30.4.09

Veghea: Români, vă ordon, schimbaţi paradigma! (recenzie la lucrarea lui Mircea Platon si a lui Ovidiu Hurduzeu, "A treia forta: Romania profunda")


Motto: „Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi!” (Ovidiu Hurduzeu)

Recenta apariţie a culegerii de eseuri „A treia forţă: România profundă”, purtând semnătura, dar şi amprenta gânditorilor creştini Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, se constituie într-un demers de mare însemnătate pentru ceea ce a mai rămas de apărat din România noastră, din România autentică şi „profundă”. Desele referiri la „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran şi la viziunea anti-conformistă a lui Petre Ţuţea („Adaptarea la împrejurări se cheamă conformism, iar conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”) conturează o linie identitară şi spirituală pe care lucrarea de faţă şi-o revendică şi o asumă cu cinste. Autorii nu cad în păcatul văicărelilor „elitelor”, menite mai mult a le delimita de suferinţa naţiunii decât a le atârna de gât auto-impusa cruce de „salvatoare publice”, ci identifică cu îndrăzneală şi precizie probleme reale şi adânci, mergând la rădăcina răului şi propunând metode de vindecare şi de „revenire la normalitate”. Pe parcurs însă, cei doi eseişti nu se pot împiedica de la a realiza savuroase fresce sociale şi „panorame ale deşertăciunii”, luând peste picior „elitele publice” şi statutul lor de soldăţei obedienţi ai conformismului, dar şi de uzurpatori diletanţi ai adevăratelor elite, care în realitate nu ţin numai de sfera „intelectualităţii”. Totodată, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon realizează ample descrieri ale societăţii actuale şi ale mecanismelor sistemului (pe care nu îl denumesc „Matrix” ci, mult mai elegant, „Reţea”), cu o luciditate şi trezvie de spirit cutremurătoare şi cu un curaj nebun de a exprima fără concesii Adevărul atât de mult ocultat şi mistificat. Demnitatea mărturisirii conştient asumate nu doar în planul orizontal, ci mai cu seamă în cel vertical al existenţei, este cheia de boltă a acestei lucrări de înaltă prestanţă intelectuală şi morală. Prin doar simpla regurgitare mecanică a unor adevăruri anti-sistem, autorii ar fi riscat să cadă în zona derizoriului, fiind imediat catalogaţi drept „conspiraţionişti”, „fanatici”, „extremişti” (şi toată pleiada de stigmate maliţioase pe care sistemul le atribuie automat şi pe nedrept majorităţii mărturisitorilor cu capul pe umeri, pentru a îi scoate din joc prin discreditare şi decredibilizare – o tactică pe deplin comunistă, dacă stăm să ne gândim), însă demersul lor capătă valoare şi anvergură datorită umorului fin şi inteligent, datorită exprimării savuroase şi savante, dublate de o cultură redutabilă şi de conturarea unei viziuni personale despre lume, bine argumentate şi adânc gândite. Cartea este un succes prin felul în care ştie să le dea „şah mat” adversarilor din latura propagandei oficiale. Cu o nespusă măiestrie stilistică, cei doi autori valsează printre argumentele „inamicului” reducându-le, rând pe rând, la tăcere. Este admirabil modul elegant până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp tranşant şi neechivoc, în care tezele propagandei oficiale sunt spulberate definitiv, fără nici cea mai mică notă de agresivitate şi/sau mârlănie, fără nici cel mai mic atac la persoană. Într-un cuvânt, autorii reuşesc să taie în carne vie cu lovituri bine ţintite şi extraordinar de puternice, fără însă a folosi nici un „topor barbar” care să amintească de troglodismele atât de împământenite pe la noi. „A treia forţă” este totodată una dintre puţinele voci care abordează şi dimensiunea teologică a existenţei, analizând-o cu profesionalism, în cunoştinţă de cauză, ba mai mult, în urma unei trăiri personale a adevărurilor Ortodoxiei, ceea ce nu poate decât să întregească discursul cu perspectiva lui cea mai înaltă, anume componenta spirituală, surprinzând plăcut în acelaşi timp publicul cititor, atât de obişnuit cu ignoranţa grosolană pozând în omniscienţă pe care o arborează de regulă „intelectualii” în discuţii ce converg inevitabil spre teologie.
Cartea celor doi gânditori creştini se constituie într-o culegere de eseuri şi articole apărute de-a lungul vremii în diverse publicaţii şi care converg spre un punct central: încercarea de a pune în lumină ce a mai rămas cu adevărat românesc în profunzimea unei Românii atacate din afară de flagelul tehnoglobalismului mondial şi din interior de oportunismul şi conformismul unor largi pături sociale (de la mafioţi şi baroni locali, ţoape, „vedete” şi staruri, până la autoproclamata „intelectualitate publică” a foştilor şi actualilor „intelectuali de partid”), în speranţa de a consolida de aici bazele unei renaşteri sănătoase şi autentice. Aşadar, cartea este structurată pe două părţi: „Persoana-eveniment” şi „Ce-a mai rămas de apărat”. „Persoana-eveniment”este o grupare de eseuri care se concentrează pe surprinderea unor situaţii, realităţi şi fenomene care să redea măsura prefacerii lumii sub umbrela noii propagande tehnoglobaliste, direcţia, dar şi punctul final pe care şi le-au stabilit ideologii acestei „noi ere”. Eseurile din gruparea „Ce-a mai rămas de apărat” se concentrează mai mult pe grupuri de oameni precise pe care autorii le identifică „recuperabile”din mrejele actualei paradigme: micul întreprinzător, satul, elitele, Biserica, familia şi copiii, Românul în lume. Dacă prima parte se axează mai mult pe „ce”, a doua parte a cărţii se axează mai mult pe „cine”. Dacă prima parte descrie situaţii, a doua aduce soluţii. Totuşi, aceste delimitări rămân mai mult formale, dat fiind că însuşi caracterul de apariţii publicistice spontane a eseurilor luate în discuţie nu poate duce la clasificări perfecte în funcţie de tematica abordată. În acelaşi timp, cele două mari „capitole” în care este împărţită cartea sunt precedate de grupajul „A treia Forţă”, conţinând două articole reprezentative, aproape cu valoare programatică, pentru conţinutul ulterior, cât şi un capitol de „Lămuriri preliminare”, concretizate în două interviuri, câte unul cu fiecare dintre semnatarii acestei culegeri de eseuri. Finalul care „încoronează opera” este încarnat de postfaţa extrem de lucidă pe care o scrie Gheorghe Feodorovici, care la rândul său constată: „Autorii manifestului A TREIA FORŢĂ nu se rezumă la critica obişnuită a ideologiilor moderne, ci subliniază esenţa distructivă a oricărei ideologii: aceea de a-l construi pe om, din afara lui, plecând de la o anumită idee despre om. Or, dacă omul poate fi apărat, aceasta nu se va putea realiza printr-o altă ideologie, adică printr-o altă idee despre om, ci numai plecând de la omul real, de la omul ireductibil şi ne-asemănător: omul concret, al cărui temei este dat de Persoana Fiului Întrupat, răstignit şi Înviat. (...) Dacă Întruparea este evenimentul fundamental al Istoriei, dacă acesta este temeiul realităţii, dacă pe această „piatră” stă adevărul omului iar omul nu este adevărat decât în virtutea acestei întemeieri, urmează că omul, cel care păstrează memoria Adevărului, trebuie des-fiinţat. Dumnezeu nu „moare” până nu moare şi omul. Modernitatea L-a „ucis” pe Dumnezeu (în sensul că L-a scos din orizontul Istoriei), iar postmodernitatea l-a „ucis” pe om. Şi cum poate fi „ucis” omul? PRIN UITARE: dacă în creştinism omul trăieşte fiindcă Îl pomeneşte pe Dumnezeu şi este pomenit de Dumnezeu, necreştinul ştie că moare, sau riscă să moară, dacă aude de Dumnezeu. Dacă nu va auzi niciodată de Viaţă, omul nu va şti niciodată cât este de mort.”

Telectualii şi omul autentic

Însă analiza teologică a rătăcirii actuale a umanităţii nu este decât cea mai aleasă floare din grădina filozofică a acestui volum de eseistică ce nu face decât să ne vorbească pe faţă despre noi înşine. De fapt, volumul realizează o radiografie nimicitoare a întregului ansamblu de domenii şi ramificaţii ale societăţii umane, cu referire directă la România: conformismul şi impotenţa intelectuală a „culturnicilor” de serviciu, denumiţi în mod savuros drept „telectuali”(oameni instruiţi să preia în mod teleghidat conceptele prefabricate ale unei propagande alienante şi să le răspândească prin opinii „de valoare” şi luări de poziţie „decisive”); apropierea până la suprapunere a stângii şi a aşa-zisei „drepte”, liberale sau neoconservatoare, care sunt de fapt unite prin apărarea servilă a status quo-ului actual; imposibilitatea existenţei unei critici reale care să aducă schimbarea, atâta timp cât „centrul ei de greutate” se găseşte în interiorul, iar nu în afara / deasupra sistemului; conformismul non-conformismului, noţiunea de „marginalitate” şi conceptul „victimei”, pârghii de integrare subtilă şi de exercitare a controlului din partea Sistemului totalitar şi centralizator; „fermitatea în moderaţie” şi „moderaţia în fermitate” a unei culturi de faţadă al cărei unic „program” este acela de a nu supăra pe nimeni; denunţarea imposturii „intelectualităţii” („Autointitulatele elite româneşti au o singură mare grijă: să-şi cultive statutul de vedete în star system-ul dâmboviţean. De îndată ce apare o situaţie spectaculară, „elitele” nu fac decât să-şi dea savant cu părerea sau să semneze un apel împotriva unor lichele mărunte sau inexistente, în vreme ce veritabilele lichele, cele din spatele uşilor închise, care menţin cu bună ştiinţă status quo-ul, nu sunt niciodată atacate”) şi exprimarea preferinţei pentru omul autentic, ireductibil, persoana-eveniment.

