usa a fatarniciei, intarire a diavolilor, strajuitoare a pacatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, nestiinta de indurare, amara luatoare de seama a greselilor altora, judecatoare fara de omenie, impotriva luptatoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvintul 25, Despre mindrie, Bucuresti, 1980).

Se cuvine mai intii sa aratam cit de vechi este acest pacat si prin cine a intrat in lumea de sus si in cea de jos. Vechimea acestui pacat numai singur Dumnezeu o cunoaste, fiindca numai El stie cind a cazut satana cu ingerii lui din cer. Noua nu ni s-a facut cunoscut cu cite mii de ani inainte de zidirea lumii vazute a fost caderea ingerilor in acest pacat. Dumnezeiasca Scriptura ne arata ca acest greu pacat a fost pricina caderii din cer a satanei si a ingerilor celor de un gind cu el. Iata ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia in aceasta privinta: “Tu ai zis in cugetul tau: In cer ma voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Sedea-voi pe muntele cel inalt peste muntii cei inalti care sint spre miazanoapte. Sui-ma-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preainalt (Isaia 14, 13-14).

In aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arata care a fost gindul satanei mai inainte de caderea lui. Iar despre caderea lui si a celorlalti ingeri de un gind cu el, Sfinta Scriptura ne arata, zicind: Cum a cazut din cer luceafarul cel ce rasare dimineata, zdrobitu-s-a de pamint cel ce trimitea la toate neamurile… Si iarasi: Acum in iad te vei pogori, in temeliile pamintului (Isaia 14, 15). Si iarasi zice Sfinta Scriptura de caderea satanei: Pogoritu-s-a in iad marirea ta si multa veselie a ta, sub tine voi asterne putrejune si ramasita ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Daca ne vom intoarce acum cu mintea la rugaciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astazi si daca vom cerca cu luare aminte intelesul cuvintelor lui, vom intelege mult din vicleniile pacatului mindriei care s-a strecurat in cuvintele cele pline de lauda ale fariseului. Dumnezeiescul Parinte Ioan Scararul zice ca mindria este “amara luatoare de seama si judecatoare fara de omenie a pacatelor altora”. Sfinta Evanghelie ne arata ca: Fariseul, stind in biserica, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sint ca ceilalti oameni: rapitor, nedrept, preadesfrinat. Dar ce fel de multumire aducea el lui Dumnezeu in rugaciunea lui daca, plin de mindrie, osindea pe ceilalti oameni ca sint rapitori, nedrepti, preadesfrinati etc.? Dupa cum se cunoaste, radacina rugaciunii lui era mindria. Din aceasta blestemata radacina ieseau cuvintele lui pline de indreptatire de sine inaintea oamenilor. El a uitat cuvintul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nadajduieste in Dumnezeu cu inima indrazneata, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul multumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima si cu mintea sa se mindrea foarte mult si din prisosinta inimii sale pline de mindrie scotea cuvinte de lauda defaimind pe ceilalti oameni ca sint rapitori, nedrepti, preadesfrinati si pacatosi.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa - Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar

Şi în iad, ridicîndu-şi ochii săi, fiind în munci,
el a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sînul lui (Luca 16, 23)

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sînt mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi despre iad şi cîte sînt nesuferitele sale munci.
Mai întîi trebuie să ştim că iadul este loc de chin rînduit diavolilor şi celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să ştim că în iad suferă şi trupul şi sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este ţara morţii, împărăţia diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sînt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi miros greu; mîncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plînsul; aşternut, văpaia" (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, p. 183).
Despre iad, în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinţii patriarhi şi prooroci. Aşa auzim pe proorocul Isaia, zicînd despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc şi împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: Întuneric şi pipăire a fost deasupra peşterilor în veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicînd: Mă voi duce şi mă voi întoarce în pămîntul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara de întuneric şi neorînduială, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).
Înţeleptul Solomon, arătînd că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieşirea 10, 22) a fost din iad, zicea aşa: Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: Pipăi-vor ca orbii peretele şi ca unii ce sînt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopţii (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: Ieşi-va rău miros din morţii lor (Isaia 34, 3). Şi va fi în loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).
Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicînd: Şi vor flămînzi ca un cîine (Psalmi 58, 17). Şi va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, şi omului de fratele său nu-i va fi milă şi nu se va sătura omul mîncînd cărnurile braţului său (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osînda celui necredincios este focul şi viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul şi mirosul greu de iad, a zis Sfînta Scriptură: Mînia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde. Despre veşnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Întru pierzare în veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adîncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: Să nu mă înghită adîncul, nici să-şi închidă peste mine adîncul uşa lui (Psalm 68, 18).

Predică a Părintelui Cleopa la Sf Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie)

Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el
înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32)   Iubiţi credincioşi,   Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir.

Acest mucenic vrednic de laudă, s-a născut în cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatăl său a fost voievod şi comandant al cetăţii Tesalonic şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană ce era atunci asupra creştinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic în dreapta credinţă şi în dragoste pentru Iisus Hristos. Tatăl lui Dimitrie avea în casa lui două icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Sale Maici, la care se închina el şi soţia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea părinţii pe copilul Dimitrie, încă din pruncie, ca să se închine Mîntuitorului şi Maicii Domnului, învăţîndu-l să se roage şi descoperindu-i taina adevăratei credinţe în Hristos.

Pe cînd era Sfîntul Dimitrie în vîrstă de 20 de ani, a murit tatăl lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind împăratul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care văzîndu-l înţelept şi viteaz în războaie, l-a făcut voievod în locul tatălui său; apoi Sfîntul Dimitrie mergînd în patria sa Tesalonic, în loc să prigonească pe creştini, cum îi poruncise Maximilian, a început înaintea tuturor a mărturisi pe Hristos şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi cinstit. Astfel, el s-a făcut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, căci pe mulţi îi aducea la cunoştinţa adevărului, risipind închinarea la idoli.
Iar împăratul Maximilian, întorcîndu-se biruitor de la un mare război contra sciţilor şi a sarmaţilor, a voit să aducă jertfă de mulţumire necuraţilor zei în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat şi pe Dimitrie să jertfească zeilor înaintea tuturor. Atunci viteazul ostaş al lui Hristos a înţeles că a sosit ceasul să mărturisească înaintea tiranului împărat credinţa în adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele Sfîntului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire (Romani 10, 10). Adică nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturiseşti şi cu cuvîntul în public, ca să te poţi mîntui. Această credinţă cu darul Duhului Sfînt avînd-o Dimitrie în inima sa, a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu mare îndrăzneală, că nu zeii, ci Dumnezeul creştinilor este adevăratul Dumnezeu. El a făcut cerul şi pămîntul şi pentru nemăsurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Său în lume şi a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fără de păcate, şi a mîntuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce şi prin înviere.

