"Studierea
crestinismului dovedeste in chip cat se poate de limpede si de
hotarator adevarul lui. Convingerea dobandita prin studierea corecta a
crestinismului, credinta in toate lucrurile nevazute propovaduite de
crestinism, este mult mai puternica decat credinta in cele vazute,
dobandita prin simturi.
Asa neindoielnica este convingerea aceasta, ca milioane de oameni au lasat cele vazute pentru a dobandi cele nevazute, nu
s-au dat in laturi a-si pecetlui cu sangele lor convingerea, nu s-au
temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia si incrancenarea s-a
straduit sa le smulga lepadarea de crezul lor.
Chiar
si privirea cea mai superficiala asupra intemeierii si raspandirii
crestinismului este uluitoare. Ea vesteste in auzul intregii lumi ca
intemeierea crestinismului nu este nicidecum un asezamant omenesc, ci este un asezamant dumnezeiesc.
Domnul, luand omenitatea, a binevoit a Se arata nu intru stralucirea maririi pamantesti, ci in starea injosirii pamantesti. El
se tragea dupa trup din neam imparatesc; semintia Lui insa coborase de
mult de pe inaltimea tronului imparatesc, se mutase din camarile
imparatesti intr-o coliba, intrase in numarul si in starea oamenilor de
rand, care isi dobandeau hrana prin osteneala bratelor. Neluand nimic
din puterea si slava omeneasca, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din
intelepciunea omeneasca. El nu avea stiinta de carte (Ioan 7, 15).
Iesind
sa propovaduiasca la varsta de treizeci de ani, El si-a ales
doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rand, din care facea parte si
El insusi. Ucenicii acestia erau oameni cat se poate de simpli, fara
invatatura, fara stiinta de carte, prunci – asa cum ii numeste
Evanghelia in privinta sporirii dupa temeiurile firii cazute (Fapte 4,
13): asa se infatiseaza cei care trebuiau sa fie intemeietorii
crestinismului.
Dupa intelegerea
lumii, asezamantul crestinismului este lipsit de noima; planurile
intemeietorului său sunt un vis de neimplinit al inchipuirii prea
aprinse si al iubirii de slava; mijloacele si uneltele implinirii sunt
de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul ca aceasta
intreprindere este afara de cale in toate privintele se vede ca ea este
cu neputinta, se vede prabusirea ei chiar de la inceput.
Numai
trei ani si-a format ucenicii invatatorul; nu S-a ingrijit deloc nici
macar sa-i invete cartea neaparat trebuincioasa pentru citirea Sfintei
Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotriva, li s-a
poruncit neagonisirea, iar in locul mijloacelor banesti de intretinere
li s-a dat fagaduinta ca Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de
trebuinta pentru viata pamanteasca.
Iata
ce priveliste cu neputinta de lamurit pentru intelegerea omeneasca se
vede chiar la intemeierea crestinismului! Dupa aceea, intamplarile care
au urmat indata dupa acesta infatiseaza o priveliste tot atat de
minunata. Aceste intamplari au inceput in Ierusalim si au cuprins in cea
mai scurta vreme intreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese rastignit pe
lemnul crucii. Moartea pe cruce avea in acele vremuri acelasi inteles ca
spanzuratoarea. Sunt omorati prin spanzuratoare acei criminali pe care
legea vrea sa ii necinsteasca prin insusi felul mortii lor.Spanzurand pe
cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a inceput
supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Daca Eu voi fi inaltat de la pamant, ii voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12, 32).
In
timp ce spanzura pe cruce, un talhar rastignit asemeni Lui L-a
marturisit ca Domn, iar sutasul care il strajuia L-a marturisit ca Fiu
al lui Dumnezeu. Dupa ce au trecut zece zile de la inaltarea Domnului la
cer, s-a savarsit pogorarea Sfantului Duh asupra Apostolilor: ei s-au
umplut de intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu
stiau bine nici limba lor, oameni necarturari, au inceput sa vorbeasca
in toate limbile pamantului, au prins a savarsi cele mai uimitoare
minuni, au inceput sa talcuiasca Scriptura, pe care nu o citisera
niciodata.Mii de iudei au primit crestinismul. Tulburat
de izbanzile Apostolilor, Sinedriul, alcatuit din arhierei si alte fete
de mare cinste si preainvatate ale poporului iudeu, ii cheama inaintea
sa pe necarturarii Apostoli, ii ia la intrebari, asculta raspunsuri si o
invatatura in fata careia nu are ce sa spuna. Negasind cuvinte pentru a
se impotrivi spuselor prin care se arata adevarul, Sinedriul foloseste
amenintarile, bataile, inchisoarea, bataia cu pietre, dand prin aceasta
in vileag slabiciunea sa si puterea potrivnicilor sai.