Tehnoglobalism sau societate personalist-conservatoare

„A treia forţă – România profundă” cuprinde şi descrieri de un realism nimicitor ale unor subiecte problematice şi emblematice ale contemporaneităţii: adevăratele raţiuni şi direcţii ale „revoluţiei” din 1989; definiţia tipului de sistem în care trăim astăzi; portretul-robot al „Matrixului”; portretul-robot al omului trăitor în Matrix („sclavul fericit” şi „omul reticular”); definirea gnosticismului şi realizarea unui set de paralele între gnosticism şi tehnoglobalism în încercarea de a demonstra originea gnostică a propagandei „lumii noi”; o scurtă istorie a „umanismului” secularizat şi a „religiei” ateiste fabricate pe bazele „Manifestelor umaniste” de pe parcursul secolului al XX-lea; o expunere a felului în care ideologii generoase (cum ar fi „setul de valori comune”, „vocaţia democratică”, „drepturile omului”) ce au stat la baza integrării României în structura superstatală tehnoglobalistă „EU-roaba” au avut ca scop real şi unic instaurarea în România, ca de altfel peste tot în lume, a consumismului ca mod de viaţă şi a identităţii date de personalizarea comportamentului consumerist; o radiografiere lucidă a sindromului stângist al „scârbei de ţară” (şi al relativizării până la dinamitare a valorilor naţionale), cât şi analizarea „cultului victimizării”, promovat de către stângiştii postmoderni ca alternativă globalistă la „cultura eroilor”, specifică statelor naţionale; o schiţă de antropologie creştină pornind de la conceptele de „ceva” şi de „cineva”, de „larvă” (mască, strigoi) şi de „persoană”, cu implicaţii în gândirea tehnoglobalistă, pe de o parte, şi în cea personalist-conservatoare, pe de alta; o analiză în profunzime a două pături sociale atinse de flagelul postmodernismului instituţionalizat - „intelectualitatea confortabilă”, acea pătură impostoare a „elitelor” auto-impuse, care se caracterizează prin anchilozare şi servilism ideologic, şi „tineretul întru eveniment”, o pătură extrem de dinamică şi cu posibilităţi extraordinare, dar care înclină să îşi irosească şansele pe altarele conformismului de tip carierist sau masificându-se şi depersonalizându-se prin excesul de tehnologie multimedia. Încheind amplul periplu prin multiplele faţete ale societăţii „vajnicei lumi noi”, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon trasează şi soluţiile unei posibile „ieşiri din Matrix”: o societate personalist-conservatoare, un „antiglobalism fără vadimism”, dar mai cu seamă întoarcerea la omul autentic, ireductibil, dat de persoană, de „chipul lui Hristos în om” - întoarcere care presupune redescoperirea şi interiorizarea Ortodoxiei ca mod de viaţă şi ca parcurs eliberator. Pentru aceasta, se impune o însuşire şi apărare conştientă a valorilor naţional-identitare Româneşti, care înglobează o tradiţie milenară şi o Ortodoxie armonios împământenită, făcând corp comun cu acel „savoir vivre”al înţelepciunii tradiţionale. Lucru imposibil fără o „schimbare a paradigmei”, în sensul părăsirii universului depersonalizant al tehnoglobalismului, cu scopul descoperirii celei de „a treia căi”- una de întors acasă. Această cale duce la o destinaţie ireductibilă şi ne-larvară (ne-golită de conţinut, valoare şi sens): „România profundă”. Însă ce este „România profundă”? „Răspunsul simplu ar fi că România profundă este România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. Cine citeşte istorie ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii, etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter. România profundă e aşadar România sacrificată. E România-ţintă. Victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu.”
„A treia forţă – România profundă” este, pe tiparul „României profunde”, o lucrare ireductibilă care nu poate fi definită decât prin ea însăşi. Genialitatea culegerii de eseuri face foarte dificilă, dacă nu imposibilă, prezentarea ei în maniera clasică a unei recenzii obişnuite de carte. Deoarece punctele de vedere şi, mai cu seamă, formulările prin care acestea sunt exprimate, sunt de o valoare şi de o unicitate cu neputinţă de egalat. Iată de ce calea cea mai înţeleaptă este să nu facem pe filozofii ideilor fără a expune mai întâi ideile. Aducerea unei colecţii de citate reprezentative se impune. Publicul cititor este cu siguranţă în măsură să tragă concluziile singur, eu nu propun aici decât o manieră de abordare a unui material ce este în sine atât de bun încât nu are nevoie de nicio altă prezentare.
Aşadar, pentru a vă dovedi justeţea punctului de vedere pe care acest volum eseistic îl propune, dublată de unicitatea formulărilor (care uneori se transformă în adevărate bijuterii stilistice şi în veritabile „lovituri de maestru”), am să vă propun o scurtă selecţie a celor mai valoroase citate pe care mărturisirea lăuntric şi dezinteresat asumată a celor doi publicişti le-a putut produce:
„Identificându-se cu trecutul ei postbelic, societatea românească ar fi putut să se plaseze într-o poziţie de exterioritate absolută faţă de vremurile comuniste. Doar dacă te situezi mintal în afara unui sistem ticăloşit îi poţi observa cu claritate racilele. Doar luând distanţă -şi trecutul interbelic înseamnă ÎNSĂŞI DISTANŢA FAŢĂ DE COMUNISM- separi adevărul de minciună, înţelepciunea de prostie, binele de rău, nevinovăţia de ticăloşie, pe Dumnezeu de Mamona. Iată de ce Iliescu & Co. şi aşa-zişii „prooccidentali” ai societăţii civile şi-au propus să discrediteze istoria interbelică.”
„Ingineria culturală urmăreşte să modifice modul în care individul percepe realitatea. Atâta timp cât imaginile rămân deconectate şi haotice, spectacolul rezultat este o mască sau mascaradă a realităţii care nu se confundă cu realitatea însăşi. Nici o forţă nu ar avea capacitatea de a unifica spectacolul aşa încât universul său fictiv să dobândească statut de realitate coerentă. Doar Reţeaua, în calitatea ei de instrument unificator, îi oferă „orientarea generală” menită să-l legitimeze definitiv în ochii telespectatorilor.”
”O dată adoptate de Reţea, ideile, conceptele, luările de poziţie sunt modificate conform protocolului circulaţiei reticulare. De pildă, Creştinismul nu mai este o religie revelată, trăită aici şi acum prin Întruparea lui Hristos. Ies din circulaţie Viaţa, Taina Întrupării Logosului, sabia ce separă, şi tot ce ţine de dimensiunea verticală. În schimb, se globalizează creştinismul de platou, adaptat timpurilor. ”parcursul spiritual şi moral”, religia pietistă, iubitoare de umanitate şi de drepturile omului.”
”Vajnica Lume Nouă se construieşte pe tipar comunist. La bază, mulţimea sclavilor, iar la vârf, avangarda elitelor conexioniste. Omul reticular este acel sclav fericit care, complet angrenat, are misiunea să perpetueze hipercomplexitatea conexionistă. Proletarul avea posibilitatea să se răzvrătească. Sclavul fericit al postmodernităţii este privat de opţiunea răzvrătirii, îi rămâne însă deschis accesul la un spaţiu permisiv compensatoriu: ”societatea spectacolului”. (...) Deşi nu oferă o reală ”ieşire din sistem”, spaţiul permisiv produce măcar iluzii cu efecte terapeutice.
Omul reticular nu-şi mai permite nici revolta, nici iluziile. El este doar o funcţie în reţea, o însumare de subspecializări, un automat ”multi-task” incapabil să mai întrevadă, măcar, întregul. Viaţa sa oscilează între activitatea intensă şi inactivitatea totală. (...) Reţeaua îl separă de semenii săi şi de el însuşi în numele ”eficienţei”. (...) Fiecare reţea îl ”feliază”, nu-i mai permite să se adune într-o persoană. Spaţiul lui permisiv este servitutea totală şi ”corectitudinea politică”. (...) Abandonând atât realitatea, cât şi transcendentul, incoerente din punct de vedere conexionist fiindcă trimit la ”altceva din afară”, omul reticular este înlănţuit în ghetoul hiperspecializărilor profesionale şi identitare. (...) Scopul final al revoluţiei conexioniste este să transforme sclavii fericiţi în robi reticulari.”
”Oamenii reticulari, oricare ar fi ei, manageri superangrenaţi, homosexuali exhibiţionişti, stângişti de texte, mafioţi cooptaţi şi tutti quanti respectă protocolul utopiei conexioniste, sunt adaptaţi societăţii hipercomplexe globale. (...) Revoluţia conexionistă mondială este în plină desfăşurare. Reţeaua, prin elitele reticulare, a infiltrat instituţiile statului-naţiune. Controlează deja educaţia, mass-media şi mare parte a judecătorilor Curţilor Supreme. Aşa-numita ”societate civilă” nu e nimic altceva decât un păienjeniş de organizaţii conexioniste. Hipercomplexitatea economică supravieţuieşte datorită alchimiilor, bazate pe fiat money şi pe speculaţii ale capitalismului financiar, a cărui funcţionare este în întregime reticulară. Tehnologia informaţională, un ”network” (reţea) prin excelenţă. Chiar şi mafioţii nu mai acţionează decât în reţea. Oricare ar fi diferenţele dintre subreţele, ele funcţionează în mod asemănător, iar obiectivul final, o societate hipercomplexă planetară, este acelaşi.”
Iată şi câteva consideraţii dintr-un articol care ia ca punct de plecare recenta bătălie a ”societăţii civile” pentru scoaterea icoanelor din şcoli, dar care îşi fixează drept obiectiv să combată din rădăcini resorturile ascunse care au stat la baza acestui atac anti-creştin nemaivăzut din epoca ateismului comunist şi până astăzi, în plină ”eră a libertăţii”, religioase, de conştiinţă, de exprimare ş.cl. : ideologia umanismului secular.
”Mulţi au remarcat, dar puţini au avut curajul să o declare public: grupul iconoclaştilor reprezintă interesele ”Solidarităţii pentru libertatea de conştiinţă”, membru asociat al IHEU (International Humanist and Ethical Union). IHEU, cu sediul la Londra, nu este o organizaţie neguvernamentală oarecare, ci faimoasa uniune mondială a organizaţiilor umaniste (World Union of Humanist Organisations) (...) Farul călăuzitor al ”International Humanist and Ethical Union” sunt cele trei ”Manifeste Umaniste”. Redactate în perioade diferite (1933, 1973 și 2003), ele stau la baza umanismului secular. Este ideologia în numele căreia s-a pornit ”atacul la icoane”.
Manifestul din 1933, ”produsul mai multor minţi” (35 de creiere ”luminate”), vădea ambiţii mari, pe care autorii nu le ascundeau după degete. Pur şi simplu, îşi propunea să făurească o nouă religie –”vitală, fără de frică şi directă”- care s-o rupă definitiv cu trecutul. Manifestul asimilează religia unei tehnici (cult) de adaptare la mediu (environing situation) ”capabile să furnizeze obiective sociale adecvate şi satisfacţii personale”. Orice religie depinde de alinierea celor trei factori: tehnica religioasă, mediul ”înconjurător” şi necesitățile (obiectivele) sociale şi personale. (...) Pentru alinierea deplină a celor trei factori, este nevoie ca ”animalul social” să se împlinească – nevoile sale personale nu sunt o componentă minoră, ci cheia însăşi a eficienţei religioase. Plecând de la o definiţie determinist-utilitară, ”umanismul” se vrea a fi o nouă tehnică religioasă ”făurită după nevoile acestei epoci”. (...)
Omul liber al Creştinismului este înlocuit cu sclavul fericit al umanismului secularizat. (...)
Primul Manifest Umanist îndeplineşte un scop propagandistic. ”Religia” sa era menită să-l integreze pe omul de la începutul secolului al XX-lea într-o societate masificată în curs de secularizare. (...)
Al Doilea Manifest Umanist a fost redactat în 1973 de Paul Kurtz şi Edwin H. Wilson, ca o versiune augmentată şi actualizată a manifestului din 1933. Actualizarea ia forma unui ghiveci de idealuri angelice, principii ”politic corecte” şi măsuri de bun simţ, un ”de toate pentru toţi” scris în limba de lemn, deja instituţionalizată, a broşurilor pentru ”apărarea drepturilor omului”. (...) De data aceasta, obiectivul nu mai este o nouă ”religie”. Umaniştii enunţă ”un set de principii comune care să servească drept bază pentru o acţiune unitară”. Scopul? Nici mai mult, nici mai puţin decât făurirea unei ”societăţi seculare de dimensiuni planetare”. De data aceasta ne aflăm în plină utopie mondialistă, cu retorica ei obişnuită: atacuri împotriva statului naţional, propuneri pentru un ”guvern federal transnaţional”, măsuri populiste de orientare socialistă (eradicarea sărăciei, pace universală, reducerea cheltuielilor militare), drepturile omului, profetism tehnologic.
Manifestul al Doilea nu este nici primul, nici ultimul proiect de ”federaţie mondială”. Ceea ce-l caracterizează este INTOLERANŢA TOTALĂ faţă de Creştinism ca religie revelată. Toţi vor fi integrați în cetatea globală, de la homosexuali până la libertarieni, cu excepţia Creştinilor. (...)
Al Treilea Manifest Umanist nu este decât o scurtă anexă, plină de banalităţi, al celui de al Doilea Manifest. (...)
”Omul nou, cetăţeanul lumii nu poate să se nască atâta timp cât icoanele rămân în sala de clasă. Icoana de pe perete – nimic altceva decât un copil crescut în satul său, în locul copilului crescut de the global village. Dăm jos icoana, îl separăm pe copil de familie, de sat şi de neam – îl aruncăm să înfrunte direct o societate masificată, mondializată. În mijlocul ”alor săi”, încadrat de structuri locale, copilul era protejat de influenţele propagandei umaniste”.
De la condiţia copilului părăsit în relitatea deşertică şi asfixiantă a paradigmei tehnoglobaliste şi până la cea a tânărului plin de energie şi dinamism, dar care îşi ratează virtuţile tinereţii prin alegerea conformismului alienant, nu mai este decât un pas. Autorii expunerii „A treia forţă – România profundă” analizează mutaţiile ce au loc la nivelul conştiinţei tineretului.