Auzind împăratul că Sfîntul Dimitrie, în loc să-l laude pe el, a mărturisit că Hristos este adevăratul Dumnezeu, s-a mîniat tare şi l-a aruncat în temniţă, spre judecată şi osîndă la moarte. Într-o zi împăratul făcînd mare spectacol în aer liber, după obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptător, anume Lie, să se lupte cu creştinii pe un pod înalt şi să-i arunce jos în nişte suliţe cu vîrful în sus, spre veselia spectatorilor. În acest timp Sfîntul Dimitrie era păzit în temniţă din ordinul împăratului. Atunci un tînăr creştin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rîvnă pentru Dumnezeu şi nemaiputînd să rabde uciderea creştinilor, s-a dus în temniţă la Sfîntul Dimitrie şi i-a spus: "Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face împotriva creştinilor, deci roagă-te pentru mine, că vreau să lupt cu Lie, şi să izbîndesc sîngele nevinovat al creştinilor".
Sfîntul Dimitrie fiind legat în lanţuri, a binecuvîntat pe Nestor şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te, frate, şi te luptă cu Lie, că şi pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi!" Tînărul Nestor fiind întărit cu rugăciunea Sfîntului Dimitrie şi-a făcut cruce şi ducîndu-se în acea privelişte a strigat: "Vreau să lupt cu Lie!" Zadarnic încercau toţi să-l oprească pe Nestor de la lupta cu Lie că el striga în auzul tuturor: "Vino, Lie, să te lupţi cu mine!" Apoi începînd a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi".

Şi îndată, cu ajutorul rugăciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie în suliţe şi l-a omorît. Atunci împăratul, mîniindu-se a poruncit să-i taie capul Sfîntului Nestor, împlinindu-se profeţia dascălului său Dimitrie. Apoi a trimis ostaşi în temniţă să-l ucidă cu suliţele şi pe Marele Mucenic Dimitrie. Văzînd că i-a sosit sfîrşitul, Sfîntul Dimitrie s-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi şi-a ridicat mîna dreaptă în sus şi a fost străpuns cu suliţele de ostaşi în tot corpul, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos pe care L-a mărturisit.

În clipa aceea un alt ucenic al său a luat mantia şi inelul Sfîntului Dimitrie şi înmuindu-le în sîngele mucenicului, tămăduia cu ele pe mulţi bolnavi.

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a 18-a după Rusalii – Pescuirea Minunată

Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău, vom arunca mrejele (Luca 5, 5)

Iubiţi credincioşi,

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cît au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cînd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfîntă a lumii adică prin cele scrise în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămînt şi s-au învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultînd de Dumnezeu şi făcînd corabia şi toate cîte i-a poruncit El, s-a izbăvit el şi toată familia sa de apele potopului şi a fost binecuvîntat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultînd de Dumnezeu şi ieşind din pămîntul său şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pămîntul făgăduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arătat cea mai desăvîrşită ascultare, încît pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mîntuirea şi răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credinţă şi ascultare desăvîrşită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvîntat cu jurămînt şi tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lîngă marea binecuvîntare dumnezeiască spre veşnică fericire, Avraam a fost binecuvîntat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieţii de pe pămînt. Zice dumnezeiasca Scriptură: Avraam însă era bogat în vite, în argint şi în aur, iar pămîntul pe care îl moştenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu (Facere 13, 2; 13, 10). La fel şi fiul său Isaac a fost binecuvîntat de Dumnezeu că nu s-a pogorît în Egipt, făcînd ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvîntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul în mînă a plecat şi s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultînd de Dumnezeu cînd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mîinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: De veţi asculta cu luare aminte cuvîntul Meu şi veţi face toate cîte vă poruncesc şi de veţi păzi legămîntul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pămîntul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieşire 23, 22). Apoi zice: Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului Tău şi El va binecuvînta pîinea ta, vinul tău, apa ta, şi va abate bolile de la voi. În ţara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă şi voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi (Ieşire 23, 25-27). Iarăşi zice: De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pămîntul şi pomii îşi vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge pînă la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge pînă la semănat, veţi mînca pîinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pămîntul vostru fără de primejdie.

Voi trimite pacea pe pămîntul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pămîntul vostru; voi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvînta; veţi avea copii, vă veţi înmulţi şi voi fi statornic în legămîntul Meu cu voi; veţi mînca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi (Levitic 26, 3-10).

Iubiţi credincioşi,

Parintele Arsenie Boca si Parintele Ilie Cleopa - predici la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci

Predica Părintelui Arsenie Boca

O! Într-una din cântările Bisericii, alcătuită după Psalmii lui David, preamărim pe Dumnezeu în cuvintele: “Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este”. O altă cântare bisericească, preamărind crucea zice: “Acum vedem aşternutul unde au stătut picioarele Tale Stăpâne…” Astăzi cu adevărat cuvântul cel de Dumnezeu grăitor al lui David a luat sfârşit, că iată arătat ne închinăm şi aşternutului preacuratelor Tale picioare.

Deci până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morţii celei mai de ocară. Prin Sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmaşii crucii.

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise şi prin David. Prin proorocul David ne porunceşte să ne închinăm Crucii, aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este.

Oare de ce zice despre Cruce că e aşternut numai al picioarelor Lui? – Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu fiinţa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva şi din înţelesul crucii ca suferinţă.