In
urma Sinedriului se scoala asupra Apostolilor Irod si, spre marea
bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli.
Prigoana din Ierusalim ii face sa plece din el pe multi ucenici ai lui
Hristos.
Acestia s-au raspandit prin
lume si au semanat pretutindeni crestinismul, udand cu sangele lor
semintele. Intr-un rastimp de douazeci de ani, crestinismul a cuprins
lumea. La cincizeci de ani dupa invierea lui Hristos, crestinii
erau atat de numerosi ca numai in armata de rasarit a imparatului
Traian s-au aflat unsprezece mii de crestini, imparatul i-a dat pe toti
pana la unul mortii, spre uimirea celor cu judecata
sanatoasa, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinta nimicirea
propriei ostiri. Romil, capetenia unei cete de ostasi crestini, a fost
la inceput batut crunt, dupa care i s-a taiat capul. Zece mii de ostasi
au fost rastigniti in pustia de langa Ararat; ceilalti au fost ucisi in
fel si chip.
Fapta
lui Traian si-a aflat urmatori si mai tarziu, imparatii romani,
stapanii lumii, s-au inarmat cu ura si tiranie neimpacata impotriva
crestinismului. Nici celtii, nici marcomanii, nici Attila, nici
Genserich n-au omorat atatia oameni din Imperiul Roman cati au omorat
imparatii prigonitori ai crestinismului.
Trei veacuri s-a prelungit sangeroasa lupta dintre lupi si miei. Unii
lucrau cu sabia, focul, fiarele, inchisoarea, infometarea si setea, cu
toate mijloacele de chinuire si de ucidere; ceilalti luptau cu puterea
duhului, puterea credintei, puterea lui Dumnezeu, rabdand cele mai
cumplite chinuri, murind cu marime de suflet pentru credinta. Lupta de
trei veacuri a crestinilor a fost incununata de biruinta, si la
inceputul veacului al patrulea crestinismul a devenit religia
stapanitoare in lume.S-au plecat inaintea invataturii necarturarilor
pescari si puternicii, si inteleptii pamantului; s-au plecat inaintea ei
toate neamurile. Crucea, pana atunci semn al mortii de ocara, a devenit
semn al celei mai inalte cinstiri: o poarta pe capete si umeri
imparatii si arhiereii; ea incununeaza bisericile Adevaratului Dumnezeu;
ea slujeste drept semn al fiecarui crestin adevarat, semn al credintei
lui, al nadejdii lui, al dragostei lui.
Cine
nu recunoaste in asezamantul crestinismului voia lui Dumnezeu, puterea
lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care intrece intelegerea si
puterile omenesti? S-a savarsit ceea ce era cu neputinta si mai presus
de fire; s-a savarsit planul si lucrarea lui Dumnezeu.
Astfel
se infatiseaza crestinismul cand il priveste cineva in mare. O
cercetare mai amanuntita a lui duce la o incredintare mai limpede ca
firea lui este dumnezeiasca. Cea mai puternica incredintare apare din
vietuirea dupa poruncile evanghelice, precum a zis si Prorocul: “Din
poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).
Incredintarea
care vine din implinirea poruncilor este incredintare care lucreaza
chiar in sufletul omului: ea este mai puternica decat orice incredintare
ce vine dinafara.
Poruncile evanghelice linistesc, viaza, intaresc sufletul. Cel
care a simtit in sine lucrarea lor dobandeste credinta vie in Domnul
Iisus Hristos, si ea arata inaintea Domnului asezarea inimii celui care o
are prin marturisirea limpede si hotarata: “Cuvinte ale vietii vesnice
ai, si noi am crezut si am cunoscut ca tu esti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).
“Adu-ti degetul tau incoace”,
spune Mantuitorul ucenicului care se clatina in credinta, ucenicului
lovit de nedumerire inaintea maretiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ si adu
mana ta, si nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipaiti-Ma
si vedeti” (Luca 24, 39): incepeti sa lucrati dupa indreptarul
poruncilor Mele, pipaiti-ma prin viata cea dupa voia Mea, si Ma veti
vedea pe Mine, Cel nevazut, Ma veti vedea cu simtirea duhovniceasca a
sufletului vostru: oricine Ma pipaie in acest chip se va incredinta cu
privire la Mine, si intru rapire ca M-a aflat va striga impreuna cu
iubitul Meu Apostol: “Domnul meu si Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).
Amin".
Sfantul Ignatie Briancianinov