U.E. nu se poate întări decât prin slăbirea statelor naţionale

Pe lângă radiografierea situaţiei tineretului, culegerea de eseuri editată de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon acordă un spaţiu amplu analizei „intelectualităţii” româneşti, probabil în virtutea faptului că aceste două categorii aparte sunt ultimele de la care se mai speră că ar putea produce „Schimbarea la faţă a României”. Tocmai datorită uriaşei responsabilităţi ce derivă din rolul de „formatoare de opinie”, autoasumat de intelectualitatea carpato-dunăreană, critica pe care cei doi o aduc intelectualităţii este dură şi nemiloasă:
„Problema „drepturilor omului” în România este adusă pe tapet în mod artificial de un cerc restrâns de românofobi atei, şi ei stipendiaţi de mondialiştii stângişti. Aşa-numita „societate civilă” dă lecţii de democraţie şi de occidentalism de pe poziţiile „organizaţiilor neguvernamentale” finanţate de un George Soros. Inventează noi şi noi drepturi pentru „minorităţi” pentru a slăbi statul naţional şi unitatea organică a Neamului (formaţiunile globaliste gen U.E. nu se pot întări decât prin slăbirea statelor naţionale, considerate „anacronice”).”

Sclavul fericit sau omul îmbunătăţit

Însă orice discurs trebuie dublat de faptă. Avem nevoie de un discurs nou şi de o nouă făptuire. Avem deci nevoie şi de un om îmbunătăţit, care să treacă la făptuirea Schimbării la Faţă a României. Sclavului fericit, împins către condiţia de „om reticular” în devenire, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon îi opun omul îmbunătăţit, omul-eveniment în calitate de imago Dei, PERSOANA.
Departe de spiritul unei critici de dragul criticii (sau al afirmării ca inutilă „elită gânditoare”), autorii manifestului „A treia forţă” indică precis şi neechivoc rădăcina răului şi propun soluţii reale de „întoarcere acasă”, de revenire şi însănătoşire. În viziunea lor, principală cauză a pierderii busolei societăţii româneşti actuale este însăşi civilizaţia globală, precizând că la nivelul realităţilor locale, globalismul se loveşte de puterea Tradiţiei şi a relaţiilor personale (definite şi susţinute ontologic de trinitarismul ortodox).
Soluţiile prefigurate sunt în general focalizate pe procedeul distanţării lucide, al găsirii unui „centru de greutate” în afara zonei opace afectate de boala tehnoglobalismului. Aşadar, este vorba de o transcendere a planului configuraţiei actuale, dominate de un consens dus până la identificare dintre „stânga socialistă şi globalizantă” şi „dreapta libertariană şi de bun simţ” sub umbra (ca să nu folosesc conceptul de „umbrelă” din limba de lemn a propagandei) nefastă a mondializării. Eliberându-se deci de gândirea înregimentată şi captivă pânzei otrăvite de păianjen a paradigmei actuale, cei doi gânditori creştini identifică un alt plan – verticala – o altă situaţie existenţială – evenimentul – şi un alt tip de protagonist – persoana (aflată în antiteză cu „individul descărnat” transformat în sclav fericit şi aflat pe punctul de a deveni „om reticular”). Gândirea lor este una care întrevede cele două aspecte ale existenţei umane (cel fizic, lumesc, şi transcendentul), ceea ce conduce la o viziune de ansamblu mult mai exactă, permiţând identificarea înrâuririi dimensiunii spirituale asupra celei fizice şi stabilirea raporturilor dintre cele două planuri existenţiale. Astfel, dacă în plan lumesc lupta se duce între tehnoglobalism şi personalismul conservator, în plan spiritual încleştarea este între gnosticism, religiile „umaniste” ateiste şi anti-creştine, pe de o parte, şi Creştinism, pe de alta, iar în plan ultim, bătălia cea mare este cea între păcat-moarte-puterile satanice şi Dumnezeu, Logosul, Viaţa. Autorii încearcă să tragă un semnal de alarmă: dimensiunea spirituală a existenţei, tocmai cea care este înlăturată complet de puşcăria de conştiinţă care este paradigma actuală, această dimensiune spirituală e, ne convine sau nu, cea care guvernează planul lumesc, iar nu invers. Raportul dintre cele două planuri se pot armoniza doar prin analogie, mai bine spus prin transpunerea analogică a termenilor din registrul ontologic în cel al persoanei ca praxis social. Lucrarea analizată ne oferă câteva din direcţiile de acţiune socială şi spirituală care trebuie adoptate pentru salvarea din ghearele morţii tehnoglobalismului şi pentru schimbarea la faţă a României.
În ceea ce priveşte „degajarea terenului”, un obiectiv ambiţios care va trebui îndeplinit printr-un efort de durată, începătura acestei curăţenii trebuie să fie tocmai o primenire sufletească, după cum sună îndemnul din bătrâni: „Totdeauna lucrul tău / Să-l începi cu Dumnezeu!”. De aceea, cei doi gânditori creştini, care subliniază în nenumărate rânduri înrâurirea planului duhovnicesc asupra existenţei fizice, lumeşti, nu se dau în lături de la a pune punctul pe „i” şi din perspectivă teologică, detaliind implicaţiile luptei macrocosmice dintre Hristos şi satana (ultimul vrăjmaş, Moartea) în lupta microcosmică desfăşurată în planul acestei lumi.