Suferinţa, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deşi fiecare are de dus câte una. Mai toţi se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine aşa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul şi nu-i cunosc pe sfinţi. Iată de pildă ce spune Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaşte dacă o are cineva, dacă primeşte cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1. ca pedeapsă pentru păcatele făcute (“pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învăţare de minte);
2. pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; şi
3. pentru întărirea virtuţii. “Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri: căci virtutea necercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p. 236.66).

Cea mai grea încercare a vieţii e necazul morţii. Cum stăm faţă de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm şi mai liniştiţi ca faţă de cruce; fiindcă Mântuitorul prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul crucii din ocară în slavă, ci a schimbat şi rostul morţii şi l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omeneşti, plată a păcatului. De la înfrângerea morţii, prin învierea Omului nou, moartea cea mai grea încercare a vieţii acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului şi a izbăvirii firii omeneşti. Aşa ne învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.

Iată de ce prăznuind Crucea vorbim de înviere şi a morţii omorâre.

Acestea sunt cunoştinţe duhovniceşti care dau curaj vieţii acesteia, îi dau înţeles şi o linişte cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societăţii omeneşti.

Iată pe ce temelie stăm, în praznicul Înălţării, când zicem: “Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”...

Sâmbăta, 14 septembrie 1949, Prislop, Ziua Crucii

Predica Părintelui Ilie Cleopa

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit despre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte mărturii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e aproape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâului foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spicul, şi boabele lui, şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa aceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.

Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea luminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica darului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai întâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este nevoie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre clipa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de legea nouă, şi chiar de legea veche.

Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Patriarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.

În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când împăratul Aradului a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, încât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neştiind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?

Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dumnezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc, şi au omorât mulţime nenumărată de oameni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit, şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9). Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi. Şi le-a spus Moisi atunci: Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Şi că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a adeverit-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de aramă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).

Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israil lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate, şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: Ce să bem? Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era amară şi otrăvitoare, şi poporul nu putea să bea, cu toată setea lui. Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Şi a zis Dumnezeu: Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci. Şi Moisi a făcut întocmai, băgând lemnul în apă, şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).

Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa aceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă, şi de necazuri, şi de ispite, şi de boale, şi de pagube, şi de alte necazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte necazul nostru şi nu mai este amar. Când ne aducem aminte câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vieţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moisi).

Dar care au mai fost simboalele crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israil; atunci Moisi s-a făcut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israil biruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israil. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moisi, să-l ridice mai sus, şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă, şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israil a biruit desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboale preavechi ale crucii.

Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.

PREDICA A PARINTELUI ILIE CLEOPA LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII (Despre datoriile pastorilor sufletesti)

Nu trebuie sa se duca; dati-le voi sa manince (Matei, 14, 16)

Iubiti credinciosi,

In Sfanta Evanghelie de astazi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hranit peste cinci mii de oameni numai cu cinci paini si doi pesti. Caci mergand prin Galileea, vestea tuturor cuvantul mantuirii, fiind inconjurat de o mare multime de oameni, barbati, femei cu copii in brate, batrini si bolnavi de tot felul. Toti cautau pe Dumnezeu si erau insetati dupa cuvintele de invatatura ale Mantuitorului. Toti suspinau dupa Mesia si aveau nevoie de pastori duhovnicesti care sa-i invete Sfanta Scriptura, sa-i hraneasca cu cuvinte de mantuire, sa-i scape de robia patimilor si sa-i calauzeasca spre Hristos.

Vazand Domnul popor mult, I s-a facut mila de ei si a tamaduit pe toti bolnavii lor (Matei 14, 14). Iata ca Fiul lui Dumnezeu are mila si de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveste si de suferintele noastre trupesti si le vindeca, uneori chiar inaintea tamaduirii sufletelor, stiind ca prin aceasta oamenii se intorc mult mai usor la pocainta.

Dar facandu-se seara, au venit la Dansul ucenicii Lui si I-au zis: Locul este pustiu si vremea a trecut; deci da drumul multimilor, ca sa se duca prin sate sa-si cumpere hrana (Matei 14, 15). Ucenicii, vazand poporul obosit, flamand si insetat, si soarele asfintit, au cerut Mantuitorului sa inceteze cuvantul de invatatura si sa lase multimea sa se intoarca in satele lor ca sa manance si sa se odihneasca.

Oare au gresit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai ca ei cugetau mai mult omeneste decat duhovniceste. De aceea Mantuitorul a respins propunerea ucenicilor Sai prin aceste cuvinte: Nu trebuie sa se duca!, adica: Nu indepartati oamenii de la voi, ca nu au unde se duce. Iata, sunt ca niste oi fara pastori. Sunt obositi, bolnavi, flamanzi si insetati trupeste si sufleteste si au nevoie de pastori buni, de cuvinte de mangiiere, de hrana duhovniceasca. Nu trebuie sa se duca de la voi! Dati-le voi ca sa manance!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mantuitorului Hristos: Nu avem decat cinci paini si doi pesti! Iar Domnul a poruncit: Aduceti-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvantat painile, iar ucenicii, dupa ce au asezat poporul pe iarba, le-au impartit multimilor painile si pestii. Dupa ce s-au saturat toti cei ce mancasera, ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, ucenicii au strans ramasitele de faramituri, douasprezece cosuri pline (Matei 14, 17-21).

Aceasta mare minune a inmultirii painilor, s-a savarsit in Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. In amintirea ei s-a zidit aici o manastire mica, ce dainuieste pana astazi. Intr-un chip desavarsit minunea inmultirii painilor se repeta pe pamant de la inceputul zidirii si pana astazi, ca o liturghie permanenta a creatiei. Oare nu hraneste Dumnezeu astazi cu paine si hrana peste cinci miliarde de oameni, cat numara tot pamintul? Si aceasta nu este o minune a inmultirii painilor, cel putin tot atat de mare ca cea din Galileea, de acum aproape doua mii de ani?

Parintele Ilie Cleopa: Descoperirea Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla

Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis:

- Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.