Manifest la două inimi

Lupta întru Adevăr, incluzând componenta esenţială a mărturisirii, este şi lupta autorilor manifestului „A treia forţă – România Profundă”. Aşa cum au observat şi alţi comentatori, „manifest” este deja cu totul altceva decât „analiză, apologie”. Ceea ce face din culegerea de eseuri şi articole a celor doi gânditori creştini un manifest este tocmai concordanţa dintre ideile expuse şi lupta asumată. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu se angajează într-o „dezbatere”, într-o vorbărie de dragul vorbăriei şi al exerciţiului de imagine, ci într-un „manifest”, adică într-o luptă pe care au dus-o întâi la nivel practic, iar nu de la distanţa confortabilă a teoriei (echi)distante. Acesta este meritul extraordinar al cărţii rezultate: este scrisă din inimă, dintr-o inimă care bate şi care luptă. Din acest punct de vedere, mult-ironizata definiţie dată de autorii cărţii („un manifest la două mâini”) trebuie într-adevăr ajustată: „un manifest la două inimi”.
Restrângând valoarea „manifestului” strict la sfera fenomenului publicistic, nu putem să nu ne manifestăm bucuria că „cineva” (iar nu „ceva”) a rupt Cortina de Fier a noii tăceri şi autocenzuri post-decembriste, oferind publicului cititor o culegere de adevăr pur, dur şi fără ascunzişuri, îndulciri, cosmetizări, voalări sau ambiguităţi, care degajă un suflu puternic şi o forţă asemuită de unii analişti celei de „bombă”. Prin această apariţie editorială, autorii, care îşi mărturisesc condiţia de „luptători de gherilă” (impusă de faptul că „mainstream-ul”, marea presă naţională aservită „cortectitudinii politice”, a reacţionat dintotdeauna la adresa lor cu un zel al cenzurii şi al blocajului total ce-l depăşeşte parcă pe acela al Matrix-ului -sistemului totalitar- însuşi), reduşi la luări de poziţie pe Internet şi prin cărţi autofinanţate şi publicate în tiraje minime pe la edituri periferice, reuşesc definitiv să stârnească atenţia –manifestată ca „inconfort”- presei oficiale şi a comentatorilor săi. Reacţiile stârnite sunt previzibile, deşi se constituie într-o excelentă „hârtie de turnesol” (de ce am tentaţia perversă de a folosi mai degrabă noţiunea de „etilotest”?) a stării de conştiinţă a „intelectualilor publici”, a „culturnicilor” Republicii Eurosocialiste România. Desigur, „intelectualitatea de portavoce oficială” este incapabilă să primească un astfel de mesaj şi se grăbeşte „să-l ucidă cu pietre” înainte de a fi încercat măcar să-l interiorizeze. Este nostimă impresia de pitbuli care se reped, orbiţi şi tembelizaţi, să sfâşie fără discernământ această mărturisire, doar pentru că nu îi înţeleg rostul şi pentru că o găsesc „deranjantă”. Printr-un astfel de comportament „fiinţial incorect”, culturnicii României îşi dovedesc adevărata structură interioară de animale de pradă, canalizate pe afirmare şi eliminarea „concurenţei”, cât şi nivelul „intelectual” aferent.

Atotştiutorul Horia Roman Patapievici şi-a pierdut componenta inimii

Cea mai penibilă reacţie este de departe luarea de poziţie a lui Horia Roman-Patapievici, care dă impresia că a vorbit ca să nu tacă. Ne dăm seama că acest individ este într-atâta de golit de orice urmă de simţire şi de umanitate, încât ”manifestul la două mâini” nu reuşeşte nici măcar să stârnească în conştiinţa lui dezlănţuirea unei reacţii categorice, pozitive sau negative, dar a unei reacţii umane, subiective, emoţionale. El se mulţumeşte să remarce o vagă stare de inconfort ”moral” care nu face decât să mărturisească despre impotenţa la fel de ”morală” a ”Gânditorului”, erijat în postura de procesor atotştiutor şi impasibil, care şi-a pierdut de mult ”componenta” inimii, acel organ ”politic incorect”...
Lăsându-l de o parte pe filosoful Patapievici cu poziţiile lui de neuron care se miră că există, constatăm totuşi că reacţia de respingere totală a mesajului celei de „A treia forţe” este răspândită la majoritatea comentatorilor din rândurile „elitei” de partid şi de gazetă. În general, reacţia tipică a cititorilor adormiţi de propaganda Paradisului Conexionist (comunisto-capitalisto-tehnoglobalist) este aceea de respingere aproape habotnică, fără măcar minima dovadă de maturitate intelectuală ce ar decurge din acceptarea ideilor pentru o analiză obiectivă şi pentru formularea unei „strategii de atac” care să le demonteze. Nu, „intelectualul” care vine în contact cu scrierile domnilor Hurduzeu şi Platon „le respinge cu ochii închişi”, oripilarea sa apocaliptică fiind mai mult sinonimă cu teroarea trepidantă a celui care simte că îi fuge realitatea de sub picioare, blocându-i-se orice urmă de raţiune şi intrând în joc instinctul sălbatic de conservare. Într-adevăr, conformiştii simt că astfel de idei le pun în pericol echilibrul balonului de săpun ideologic în care îşi petrec viaţa, de aceea nu întârzie să le pună prompt în carantină, ca pe o boală atât de periculoasă încât orice confruntare făţişă cu ea nu îşi merită riscul. O, cât de benefică ar fi pentru dânşii măcar „luarea la cunoştinţă” a acestor idei care încearcă să facă lumină în oceanul de întuneric şi de minciună! Nu spun să le accepte, dar măcar să aibă smerenia să le „rumege”, să le pună la suflet! Însă, pentru că nu vor să primească mărturisirea care le este adresată mai ales lor (este clar că domnii Hurduzeu şi Platon nu au publicat această carte pentru cei care deja le împărtăşesc ideile, ar fi un act de narcisism şi de autosuficienţă ipocrită, ci pentru cei care trăiesc în paradigma conexionistă), se fac vinovaţi de propria lor ignoranţă. Există o ignoranţă naivă şi sinceră, pardonabilă până la un anumit punct, şi există o ignoranţă vinovată a celor care conştient, cu rea-voinţă şi cu îndărătnicie, şi-au ales această cale. De aceea, „ochi au avut şi nu au văzut, urechi au avut şi nu au auzit”, şi îşi vor primi plata lor pentru aceasta.

Prigonirea proorocului în propria-i patrie

Cu toate acestea, cei doi gânditori creştini privesc cu mare detaşare această „prigonire a proorocului în propria-i patrie”. Mircea Platon spune: „Insultele sunt o constantă a vieţii literare româneşti. Faptul că cineva te înjură pentru ceea ce ai scris dovedeşte că respectivul te-a citit şi că nu e capabil să-ţi răspundă altfel. Dacă nu poate participa la turnir, te pândeşte din boscheţii „sferei publice”.”. Totuşi, în ciuda modestiei domnului Platon, înjurăturile primite sunt dovada faptului că cel care te-a citit „ţi-a citit” în egală măsură şi valoarea, fapt care îl scoate din minţi şi îl face să îşi manifeste ciuda şi neputinţa prin descărcări grobiene care, cu cât sunt mai trepidante şi mai fulgerătoare, cu atât oferă măsura reală a amplitudinii valorii pe care respectivul ţi-o recunoaşte involuntar prin astfel de manifestări.
Indiferent însă de „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” de ciudă şi de neputinţă care i-a lovit subit pe „intelectualii de meserie” la primirea acestei apariţii editoriale fulminante, nu putem decât să ne exprimăm mulţumirea în faţa Bunului Dumnezeu pentru răbdarea cu care încă ne mai trimite astfel de mărturii şi mărturisiri.
Este un adevărat miracol apariţia curajoasă a unei astfel de cărţi în România propagandei oficiale, a cenzurii corectitudinii politice şi a autocenzurii celor ce scriu şi năzuiesc să şi „apară” în mass-media controlată. Dacă până acum ne învăţaserăm să spunem „bogdaproste” pentru cea mai mică reminiscenţă de discurs critic care ne era servită doar în „duminici şi sărbători” de presa obedientă cu scopul precis de a bifa pe listă pluralismul de opinii şi iluzia libertăţii de gândire (dar şi a exprimării acesteia), publicarea unei culegeri de eseuri de esenţă tare ca „A treia forţă: România profundă” vine ca un nesperat regal, dăruind publicului avid de alternativă la ariditatea bălmăjelilor infecte şi sufocante ale discursului oficial mai mult decât ar putea duce. Aproape că ne-am pierdut facultatea de a mai privi Adevărul în faţă fără „coloranţi, aditivi şi stabilizatori” propagandistici. Suntem în poziţia celui ce rătăceşte zile întregi prin deşert rugându-se pentru cel mai umil strop de apă, pentru ca mai apoi să fie paraşutat de o forţă miraculoasă drept în mijlocul Niagarei. Senzaţia este atât de neaşteptată şi de autentică încât cu greu îţi poţi reveni.

Manifest pentru normalitate

Într-o lume a valorilor răsturnate, această carte este un veritabil manifest „pentru normalitate” în sensul ei adevărat, de dinainte de răsturnarea valorilor. A treia cale este „una de întors acasă”, este de fapt firul Ariadnei, singura cale autentică, palpabilă, consistentă de salvare din maşinăria de încătuşat suflete care este acest „Labirint-laborator” al oglinzilor înşelătoare din paradigma conexionistă.
Fără îndoială însă, dincolo de valoarea editorială, culturală, teologică, naţională şi socială a unei astfel de apariţii, ireductibilă rămâne până la urmă investiţia sufletească. Pentru că resortul prim ce dă viaţă luptei celor doi gânditori creştini este tocmai nobilul deziderat de a salva conştiinţe. O spune Mircea Platon: „Scriu încercând să apăr normalitatea oamenilor pe care-i cunosc. Ceea ce mă ţine scriind, printre altele, e amintirea studenţilor de 18-19 ani care, la târgurile de carte din anii '90, treceau pe la standul editurii noastre, Agora, şi descopereau cărţile lui Kant, Aristotel, Grigore Tăuşan despre filozofia lui Plotin, Ernest Bernea, Ion Petrovici sau Pan Vizirescu. Dacă nu i-aş fi văzut pe aceşti studenţi cum se bucurau când le dăruiam cărţile pe care nu îşi îngăduiau să le cumpere, poate că astăzi mi-ar fi mai greu să mă opun „generaţiei Polirom”, poate că aş avea un mobil mai abstract. Dar aşa, am văzut cu ochii mei ce tineri avea România la începutul anilor '90, şi tot cu ochii mei am văzut cum au fost îndoctrinaţi, folosiţi, risipiţi.”.
O mărturie tulburătoare care îţi zguduie sufletul din temelii. Ea nu mai poate fi completată decât prin crezul generaţiei României Interbelice, în al cărei prelungire vine de fapt: Învierea Neamului Românesc.

Vlad PÂRĂU

27.4.09

PS Iustinian Chira: Actele cu cip atenteaza impotriva libertatii noastre


extras din emisiunea SEMNE din 25.04.2009

Noi avem cea dintâi sarcină, ca să luăm atitudine, noi slujitorii Bisericii, slujitorii altarelor, să luăm atitudine împotriva tuturor relelor, a tuturor faptelor si actelor care se îndreaptă spre libertăţi, ca să desfiinţeze, să dispreţuiască drepturile la libertate a omului. Ori aceasta (n.n. documentele cu cip) atentează împotriva libertăţii noastre. Încearcă pe altă cale… prin calea care a început în anii trecuţi, ca să domine lumea prin comunism, se încearcă acuma pe altă cale. “Aceiaşi Marie, cu altă pălărie”. Poporul poate intuieşte ceva… începutul unui incendiu. Atuncea trebuie să se ia măsuri; şi omul ia măsuri până când nu i-a ars casa. Şi ia atitudine când i-a pus numai, vrăjmaşul, scânteia la temelia casei. Şi-atunci omul îşi apără casă. E un drept şi o datorie a noastră tuturor ! Dar nu avem voie să ne neliniştim (n.n. tulburăm). Nelinştea este un semn al slăbiciunii.

Sursa: Apologeticum

Parintele Justin Parvu: In acest razboi cu cipurile, crestinul trebuie sa fie atent ca iepurasul



Parintele Justin Parvu: In acest razboi cu cipurile, crestinul trebuie sa fie atent ca iepurasul
Vezi mai multe video din Evenimente »

25.4.09

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului: Despre rugăciunea lui Iisus

Cuvânt înainte sau călăuză celor ce vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească în privinţa a ceea ce este în ea. S-a făcut şi alcătuit din sfintele scrieri cele de la Duhul Sfânt insuflate de Prea cuviosul schimonah Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească.

Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat aşa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici şi în înţelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învăţătura lui şi despre povăţuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni.

Sf. Paisie Velicikovski, despre duhovnicul său – Sf. Vasile de la Poiana Mărului

Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci de se goleşte cineva numai de vedere, de auzire şi de vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile cele rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile cele rele şi va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin rugăciunea minţii şi prin luare aminte, când va depărta mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia în camera cea dinăuntru şi firească, sau în pustie. (notă Părintele Stăniloae – Pustia din afară e un chip al lăuntrului golit de orice gânduri. Numai aşa se poate mintea concentra exclusiv spre Dumnezeu; sau poate face o rugăciune curată. Dar trebuie observat că năzuind spre această golire de gânduri, omul duhovnicesc nu vrea să devină indiferent. Prin aceasta el dobândeşte din unirea cu Hristos o covârşitoare bunătate şi unire curată faţă de toţi şi de toate. Propriu-zis el se goleşte numai de atitudinile pătimaşe, egoiste faţă de oameni şi lucruri, nu de orice atitudine. Se recomandă să nu se mai vadă toate în ele însele, deci dispersate, ci unite cu Dumnezeu.). Căci precum sabia cea cu două tăişuri, oriîncotro o vei întoarce, tai cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile veşnice. (notă Părintele Stăniloae – S-ar părea că e o contrazicere între recomandarea ca mintea să fie golită pentru a se face rugăciunea curată şi afirmarea că rugăciunea aceasta însăşi produce această golire, tăind orice conţinut din ea pentru a săvârşi rugăciunea curată. De fapt, golirea minţii începe prin rugăciune şi pe măsură ce înaintează spre starea de rugăciune curată, goleşte mintea mai deplin de alte conţinuturi. Se cere numai ca omul să nu se împace cu o convieţuire continuă între rugăciune şi alte gânduri)

Iar de va voi cineva, fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea cântată şi cu simţurile cele din afară şi cu împotrivirea cea din afară, să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte, aici i se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îşi bate joc de el, făcându-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie şi făcându-l să se socotească păstor oilor şi învăţător.

Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice: „Nu poate mintea noastră să biruiască prin sine singură nălucirile diavoleşti. Să nu nădăjduiască niciodată că va putea face aceasta, căci (vrăjmaşii) sunt foarte vicleni şi se prefac că se supune. Şi aşa te împiedică cu slava cea deşartă. Dar nu suportă niciun ceas să se împotrivească chemării lui Hristos” (Isihie I, 24; Filoc. rom. IV, p.46). şi iarăşi: „vezi să nu te asemeni lui Israil celui de demult, ca să fii dat vrăjmaşilor celor gândiţi cu mintea. Că acela fiind izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi, ca ajutor, idoli de lut. Iar prin idoli de lut să înţelegi mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor cele viclene, uşor le izgoneşte şi cu ştiinţă măiastră biruieşte atacurile cele nevăzute ale vrăjmaşilor. Dar când se bizuieşte pe sine însuşi, fără socoteală, se sfarmă cu lăstunul ce se rostogoleşte” (Isihie I, 25-26; Filoc. rom. IV, p.47).

(...) căci zice apostolul: „voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba” (1 Cor 14,10). Deci se cade, mai întâi, a ne curăţi mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând într-u adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi aşa a ne urca la cântarea înţelegătoare. Deoarece tot cel începător şi încă pătimaş poate săvârşi cu înţelegerea această rugăciune într-u păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până nu se va curăţi, mai întâi, mintea cu această rugăciune. (nota Părintelui Stăniloae – avem aici o altă ordine decât la stareţul Gheorghe. La cel din urmă e întâi cântarea şi apoi rugăciunea inimii (ca şi la Sf. Grigorie Sinaitul şi la ceilalţi Părinţi vechi). Şa Vasile de la Poiana Mărului e întâi rugăciunea lui Iisus şi apoi cântarea. De fapt, amândouă au diferite trepte. Cu cât urcă cineva în săvârşirea mai duhovnicească a rugăciunii lui Iisus, cu atât rosteşte sau cântă mai duhovniceşte şi celelalte rugăciuni. În orice caz, ele trebuie îmbinate pentru ca credinciosul să rămână pe de o parte în Biserică, pe de altă parte pentru a se înduhovnici în mod treptat.) pentru aceasta, Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul şi cercetând vieţile şi scrierile şi experienţa cea duhovnicească a tuturor Sfinţilor mai mult decât toţi, prin Duhul Sfânt ce locuia într-însul, cere să se pună toată silinţa pentru rugăciune. Iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe Pământ ca numele lui Iisus Hristos”.

Sursa: Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română

Monahul Filotheu: De ce un creştin nu poate primi actele electronice?

Textul de mai jos l-am scris pentru a fi trimis fiecărui deputat din
Parlament, astfel încît să fie în cunoştinţă de cauză cu privire la
poziţia Bisericii privitoare la actele electronice. Se vrea un simplu
rezumat, nu un studiu.

De ce un creştin nu poate primi actele electronice ?

Începînd cu 14 Ianuarie 2009, cu apelul Părintelui Arhimandrit Iustin
Pîrvu de la Mănăstirea Petru Vodă, a apărut în societatea românească
nevoia unei dezbateri publice cu privire la cîteva măsuri legislative
luate de autorităţile române - Guvern, Parlament, Preşedenţie. Legea
urmăririi convorbirilor telefonice şi a supravegherii internetului,
ordonanţele de guvern privitoare la paşapoarte şi cărţi de identitate,
introducerea noilor permise auto şi a cardurilor bancare cu cip RFID
şi ordonanţele de guvern privitoare la implanturi au ridicat o seamă
de probleme peste care nici un creştin nu poate trece. Le enumerăm mai
jos.