De obârşie Sfânta Teodora era din Vânători-Neamţ, fiica lui Ştefan Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. A pustnicit mai întâi în munţii Vrancei, fiind de metanie de la Mănăstirea Nifon din ţinutul Buzău. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin prea multă osteneală şi post, s-a retras în peştera pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, Care i se face lui şi haina şi hrana şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.

Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce. Sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire (cum scrie în Pateric). Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi, ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi; să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni, şi să stea pururi în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar şi ziua.

Aşa a făcut şi Sfânta Teodora, pe ale cărei cărări aţi călcați şi azi şi de atâtea ori venind aici la schitul Sihla; şi pentru că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face un rezumat al ei.

Unde este bisericuţa mică, tradiţia veche care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici in Munţii Vrancei. După ce s-a desăvârşit deci Sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale şi acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, că nu se ştia de dânsa.

Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea coborâ de bătrâneţe până la vale, ca să se împărtăşească cu PreaCuratele Taine. Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta, mai înainte de moartea ei. La trapeza Sihăstriei nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la fraţii trapezari. Şi au văzut fraţii cum luau acelea pâinea şi zburau cu ea încoace spre miazăzi. Şi a observat stareţul mănăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu mănâncă pâinea, ci iau în cioc câte o bucată şi zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că trebuie să fie vreun rob al lui Dumnezeu, vreun suflet al lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâine” .

Într-o duminică după amiază, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul mănăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici”. Şi spune istoria - pe care am citit-o într-un vechi manuscris - că păsările parcă îi aşteptau, căci au zburat dincoace de Sihăstria, la marginea muntelui. Şi au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit fraţii şi când să le ajungă, au zburat mai încolo şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.

Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a întunecat şi n-au mai văzut nici păsări şi s-au rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică desiş, căci era mare desime printre stâncile acestea. Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici.

S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus spate lângă spate lângă un fag, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale, şi au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi, fiind deja noapte târziu.

Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om muri noi până mâine şi mâine vom găsi iar calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria” . Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde este peştera din vale. Şi când au văzut lumina aceea, cel mic a zis:

- Măi, frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoţii.

Şi a zis cel mare:

- Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul.

Şi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora care se ruga acum de 40 de zile şi de 40 de nopţi, ca s-o găsească cineva să-i aducă Sfintele şi PreaCuratele Taine ale lui Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură şi era şi goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.

Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis:

- Oare ce să fie?

Iar cel mai mare a zis:

- Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine! În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini şi au rămas în întuneric şi le-a zis cu un glas slab de tot:

- Nu vă temeţi, fraţilor, - că ei se temeau tare, nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă, şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să trimită pe cineva să-mi aducă PreaCuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele, mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit de mult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţi-mi o haină.

Şi atunci fratele cel mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în rasă ca s-o poată arunca, şi a aruncat rasa sa, iar cel mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea. Şi când a ridicat mâinile în sus s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic. Şi ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis:

- Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.

Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Lavrentie, că mâine la ora 12 din zi mă voi săvârşi. Să-mi aducă aici PreaCuratele Taine. Iar fraţii au zis:

- Doamnă, noi nu ştim acum unde este Sihăstria că ne-am rătăcit de aseară şi iată a venit ploaia şi este întuneric. Iar ea a zis:

- Uitaţi-vă la răsărit!

Şi a făcut un semn cu mâna şi li s-au arătat două sfeşnice luminoase. Şi a zis:

- Mergeţi după aceste două sfeşnice că îndată veţi sosi la Sihăstria.

Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la pământ şi în câteva minute s-au pomenit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă, căci tocmai era slujba Utreniei, slujba de miezul nopţii, şi portarul care era atunci a zis:

- Cine sunteţi?

- Noi suntem, fraţii care ne-am dus astăzi după păsările acelea.

Şi le-a dat drumul şi s-au dus la biserică şi au ascultat Utrenia, iar după Utrenie i-au spus stareţului:

- Părinte, am găsit o mare sfântă.

- Unde?

- Acolo unde sunt stânci multe (că ei nu ştiau cum se cheamă locul acela).

- Cum o cheamă?

- Teodora.

- Dar nu aţi găsit pâinea care o aduc păsările?

- N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit.

Şi i-a întrebat:

- Pe unde aţi mers?

- Iată, pe plaiul acesta.

- Şi pe unde aţi găsit-o?

- Prin pustie, pe acolo pe unde e stâncăria aceea mare.

Şi repede s-a pregătit stareţul şi duhovnicul şi diaconul şi a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele şi PreaCuratele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis:

- Iată, pe aici ne-au adus sfeşnicele acelea. Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă, multe bucăţi de pâine mucegăită, uscată. Şi i-a întrebat:

- Aceasta aţi găsit-o ieri?

- N-am găsit-o.

O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Se vede că nu-i departe de aici (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri. Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul care avea Sfintele Taine a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit:

- Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă.

Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie. Şi atunci Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu PreaCuratele Taine, a spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu PreaCuratele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi şi-a ridicat mâinile la cer, iar când şi-a dat duhul, a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile. Şi a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaşte să  le pună în peştera din vale. Şi au stat o vreme acolo, apoi au fost duse în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie din istorie: la Sfânta Mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.

(Arhim. Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, 13, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 72-79)

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfintii Apostoli Petru şi Pavel

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)  
Iubiţi credincioşi,   Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti, neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul, cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.

După pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Petru, verhovnicul celorlalţi apostoli, se umple de nespusă rîvnă şi putere de sus; leapădă frica, aruncă valul îndoielii, lasă toată neştiinţa şi începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Şi aşa, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi ajunge pînă la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicînd că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează, după tradiţie, în biserica Sfîntul Petru din Roma.
Sfîntul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat iudeu, anume Gamaliil. De la el a învăţat Pavel adîncul scripturilor, tîlcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de atîta rîvnă.

Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfînt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. Nu putea înţelege taina răscumpărării omului, nu ştia că Petru şi ceilalţi apostoli vor vîna toată lumea la dreapta credinţă şi că, nu peste multe zile, va fi şi el un apostol al neamurilor, împreună cu ceilalţi doisprezece. De aceea, crezînd că ucenicii lui Hristos sînt nişte începători de eresuri, cu nespusă mînie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mîinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, însă, i se arătă în vedenie Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mîntuirii la neamuri.