1. Problema libertăţii
Cîteva citate din Noul Testament vin să lămurească de ce creştinii nu
pot primi actele electronice: “Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul
vă va elibera pe voi. Răspuns-au, şi au zis lui: Sămânţă a lui Avraam
suntem, şi nimănui nu am fost robi nici odată; cum tu zici, că liberi
veţi fi? Răspuns-a Iisus lor: Amin Amin grăiesc vouă: Că tot cel ce
face păcatul, rob este păcatului.” (Ioan 8:32-34)
Sistemul electronic de supraveghere globală este bazat pe neîncredere
şi suspiciune, renunţă la prezumţia de nevinovăţie pe care tribunalele
trebuie să o infirme în cazul infractorilor. Aşadar, după ce în 2000
de ani de creştinism mîntuirea a fost laolaltă cu sentimentul
libertăţii, ni se impune un sistem în care noi şi copiii ce se vor
naşte vom trăi cu sentimentul permanentei vinovăţii, permanentei vine
de a nu greşi sistemului electronic, cîtă vreme Dumnezeu ne-a dăruit
libertatea totală a conştiinţei şi niciodată nu a încălcat-o.

“Iar Domnul Duh este; şi unde este Duhul Domnului, acolo este
libertatea.” (2 Corintheni 3:17)
Cîtă vreme aceste acte electronice nu sînt create în numele Domnului,
după învăţătura Bisericii, care spune că unde nu este Dumnezeu este
sigur diavolul, ele nu pot în nici un caz să slujească libertăţii cu
care am fost zidiţi de Dumnezeu. Cazurile de manipulare a
informaţiilor personale după bunul plac al celor care au acces la
bazele de date personale, pune în primejdie cu adevărat viitorul
libertăţii umane. O statistică a numărului de greşeli involuntare şi
de abuzuri în gestionarea informaţiilor personale la nivel de stat în
întreaga lume ar arăta limpede că vremea libertăţii şi a respectului
persoanei se va termina curînd.

Mai mult decît aceste trimiteri precise, implantarea urmăreşte
atingerea directă a puterilor sufleteşti. Sorin Ifrim, arestat pentru
terorism în luna Mai 2008, în statul Florida (SUA) a scris cuiva din
România următoarele: “Unii au platit sa aiba siguranta prin biocip,
altii au fost platiti ca si cobai. altii ca mine nu au stiut cind au
fost injectati cu biocip, pt ca vedeau / stiau si trebuiau
telecomandati. Cind am iesit din inchisoare am constatat ca am nu unul
ci 2 biocipuri [directionale] injectate simetric in stinga si in
dreapta sternului. De atunci am frica si confuzie, nu ma pot ruga cum
trebuie, am pierdut isihasmul si profunzimea, meditatie si
reflectarea, claritatea mintii si a sufletului. Miercuri este procesul
cind vor decide cum sa ma opreasca [ inkisoare pina la 15 ani, spital
mental sau doar telecomanda ce o am deja].” Aceste afirmaţii vin să
certifice faptul că ceea ce se ştia despre progresul tehnologic
contemporan devine astăzi realitate: Libertatea cu care oamenii au
fost înzestraţi de Dumnezeu să-şi folosească puterile sufleteşti
încetează în momentul implantării.

2. Problema chipului lui Dumnezeu
Prin implantarea care se urmăreşte în cele din urmă, se doreşte
schimonosirea chipului lui Dumnezeu din om. Cu alte cuvinte, omul fără
cip electronic ar fi ne-deplin, ne-desăvîrşit, incomplet. Aceasta este
cea mai mare jignire adusă lui Dumnezeu Creatorul şi omului, creaţiei
Sale, de cînd există neamul omenesc. Omul este redus de la “slavă a
lui Dumnezeu” (după Sfîntul Irineu de Lugdunum - sec. II d.Hr.) la un
animal fără drepturi cîtă vreme nu are cip implantat.
A socoti că actele electronice nu sînt un pas intermediar acestui
deziderat anti-uman şi anti-hristic este lipsă de realism şi dreaptă
judecată.

3. Problema numărului
Introducerea codului numeric personal a fost făcută în regimul
comunist fără nici un drept de apel la vreo dezbatere publică. Cîtă
vreme evidenţa populaţiei nu s-a servit de ajutorul calculatoarelor,
această măsură, deşi jignitoare la adresa creştinului, purtător al
unui nume sfinţit prin Sfîntul Botez, poate fi înţeleasă ca ajutătoare
pentru o mai bună gestionare de către stat a informaţiilor personale.
Dar de vreme ce implementarea tehnicii de calcul permite astăzi o
desăvîrşită evidenţă a populaţiei, în loc ca organele statului să
renunţe la acest apendice nefolositor persoanei umane, prin
introducerea elementelor biometrice nu numai că sîntem reduşi la
statutul de numere în faţa unei maşini, ci toate caracteristicile
noastre fizice, unice şi irepetabile sînt transformate în numere
unice, adîncind cu atît mai mult prăpastia dintre omul, zidit de
Dumnezeu ca slavă a Sa, şi identitatea numerică, implementată de o
mentalitate anti-creştină. Din aceasta se arată că cei mai mari
prigonitori ai Bisericii din toate veacurile, de la Nero şi Diocleţian
pînă la Stalin şi Ceauşescu, au fost nişte filantropi în comparaţie cu
sistemul actelor electronic pe care trebuie să îl adoptăm, cu atît mai
mult cu cît sîntem deja departe de momentul în care orice conştiinţă
creştină se putea întreba dacă nu cumva citatul din Apocalipsa 13:18
“cel ce are minte, să socotească numărul fiarei; că numărul omului
este” are sau nu legătură cu actele de identitate.

4. Problema semnului fiarei
Cartea Apocalipsei vorbeşte în capitolul 13 despre cea de a doua fiară
cu care se va lupta Biserica, care îi “face pe toţi [...] ca să le dea
lor semn pe mâna lor cea dreaptă, sau pe frunţile lor, şi ca nimenea
să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul, sau
numele fiarei, sau numărul numelui ei.” (13:16-17) Deşi încă din
primele zile ale Creştinismului Părinţii Bisericii şi toată suflarea
care exista şi-a pus întrebarea despre cine va fi vorbind acest
verset, abia la începutul veacului 21 prorocia aceasta se apropie de
realitate, fiind la un pas de a se împlini, prin implantare. Cu toate
acestea, întrucît Duhul Sfînt a purtat de grijă Bisericii de la
Cincizecime, din vremea Sfinţilor Apostoli pînă astăzi, s-a ştiut de
către Biserică cine va fi fiara. Sfîntul Ippolit Romanul, pe la anul
200 d.Hr. spune limpede: “Fiara care se va ridica din pământ va fi
împărăţia lui Antihrist” (Despre Antihrist), aşadar orice formă
statală care va căuta să prigonească Biserica şi să pună în capul
statului şi al Bisericii oameni care să slujească diavolilor şi
învăţăturilor lor, iar nu lui Hristos şi învăţăturilor Bisericii.
Pedeapsa pe care le-a pregătit-o Dumnezeu celor ce vor primi semnul
fiarei este scrisă în capitolul 14 al Apocalipsei: “Oricine se închină
fiarei şi chipului ei, şi ia semn pe fruntea sa sau pe mâna sa, şi
acesta va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu cel dres neamestecat în
paharul mâniei Lui, şi se va chinui cu foc şi cu piatră pucioasă
înaintea Sfinţilor îngeri, şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor
în vecii vecilor se suie; şi nu au odihnă ziua şi noaptea cei ce se
închină fiarei, şi chipului ei, şi cel ce ia semnul numelui
ei”(14:9-11)
Semnul despre care vorbeşte cartea Apocalipsei este în limba greacă
veche, în care s-a scris la anul 90 această carte, cuvîntul χάραγμα
(háragma), care, conform dicţionarelor, este orice semn gravat sau
imprimat, întipărit, sau sculptat, cioplit, orice incizare sau
implantare.
Trebuie să fim orbi sufleteşte să nu vedem că implantul şi
înainte-mergătorul său, cipul din acte, sînt primul şi cel mai serios
candidat, după 2000 de ani de creştinism, de a deveni semnul fiarei.
Iar dacă alăturăm lor şi posibilităţile de control al puterilor
sufleteşti pe care tehnica o dezvoltă în cazul implantului, înţelegem
de ce trăim la timpul prezent unele din ultimele prorocii şi semne din
Apocalipsă, care anunţă sfîrşitul istoriei omenirii aşa cum o
cunoaştem.

Nu este nici un fior de panică în ceea ce scriem. De 2000 de ani
mărturisim în Simbolul Credinţei: “Aştept învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să fie”. Aceste fapte se vor petrece întocmai şi
creştinii le aşteaptă de 2000 de ani, dar ei ştiu la fel de bine că
mai întîi va veni Antihrist şi împărăţia sa, şi vor deveni realitate
toate catastrofele prorocite de Apocalipsă, şi apoi va veni Domnul
Iisus Hristos pe norii cerului şi va avea loc învierea morţilor.
Pentru aceea, contemporaneitatea cu Antihrist este una din
caracteristicile Creştinismului Ortodox, încă din vremea Sfinţilor
Apostoli, aşa cum scrie Apostolul iubirii, Sfîntul Ioan Teologul:
“Fiilor, ceasul cel de apoi este; şi precum aţi auzit că Antihrist
vine, şi acum antihrişti mulţi s-au făcut; dintru aceasta cunoaştem că
ceasul cel de apoi este.” (1 Ioann 2:18, 4:3)

Fără să cunoască cele mai multe din prorociile marilor Sfinţi ai
Bisericii (pe care şi noi le-am lăsat deoparte ca să scurtăm
prezentarea de faţă), unul din Sfinţii închisorilor comuniste, Ioan
Ianolide, scrie următoarele rînduri în anul 1985 (!): “Civilizaţia
modernă comportă următoarele riscuri: dispariţia vieţii prin
dezagregarea atomică militară, ori, pe cale paşnică, prin poluare şi
epuizarea resurselor naturale; dispariţia vieţii prin manipularea
stavroghiană a ingineriei genetice; dispariţia vieţii prin alienarea
oamenilor; tirania absolută prin monopolul tehnicii; transformarea
societăţii în temniţă, fermă ori uzină, prin tehnicizare; determinarea
conştiinţei prin mijloace tehnice; o lume teleghidată tehnic; anularea
omului ca fiinţă liberă conştientă şi stăpînă; dezechilibru ecologic;
răzbunarea naturii împotriva tehnicii; un dezastru general, pe care-l
îndreptăţeşte căderea omului din harul dumnezeiesc; golirea omului de
harul Duhului Sfînt şi dispariţia finalităţii transcedentale”
(Deţinutul profet, ed. Mănăstirea Diaconeşti 2009, pag. 155-156)

Pentru aceea, dorinţa noastră este ca forurile legislative să dea
dovadă de maturitate creştină şi să nu permită existenţa în România a
actelor electronice, cu atît mai puţin a posibilităţii implanturilor
cu cipuri electronice RFID. Încheiem cu un îndemn al aceluiaşi Ioan
Ianolide, unul din marii sfinţi ai închisorilor antihristice din
secolul XX: “Orice om politic, orice preot, orice filosof, orice
artist, economist, om de ştiinţă, pedagog, trebuie să se întrebe
cutremurat în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvîrşeşte:
mîntuitoare sau nimicitoare?” (ibidem, pag. 163)

Monahul Filotheu Bălan
Mănăstirea Petru Vodă, judeţul Neamţ
la pomenirea Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghie, Purtătorul-de-biruinţă

Ziarul financiar: Ziua în care Guvernul si BNR au admis ca suntem ingenuncheati. Despre împrumutul FMI

Semnarea de catre FMI si noua banci prezente pe piata romaneasca a unei scrisori prin care acestea se angajeaza sa nu scoata bani din Romania - o premiera in istoria acordurilor cu FMI - arata montajul financiar in care Romania a intrat, mai mult sau mai putin obligata: banii publici preiau riscul de la capitalul privat.

Ziua in care BNR si Guvernul au admis ca suntem ingenuncheati si ca avem nevoie de 20 mld. euro va ramane una din cele mai negre din istoria financiara a tarii. Pentru membrii guvernului Boc, abia adus la conducere prin miscarea surpriza din decembrie, esecul nu este atat de usturator.
Dar pentru oficialii BNR, care au grija de 20 de ani de rezervele Romaniei, semnarea acestui acord, adica acceptarea faptului ca am fost infranti ca si economie, ca si stat, este una din cele mai negre zile din istorie.
Pentru ca a descrie acest acord ca pe o centura de siguranta, si nu una de salvare, nu sunt decat vorbe de politician. Financial Times, Wall Street Journal, agentiile de presa internationale au titrat scurt: Romania a fost salvata de FMI si UE, dupa Islanda, Letonia, Ucraina si Ungaria.
Oricum o intoarcem, cine poate explica cum de la o economie cu o crestere economica medie de 6% timp de noua ani, rezervele tarii au fost atat de prost administrate ca a fost nevoie peste noapte de dublarea lor? Cine poate explica ca avem nevoie de urgenta de jumatate din bugetul consolidat al statului?
De sase luni oficialii nostri - ministri, functionari ai BNR - spun ca noi nu suntem Islanda, ca nu suntem Ungaria, ca agentiile de rating si bancile internationale gresesc, ca nu avem nevoie de bani din strainatate, ca datoria externa este a bancilor si a firmelor private, nu a statului, care deci nu are de ce sa se imprumute.
Oficialii s-au prins ca intr-o plasa de paianjen in propriile lor declaratii pana au ajuns complet imobilizati si nevoiti sa accepte ceea ce negau cu vehementa.
Acceptarea faptului ca am fost nevoiti sa apelam de urgenta la un ajutor de 15% din PIB, oricat ar fi de dur ceea ce se intampla pe pietele internationale, este nu atat un esec al economiei, cat un esec intelectual al celor care au administrat atat prost finantele si rezervele tarii. Cineva trebuie sa iasa si sa spuna: am gresit, am calculat eronat.
Dupa cum au decurs ostilitatile, miza principala au fost rezervele minime obligatorii. Bancile straine au cerut, mai pe fata sau prin canale mai putin vizibile, reducerea rezervelor minime obligatorii: 13 miliarde de euro. Intamplator sau nu, exact atatia bani ia Romania de la FMI prin acest acord.
Prin acest credit urias, riscul asupra Romaniei se muta de pe capitalul privat pe banii publici. In esenta, este acelasi aranjament pe care l-au facut bancile straine in tarile lor - au acoperit pierderile private cu bani publici. Deosebirea este insa ca in ecuatie a fost fortat sa intre, ca debitor, si statul roman.
Ironia este ca in 1999 a trebuit sa incheiem un acord cu FMI pentru a acoperi pierderile produse de stat, nu de capitalul privat (Bancorex, Banca Agricola). Astfel, probabil ca era si normal ca statul roman sa fie implicat. Are experienta in acoperirea "gaurilor negre", oricine le-ar fi facut.

Sorin PÂSLARU

24.4.09

Petru Creţia, Piaţa Universităţii, 1990: MIHAI EMINESCU – „modelul însuşi al spiritului revoluţionar românesc“


„Dacă o generaţie poate avea un merit, apoi meritul este acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpurilor“.
Mihai Eminescu

MIHAI EMINESCU – „modelul însuşi al spiritului revoluţionar românesc“


„Vreau să evoc aici, pentru această Piaţă care va intra în istoria ţării, marea şi curata umbră a lui Mihai Eminescu. Ştiu că numele lui n-are cum să nu răsune în gândul şi-n inima voastră, dar vreau să adaug la gândul vostru spontan certitudinea că el este modelul însuşi al spiritului revoluţionar românesc. Toţi cei ce-i ştiu lupta de zece ani în presă şi în atitudinea lui politică ştiu ceea ce trebuie să ştim cu toţii, ceea ce vă garantăm vouă acum, că nu a acceptat niciodată nici un compromis, că nu s-a lăsat momit de nici un avantaj, că nu s-a lăsat intimidat de nici o ameninţare, că nu a crezut şi nu a iubit decât poporul român.“ Petru CREŢIA (discurs ţinut în balconul Pieţei Universităţii, Mai 1990)

Sursa: www.romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com

“Terorism homosexual” la Miss SUA 2009: O remarca crestina a costat-o pe o tanara americanca Carrie Prejean titlul de Miss SUA 2009


Carrie Prejean (Miss California), in varsta de 21 de ani, a reusit sa-l enerveze pe un membru al juriului Miss USA si pe unii spectatori dupa ce a avut “obraznicia” sa declare ca nu este de acord cu mariajul intre persoane de acelasi sex. Prejean a fost intrebata in timpul competitiei care s-a tinut duminica la Las Vegas, ce crede despre legalizarea “casatoriilor” intre persoane de acelasi sex.
“E foarte bine ca americanii pot alege, sa voteze pentru sau impotriva legalizarii acestor mariaje. Totusi, eu cred ca un mariaj trebuie sa aiba loc intre un barbat si o femeie. Asa am fost crescuta si asa cred ca trebuie sa fie”, a declarat tanara de 21 de ani.
Raspunsul tinerei californience nu numai ca i-a adus oprobiul unor spectatori din sala, si a costat-o chiar titlul de Miss SUA, afirma presa internationala.
Aceasta, intrucat intrebarea i-a fost adresata chiar de Perez Hilton, membru al juriului, homosexual si blogger foarte popular in SUA. Enervat de tupeul “homofobei”, Hilton a injurat-o in culise, facand-o in public “proasta nenorocita” si afirmand ca are “jumatate de creier”, scrie cotidianul britanic Daily Mail.
Dupa concurs, Carrie Prejean a declarat într-un show televizat ca se simte castigatoare. “Stiu ca acel raspuns m-a costat coroana de Miss SUA, insa am spus ceea ce am simtit. Mi-am sustinut convingerile si am fost sincera cu mine insami”, a spus Miss California.
Competitia Miss SUA 2009 a fost castigata de Kristen Dalton, de 22 de ani, din Carolina de Nord. (Altermedia - http://ro.altermedia.info/)

Marea Britanie: Un crestin a fost concediat dupa ce i-a spus unei colege ca nu accepta casatoria dintre doua persoane de acelasi sex si nici numirea de preoti homosexuali

David Booker, in varsta de 44 de ani, a lucrat timp de aproape patru ani pentru English Churches Housing Group din Southampton, o misiune de caritate preluata recent de Societatea laica Sfantul Iacov, dar care se afla inca sub patronajul Arhiepiscopului de Canterbury.
In timpul unei ture de noapte, domnul Booker a avut o discutie cu una dintre colegele sale, Fiona Vardy, aceasta punandu-i intrebari despre credinta lui si despre invatarurile Bisericii cu privire la homosexualitate si casatoria intre persoane de acealasi sex, relateaza Christian Legal Centre.
“In timpul discutiei, am ajuns sa vorbim despre parerea mea referitoare la homosexuali si tot ceea ce am facut a fost sa spun ca nu sustin casatoriile intre persoane de acelasi sex si nici nu sunt de acord ca homosexuali practicanti sa devina pastori sau vicari”, a precizat Booker pentru The Telegraph.
Misiunea de caritate sustine ca David Booker a incalcat codul de conduita prin “promovarea propriilor pareri religioase, anume comentarii discriminatorii referitoare la orientarea sexuala a unei persoane” si a luat decizia de suspendare din fuctie a Domnului Brooke pentru “protectia atat a rezindetilor cat si a lucratorilor misiunii din Southampton”.
Christian Legal Centre, o organizatie juridica ce militeaza pentru drepturile crestinilor, a decis sa il sustina pe domnul Booker in cazul sau si se gandeste chiar la intentarea unei actiuni in justitie impotriva Societatii Sfantul Iacov, pentru pedeapsa nedreapta si hartuire. (frontpress.ro)

Maicuta Domnului - Izvorul Tamaduirilor si Casa inimilor noastre


In vinerea din Saptamana Luminata se sarbatoreste Izvorul Tamaduirii, praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii. Izvorul Tamaduirii aminteste o minune. Cu putin timp inainte de a ajunge imparat, Leon cel Mare (457-474) se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. La un moment dat a intalnit un orb ratacit, care l-a rugat sa-i dea apa si sa-l calauzeasca pe drumul spre cetate. Leon a patruns in desisul din apropiere dupa apa, dar nu a gasit. Pe cand se intorcea, se precizeaza in Penticostar, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: “Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati”. Leon a facut intocmai si indata orbul a inceput sa vada. Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. La randul sau imparatul Justinian (527-565) care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din izvor, a construit o biserica si mai mare. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani, molime si alte suferinte. La sarbatoarea de astazi mergem cu gandul si cu inima mai ales spre Maica Domnului, ea care s-a dovedit izvor al Dumnezeirii prin nasterea Mantuitorului. In toate bisericile si manastirile, dupa Sfanta Liturghie, se savarseste slujba de sfintire a apei (agheasma mica).