În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. Căci singurătatea întotdeauna înalţă pe om, îl pregăteşte pentru jertfe mari, îl învaţă taina rugăciunii adevărate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începînd din Antiohia.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Tomei (Despre indoiala in credinta)

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

In prima zi a Sfintelor Pasti, seara, ne spune Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, S-a aratat Iisus Hristos inviat ucenicilor Sai, ascunsi de frica iudeilor, intr-o camera incuiata din Ierusalim si le-a spus: Pace voua! Dupa ce i-a linistit, ca erau tulburati si cuprinsi de frica si i-a incredintat de Invierea Sa din morti, aratindu-le miinile si coasta strapunse de cuie si sulita pe cruce, le-a adaugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovaduire, avind misiunea sa vesteasca Evanghelia mintuirii la toate neamurile pamintului.

Dar pentru a-i intari cu putere de sus la aceasta misiune dumnezeiasca de innoire a lumii, Mintuitorul a suflat asupra lor Duh Sfint, si le-a dat putere sa ierte pacatele oamenilor, zicind: Luati Duh Sfint! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovadui pe Hristos daca nu este trimis de Dumnezeu si daca nu este intarit si sfintit de harul Duhului Sfint. Insa nu este destul pentru mintuire numai sa citim Sfinta Scriptura si sa ascultam cuvintul Evangheliei. Trebuie sa-l si facem. Nu era suficienta Apostolilor si ucenicilor Domnului numai propovaduirea cuvintului. Ea singura nu poate mintui fara pocainta. Apostolii aveau datoria sa-i invete voia lui Dumnezeu, dar sa-i curete si de pacate, adica sa le dezlege pacatele prin spovedanie, fara de care nu poate fi iertare, pocainta si mintuire. De aceea Domnul intemeiaza acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmasii lor, episcopii si preotii, sa spovedeasca pe cei ce cred, si sa-i dezlege de pacate. Aceasta este singura cale de mintuire a crestinilor: Credinta dreapta in Dumnezeu, implinirea poruncilor evanghelice si dezlegarea pacatelor prin spovedanie.

Dar, cu rinduiala dumnezeiasca, apostolul Toma nu era de fata cu ceilalti apostoli cind S-a aratat Domnul. Si cind i-au spus toti: Am vazut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit sa creada, pina nu a vazut cu ochii si a pipait cu mina ranile Mintuitorului (Ioan 20, 25). Dupa opt zile, adica in Duminica a doua dupa Inviere, iarasi S-a aratat Iisus Hristos ucenicilor Sai, trecind prin usile incuiate. Atunci era si Toma de fata. Dupa ce le-a zis din nou: Pace voua, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ti degetul tau incoace si vezi miinile Mele, si adu-ti mina ta si o pune in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipaind si vazind ranile Domnului, cuprins de frica si uimire, a strigat cu smerenie si credinta: Domnul meu si Dumnezeul meu! Mintuitorul insa l-a mustrat pentru putina lui credinta, zicind: Pentru ca M-ai vazut, Tomo, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol indoielnic. El a crezut numai dupa ce a vazut si a cercetat adevarul, pipaind ranile lui Hristos. De aceea l-a si mustrat Domnul, caci credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere. Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvint. Din cuvintul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sint primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrini, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfinta Evanghelie.

La formarea noastra duhovniceasca si la sporirea dreptei credinte in inimile noastre cel mai mare rol il au parintii trupesti care ne-au nascut si parintii sufletesti care ne-au invatat si ne-au crescut in frica de Dumnezeu, adica preotul satului, duhovnicul si nasul de botez. Cind parintii trupesti si cei sufletesti sint buni si isi fac datoria crestina fata de sufletele pe care le cresc si le pastoresc, atunci se nasc si se formeaza crestini buni, copii ascultatori de parinti, tineri cuminti si evlaviosi. Iar cind parintii trupesti sint necredinciosi si stapiniti de patimi, iar cei sufletesti sint indiferenti si nepasatori fata de fiii lor sufletesti, atunci copiii sint rai si neascultatori, tinerii sint necredinciosi sau indoielnici si cauta dovezi vazute, ca Toma, pentru a crede in nevazutul Dumnezeu. Cei casatoriti vin rar la biserica fiind inconjurati de griji pamintesti; multi isi ucid copiii si unii isi distrug familia si pacea sufletului prin divort. Dar si batrinii care n-au avut in tinerete o viata religioasa profunda isi sfirsesc viata in betii si indiferenta religioasa, spre osinda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la indoiala apostolului Toma, vom intelege mai bine slabirea credintei in Dumnezeu in zilele noastre si urmarile ei cumplite, pe care le traim.

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (23 aprilie)

  Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor,
neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător,
purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe,
roagă pe Hristos Dumnezeu să mîntuiască sufletele noastre
(Troparul Sfîntului)   Iubiţi credincioşi,   Astăzi facem pomenirea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, preaslăvitul ostaş al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
Acest preaviteaz ostaş al Împăratului ceresc, s-a născut în Capadocia dintr-o familie creştină aleasă. Încă din fragedă copilărie s-a deprins pe sine la toată fapta cea bună, fiind crescut în frică de Dumnezeu de către mama sa, care era din Cezareea Palestinei, unde ea avea multă avere.
După ce tînărul Gheorghe a ajuns în vîrstă, a fost luat la oaste, iar fiindcă era viteaz şi iscusit în rînduiala sa, a fost ridicat la gradul de tribun şi i s-a încredinţat un corp de armată, spre a-l conduce. Arătîndu-se, apoi, a fi mare luptător şi biruitor în războaie, a fost cinstit de împăratul Diocleţian cu rangul de comite şi în sfîrşit a fost numit comandant al armatei romane de răsărit.
Dar, hotărîndu-se o mare persecuţie a creştinilor, el s-a împotrivit planurilor împăratului, mărturisind cu mare îndrăzneală pe Iisus Hristos. Împăratul s-a tulburat mult pentru vitejeasca împotrivire a sfîntului, încît nu putea nici vorbi şi a făcut semn antipatului să-i răspundă lui Gheorghe. Acesta, chemîndu-l mai aproape, i-a zis: "Cine te-a îndemnat să vorbeşti cu atîta îndrăzneală?" Iar Sfîntul i-a răspuns: "Adevărul!"
Din întrebările şi răspunsurile ce au urmat, s-a constatat că este creştin şi gata a pătimi pentru Hristos. Atunci, însuşi Diocleţian încearcă prin cuvinte măgulitoare a-l atrage pe sfîntul, dar el a rămas hotărît în mărturisirea sa. După aceea a fost dus în temniţă şi supus torturilor celor mai grele, punîndu-i-se o piatră mare pe piept, încît aproape l-a strivit. A doua zi, înfăţişîndu-se înaintea împăratului cu pieptul turtit, abia putea să mai vorbească. Apoi, mărturisind că rămîne nestrămutat în hotărîrea sa, a fost legat de o roată şi sfîşiat de fiarele ascuţite prin care trecea corpul său.
Aceste chinuri le suferea Sfîntul cu multă răbdare, lăudînd pe Dumnezeu din adîncul inimii. Împăratul, crezînd că a murit, a plecat plin de bucurie, iar Sfîntul Gheorghe a fost dezlegat şi vindecat de rănile sale, prin puterea lui Dumnezeu. Apoi un înger luminos a venit să-l îmbărbăteze.
Ostaşii, mirîndu-se de cel întîmplate, au spus toate acestea împăratului. Şi iată, însuşi Sfîntul Gheorghe a venit în mijlocul lor sănătos ca mai înainte, încît mulţi s-au minunat şi au crezut în Iisus Hristos, Care preamăreşte pe sfinţii Săi. Însăşi împărăteasa Alexandra, văzînd pe mucenic tămăduit prin puterea lui Dumnezeu şi auzind de arătarea îngerească, a crezut în Dumnezeu, cunoscînd adevărul. Împăratul a poruncit apoi ca Sfîntul Gheorghe să fie îngropat într-o groapă cu var nestins, dar şi de aici a ieşit nevătămat. Apoi a fost încălţat cu încălţăminte de fier, cu piroane înroşite în foc, care l-au rănit greu la picioare, dar în chip minunat s-a vindecat. A doua zi, împăratul a îndemnat pe Sfîntul Gheorghe să jertfească idolilor, dar el cu multă îndrăzneală mărturisind credinţa în Hristos a fost bătut cu curele de piele, pînă ce trupul său s-a umplut de răni.
Dar, văzînd Diocleţian că s-a făcut din nou sănătos şi crezînd că este fermecător, a poruncit unui vrăjitor renumit, Atanasie, să-l omoare cu otravă. Dar nici otrava nu l-a vătămat. După aceasta, Sfîntul sculînd pe un mort, mulţi au crezut în Iisus Hristos, între care şi vrăjitorul Atanasie. Peste noapte i s-a arătat Domnul în vis şi l-a îmbărbătat vestindu-i că în curînd va primi cununa muceniciei. A doua zi, Diocleţian încercă din nou să înduplece pe Sfîntul Gheorghe cu cuvinte blînde, dar el s-a dus în templul lui Apolon şi prin rugăciunile sale a risipit toţi idolii la pămînt.
Auzind aceasta, împărăteasa Alexandra n-a mai putut tăinui credinţa sa şi, alergînd la locul unde se afla marele mucenic Gheorghe, a început a striga: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi, că numai tu eşti atotputernic". După ce s-a potolit mînia poporului, împăratul văzînd că toate încercările lui sînt zadarnice, a poruncit să-i taie capul, atît Sfîntului, cît şi împărătesei Alexandra, soţia sa. Ostaşii ducîndu-i la locul de tăiere, Sfînta împărăteasă Alexandra a murit pe cale, iar ostaşul lui Hristos, Sfîntul Gheorghe, după ce s-a rugat cu căldură lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru binefacerile primite, şi-a plecat capul cu bucurie şi a primit cununa cea nevestejită a măririi, în ziua de 23 aprilie.

Predica Părintelui Cleopa la Duminica a XXXI-a după Rusalii: DESPRE CREDINŢA CEA STATORNICĂ ŞI DESPRE MILOSTENIE

Iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! (Luca 18, 39)

Iubiţi credincioşi,

Cuvîntul lui Dumnezeu este izvor de învăţături duhovniceşti, din care noi putem să scoatem în lumină multe feluri de sfaturi folositoare de suflet. Din Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie care s-a citit astăzi despre vindecarea orbului din Ierihon, lăsînd la o parte alte învăţături ce se pot desprinde din cuprinsul ei, ne vom opri numai la cuvintele orbului pe care le-aţi auzit. Căci fiind oprit de popor cu certare să tacă, el mai tare striga către Iisus Hristos: “Fiule al lui David, miluieşte-mă!”

Vedeţi, fraţii mei, credinţă statornică şi fără de îndoială? Acest fericit orb care cu ochii trupului nu vedea, dar cu mintea şi cu inima lui credea că Hristos poate să-i vindece lumina ochilor, nu lua aminte la cei care îl certau şi îi ziceau să tacă. El credea cu toată inima, că negreşit Mîntuitorul îl va vindeca şi îi va lumina ochii. De aceea cu toată oprirea de restul mulţimii el mai tare striga; “Fiule al lui David, miluieşte-mă!” El auzise de la mulţi oameni despre minunile ce le făcea Mîntuitorul în toată Palestina; auzise că Iisus este din neamul lui David şi de aceea, neştiind mai mult, striga fără de îndoială la Iisus. Pentru credinţa lui statornică, orbul a fost auzit de Preaînduratul nostru Mîntuitor, Care i-a zis: Credinţa ta te-a mîntuit! Şi îndată a văzut (Luca 18, 42-43).

Iubiţi credincioşi,

Fiind vorba despre credinţă este bine să ştim că în multe feluri se împarte credinţa oamenilor pe pămînt. Este credinţă cunoscătoare pe care o au şi diavolii, căci ei, cunoscînd puterea lui Dumnezeu, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19). Este credinţă lucrătoare, adică acea credinţă care este urmată de fapte bune sau, altfel spus, credinţă care lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6). Este credinţă îndoielnică sau puţină, pentru care a zis Mîntuitorul lui Petru: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 31). Este credinţă făţarnică pe care Mîntuitorul nostru de atîtea ori a mustrat-o în faţa cărturarilor şi a fariseilor (Matei 23, 13-29; I Timotei 1, 5). Este credinţă bigotă (bolnavă, fanatică), mai bine zis nelămurită (II Timotei 3, 8). Este credinţă superstiţioasă a celor ce cred în visuri, vedenii false, descîntece, ghicitori şi vrăjitorii (Înţelepciune lui Isus Sirah 34, 1-7). Este credinţă strîmbă şi rătăcită de la adevăr pe care o au sectarii şi toţi ereticii (I Timotei 1, 3; 1, 19-20; 4, 1-2; 6, 14; 6, 21). Este credinţă păgînă care nu are nimic din adevăr, a popoarelor care nu cred în Evanghelie şi în Hristos Mîntuitorul lumii (II Timotei 3, 8).

S-ar putea vorbi şi de alte feluri de credinţă, dar nu este locul aici. Să revenim cu cuvîntul nostru la credinţa cea neîndoielnică şi statornică a orbului din Sfînta Evanghelie de azi. Credinţa lui fiind dreaptă, a fost auzită de Mîntuitorul şi încununată de minunea mai presus de fire.

Unii din Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi arată că temerea de Dumnezeu este începutul credinţei, deoarece aceasta eliberează sufletul de teama păcatului şi a morţii, ajutîndu-l să intre în stăpînirea harului (Matei 10, 28; Luca 12, 5). Din credinţă începe şi se sfîrşeşte mîntuirea, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6).

Apostolul Iacob zice: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacob 1, 8). Dacă orbul din Sfînta Evanghelie de astăzi, auzind pe cei ce îl opreau să nu strige la Hristos, s-ar fi îndoit şi ar fi tăcut a mai striga la Mîntuitorul, nu căpăta vindecarea ochilor săi. Dar cu cît mai mult îl opreau cei de faţă să nu strige şi să tacă, el mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă! Şi aşa, ştiutorul inimilor, văzînd credinţa lui cea din inimă şi fără de îndoială, l-a vindecat de orbirea ochilor. La acest orb s-a împlinit Scriptura care zice: Cel ce crede în Hristos nu se va ruşina(Isaia 28, 16; Romani 10, 11).

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXVIII-a după Rusalii (Despre chemarea lui Dumnezeu cea în multe feluri)

Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii
(Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9)

Iubiţi credincioşi,

Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, "este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El" (Dicţionar al Noului Testament, op. cit., p. 4).

Să ştim, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi pînă la sfîrşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).

La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfînta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).

În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).

Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite. Să ştim că chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2), şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai ştim că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).

Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).

Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mîna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Inţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14), şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie: "Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).

Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarina şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).

Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întîi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decît Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).

Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXI-a după Rusalii (Despre semănătorii cuvântului lui Dumnezeu)

Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa Sa (Luca 8, 5)

Iubiţi credincioşi,

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieşit din sînurile Tatălui, după cum Însuşi a zis: Eu de la Dumnezeu am ieşit (Ioan 17, 8), şi a venit pe pămînt să semene sămînţa cuvîntului Său. Iar ţarina în care a semănat sămînţa Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: Iar ţarina este lumea (Matei 13, 38).
Din această pildă vedem că numai a patra parte din ţarină, adică din lume, a fost pămînt bun, care, primind sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, a crescut şi a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părţi din ţarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriş şi pămînt cu spini (Matei 13, 22), în care căzînd sămînţa cea bună a cuvîntului, nu a rodit, ci s-a pierdut.

Deşi Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mîntui, primind sămînţa cuvîntului vieţii şi aducînd roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin aşezarea rea a sufletului său, împiedică creşterea şi rodirea seminţei cuvîntului dumnezeiesc. Trebuie să ştim că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forţează uşa inimilor omeneşti, numai bate la uşa inimilor, precum scrie: Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu este preadrept şi preasfînt şi nu voieşte a mîntui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12); la fel Sfîntul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mîna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Şi dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veşnică, nici muncă veşnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voinţa omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfîntul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicînd: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite şi scăparea din ea (I Corinteni 10, 13).

Aşadar, fraţii mei, toată vina nerodirii cuvîntului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinţei sale, se face cale călcată de oameni, pietriş sau pămînt cu spini. Omul, de bunăvoia sa, îşi alege viaţa sau moartea, iadul sau raiul. Cuvîntul lui Dumnezeu se închipuie cu sămînţa; pentru că precum sămînţa este aruncată în pămînt ca să rodească, tot aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Şi precum din sămînţă, crescînd, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grîul, orzul, porumbul şi alte plante şi arbori, tot aşa şi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, semănîndu-se în pămînt bun, rodeşte hrana cea sufletească şi nepieritoare. Şi precum sămînţa nu rodeşte în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel şi cuvîntul lui Dumnezeu nu rodeşte în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pămînt bun, adică acel ce primeşte cu credinţă cuvîntul vieţii şi îl lucrează, cum zice şi marele Apostol Pavel: credinţa este lucrătoare prin dragoste (Galateni 5, 6).

Numai această ţarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

Iubiţi credincioşi,

V-am arătat că adevăratul semănător al cuvîntului lui Dumnezeu este Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Dar trebuie să ştim că Dumnezeu, de la începutul zidirii a trimis mulţi semănători ai cuvîntului Său în lume. Aşa au fost Patriarhii, Apostolii, Evangheliştii, Ierarhii, Mărturisitorii, Mucenicii şi o mare mulţime de propovăduitori şi dascăli, care au vestit şi au semănat cuvîntul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.

Dar oare toţi propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu au avut aceeaşi putere de convingere în sufletele oamenilor? La aceasta răspundem că toţi au avut darul şi puterea de a trezi minţile şi inimile oamenilor la credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, însă unii vesteau mai ales prin cuvînt; alţii întăreau predica lor cu multe şi mari minuni. Aşa de exemplu, au crezut ca la trei mii de suflete cînd a predicat Apostolul Petru, pentru că s-au minunat, auzind pe Apostol predicînd în diferite limbi. Au crezut ca la cinci mii de oameni, cînd acelaşi Apostol Petru a predicat pentru a doua oară, pentru că au văzut pe un olog din pîntecele mamei sale vindecat, umblînd pe picioarele sale.

Au crezut în Samaria bărbaţi şi femei, cînd a propovăduit Apostolul Filip, pentru că mulţi din cei ce aveau duhuri necurate şi slăbănogii se vindecau. A crezut proconsulul Sergius Paulus din Insula Cipru, cînd propovăduia Apostolul Pavel, pentru că a văzut cum l-a orbit îndată pe Elima vrăjitorul. Cu adevărat semnele şi minunile ajutau şi întăreau propovăduirea Apostolilor, cum aceasta mărturiseşte şi Marcu Evanghelistul, zicînd: Iar ei ieşind, au propovăduit pretutindenea şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvîntul prin semnele care urmau (Marcu 16, 20).

Vedem, însă, că mulţi au crezut şi fără să vadă minuni. Oare ce minune a văzut famenul arap, dregător al puternicei Candachii, împărăteasa Etiopienilor, cînd Apostolul Filip i-a tălmăcit graiul proorocului Isaia, binevestindu-i pe Iisus Hristos? Nici o minune nu a văzut, însă auzind tîlcuirea Apostolului Filip, a crezut îndată şi s-a botezat. Ce minune au văzut cei din Antiohia Pisidiei, cînd Apostolii Pavel şi Varnava s-au arătat şi i-au învăţat credinţa în Hristos? Nici una. Însă neamurile de acolo, auzind propovăduirea, se bucurau şi primeau cuvîntul Domnului şi au crezut cîţi erau rînduiţi pentru viaţa veşnică. Nici o minune nu au văzut cei din Iconia, cînd iarăşi aceiaşi Apostoli Pavel şi Varnava, intrînd în sinagoga lor, au grăit cuvîntul lui Dumnezeu şi mare mulţime de iudei şi elini au crezut. Nici o minune nu au văzut atenienii, dar au crezut la propovăduirea lui Pavel, Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei. Ce minune făcea Sfîntul Ioan Botezătorul, cînd propovăduia şi zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2)? Nici una, dar mergea către tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului şi se botezau în Iordan de la dînsul, mărturisindu-şi păcatele (Matei 3, 5-6).

Să ne punem întrebarea: prin ce mijloace şi cu ce putere atrăgea acest dumnezeiesc prooroc, atîta mulţime de oameni la pocăinţă? Căci nici minuni nu făcea, cum am mai zis, nici mare retorică şi filosofie nu întrebuinţa la convertirea celor ce veneau către el. Ci cu cuvinte scurte le zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Atunci care era puterea şi magnetul duhovnicesc ce atrăgea la el în pustie tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului? Era viaţa îngerească şi cu totul sfîntă a Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul. Cu vieţuirea cea mai presus de om el a pus în uimire şi mirare mulţimea poporului.

Toţi auzind de minunata lui viaţă, spuneau unii către alţii: "Veniţi să vedeţi un mare prooroc care s-a arătat în pustiu! Veniţi să vedeţi un om mai presus de om, cum nu s-a mai arătat pînă acum între oameni. Veniţi să vedeţi un om sfînt, îmbrăcat cu peri de cămilă şi încins cu brîu de curea, care se hrăneşte numai cu muguri de copaci şi cu mierea amară pe care o fac albinele sălbatice prin peşterile pustiului" (Marcu 1, 6). "Veniţi să vedeţi şi să auziţi de la acest preaminunat prooroc, cum cheamă pe toţi la pocăinţă şi spune, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!" (Matei 3, 2).

Aşa, auzind unii de la alţii, se grăbeau şi alergau către Iordan să vadă un asemenea om sfînt şi mare prooroc. Veneau cei îmbrăcaţi în haine de mătase şi de mare preţ să vadă pe cel îmbrăcat în peri de cămilă. Veneau cei ce aveau palate şi dormeau pe paturi moi şi scumpe să petreacă în aer liber sub cerul senin al nopţii şi sub arşiţa soarelui de ziuă şi să doarmă pe rogojini şi chiar pe nisipurile şi prundurile Iordanului şi primeau de bună voie cele neobişnuite lor, cu mare dragoste şi evlavie, numai să vadă viaţa cea prea aspră şi minunată a dumnezeiescului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Căci minunea vederii lui depărta de la dînşii osteneala călătoriei obositoare. Bine a zis unul din Sfinţii Părinţi, că: "Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia şi viaţa cea liniştită, mai slăvită decît mulţimea aurului!" (Filocalia, vol.I, p. 172).

Cu adevărat, fraţii mei, de la semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu, adică de la preoţi, pe lîngă meşteşugul bunei vorbiri şi cunoştinţa Sfintei Scripturi, se cere şi filosofia cea practică, adică trăirea lor potrivit cu învăţătura Evangheliei. Şi chiar de nu putem pune în practică cele ce învaţă. Căci acest lucru este cu anevoie celor neputincioşi, măcar cîtuşi de cît să ne rugăm la bunul Dumnezeu, să ne dea şi nouă o fărămitură din lucrarea celor ce se silesc spre mîntuire.

Unii din dumnezeieştii părinţi, voind a ne învăţa că se cade şi prin trăire să predicăm altora, au zis: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Nil Ascetul, Cap. 28). Altul a zis: "Mustră şi învaţă pe alţii, prin puterea faptelor şi nu prin multă vorbire" (Filocalia, vol. X, 1981).

Sfîntul părinte Isaac Sirul, arătîndu-ne că a predica prin trăire este lucru mult mai înalt decît a vorbi fără de lucrare, zice: "Altul este cuvîntul din lucrare şi altul este cuvîntul cel frumos şi fără iscusinţa lucrului".