Sursa: www.razbointrucuvant.ro

23.4.09

Doamna Aspazia OŢEL PETRESCU: Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare! (interviu VEGHEA)

Aspazia OŢEL PETRESCU: Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare

Florin Palas: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?
Aspasia Oţel Petrescu: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.

Comuniştii mi-au făcut impresia că sunt draci

Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.
F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.
A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?
A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.
F.P.: Şi nu numai a satelor...
A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare

F.P.: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?
A.O.P.: N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor...
Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care erau mai blonavi, care nu puteau mânca borhotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Unii băieţi chiar au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces. Erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva poate să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.

Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv

F.P.: Care au fost poeţii creştini care au fost cei mai apropiaţi sufletului dumneavostră în temniţele comuniste?
A.O.P.: Radu Gyr a fost creştin şi toată poezia lui este de o trăire creştină profundă. Şi este o trăire afectivă. Vedeţi, Mântuitorul cere o credinţă caldă, o credinţă care trece prin inimă. Iisus bate la uşa inimii noastre. Creştinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv. Este profund, este trăit, este simţit. Noi, cei din închisoare, ne aducem aminte de clipele când i-am învăţat poeziile plângând.
Înainte de a fi închisă, aveam o evlavie deosebită pentru Vasile Voiculescu, poetul îngerilor. Şi în cartea mea, Adusu-mi-am aminte, chiar citez poezia care mi-a fost ca un far călăuzitor. De asemenea, i-aş menţiona pe Ion Minulescu, George Topârceanu şi Vasile Militaru.

Zorica Laţcu a atins cerul poeziei pure

F.P.: Despre poezia Zoricăi Laţcu ce ne puteţi spune?
A.O.P.: Pentru mine, poezia Zoricăi Laţcu a fost o bucurie imensă, fiind foarte apropiată felului meu de a-l înţelege şi percepe pe Dumnezeu. Aşa l-am văzut dintotdeauna, cum l-a văzut şi ea. De pildă, în poezia „Răpire”. Într-o povestirea de-a mea despre Părintele Arsenie Boca povestesc despre un drum care semăna cu „Răpirea” Zoricăi. Ea este rătăcită pe un drum. În întuneric, apare dintr-odată cineva care o ia de mână şi o conduce pe un drum care se face din ce în ce mai fierbinte. Cum spune ea: „Şi aşa era cărarea de fierbinte / Că tainic gând îmi stăruia în minte / Să nu-mi atârne haina jos, în jar ”.
Este aşa de concretă trăirea creştină a Zoricăi, încât aproape că-i pipăi sufletul în poezia ei. Şi, la un moment dat, ea se lasă condusă, nu ştie unde, cine o duce. Şi, dintr-odată se face o lumină foarte puternică şi-atunci ea se uită să vadă cine a dus-o de mână. Era Iisus şi ea înţelegea că toată lumina aceasta în valuri de le El venea.
Eu am cunoscut-o în perioada în care a scris „Osana luminii”. Până atunci îi apăruse „Insula albă”, un volum de poezie profană. Era înainte de convertirea ei, iar poezia este de un clasicism perfect. Dimitrie Popovici, care era profesorul nostru de limbă română, a făcut afirmaţia că dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure, Zorica Laţcu l-a atins. Şi profesorul nu vorbea aiurea. Era un foarte mare profesor de limbă română.

Părintele Arsenie Boca era numai lumină

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.
Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

Maica Mihaela era de partea isihaştilor

F.P.: Aţi cunoscut-o pe Maica Mihaela?
A.O.P.: Da, am cunoscut-o într-un mod foarte ciudat, fără s-o văd, fără s-o fi văzut vreodată, fără să ştiu cum arată. Nu ştiam cum arată în carne şi oase. Dar am vorbit un an, un an şi jumătate chiar, în fiecare zi, cel puţin două ore, la perete, prin Morse. La început ea m-a confundat. Cele din cameră i-au spus că sunt o prietenă a Zoricăi Laţcu. Şi i-au spus că mă cheamă Pazi. Iar ea m-a confundat cu Paia, o profesoară de filosofie care a dus-o pe Zorica la Părintele Arsenie Boca. Ea îmi vorbea despre teze creştine, despre probleme creştine, despre inadvertenţe între ortodoxia care se practica şi cea pe care o înţelegea ea.
O problemă pe care o punea Maica Mihaela era: este actul de credinţă mintal sau este pur afectiv? În ce măsură mintea (judecata lucidă, filosofică) poate să explice ce se petrece în actul de credinţă, care este pur afectiv? Era veşnica problemă a coborârii minţii în inimă, problema isihastă. Ea era de partea isihaştilor. Cum spunea Părintele Cleopa, în minte-i bâlci.

La Blaga totul era perfect

F.P.: Ştiu că l-aţi cunoscut şi pe Lucian Blaga.
A.O.P.: Am mers la cursurile lui Lucian Blaga numai din admiraţie pentru el. Generaţia mea a avut o veneraţie aproape identică cu cea pe care o aveam pentru Eminescu. Era cumva reprezentantul generaţiei noastre, ca gândire, ca mentalitate. Eu îi citisem, elevă fiind, „Spaţiul mioritic”, care, bineînţeles m-a încântat. I-am făcut atunci o recenzie. Mitropolitul Tit Simedrea, un om foarte cult şi smerit, s-a mirat că o tânără ca mine a putut să citească o carte de filosofie destul de profundă. „Spaţiul mioritic” se citeşte foarte uşor, nu trebuie neapărat să ai o educaţie filosofică ca să-l înţelegi.
Primul contact cu Lucian Blaga a fost o decepţie. Se aşeza la masă, scotea notiţele şi începea să vorbească. Monoton, inexpresiv. Dacă-l ascultai pe Nae Ionescu, şi mie mi s-a întâmplat să-l ascult de câteva ori, rămâneai profund decepţionat de marele filosof Lucian Blaga, de modul cum se exprima. După ce depăşeai prima deziluzie şi începeai să asculţi ce spune, poezia, cadenţa frazei era perfectă. La el, totul era perfect. Fraza avea exact atâtea epitete câte erau necesare ca să nu-i strice cadenţa, muzicalitatea frazei. Pe urmă, muzicalitatea frazei era neaşteptată, era uluitoare, te izbea. De pildă, când îţi dădea un exemplu de metaforă revelatorie, el spunea că sunt metafore revelatorii care spun ceva, care descoperă ceva, pentru că poetul este cumva pe aceeaşi linie cu profetul. Era teza lui şi era foarte bine susţinută. De pildă, când s-a dat exemplu de metaforă revelatorie şi-a spus „Soarele, lacrima Domnului, cade în merele ...” dintr-odată te-a trezit, dispăreau monotonia şi inexpresivitatea vocii lui. Venea magia cuvântului, dar venea în al doilea sau al treilea timp, nu venea dintr-odată, buluc, ca la Nae Ionescu.

Nae Ionescu era fascinant

F.P.: Cum era Nae Ionescu?
A.O.P.: Avea o fascinaţie, pur şi simplu, în felul de a vorbi. Avea un limbaj jumătate filosofic, jumătate poetic. Era şi profund şi, în acelaşi timp, pe înţelesul tuturor. Avea o magie a cuvântului cu totul ieşită din comun. Mi-aduc aminte că prima dată l-am ascultat la Cernăuţi şi, la un moment dat, cineva s-a mişcat pe scaun în timp ce dânsul vorbea. Toate privirile s-au îndreptat asasin spre el. Nu se auzea musca. El captiva. Toată lumea era acolo, în cuvintele lui. Era fascinant. Şi nu spunea lucruri deosebite, de pildă, de ale lui Nichifor Crainic. Şi Nichifor Crainic vorbea frumos. Era un bun conferenţiar. Dar nici pe departe nu avea farmecul şi puterea de a fascina ale lui Nae Ionescu.

Cartea „Avram Iancu” a lui Silviu Dragomir a fost salvată în mod miraculos

F.P.: În perioada 1946-1948 aţi lucrat ca dactilografă la Centrul pentru Studii Transilvane, condus de istoricul Silviu Dragomir. Puteţi să ne faceţi o evocare a lui?
A.O.P: Era un om profund creştin, dar foarte discret. El făcuse şi studii teologice la Cernăuţi. Am aflat într-un mod cu totul neobişnuit. Noi, studenţii refugiaţi din Bucovina, înfiinţasem o organizaţie, numită „Junimea”. Făcusem o şedinţă în care i-am proclamat preşedinţi de onaoare pe toţi foştii preşedinţi ai „Junimii” care locuiau în Cluj. Profesorul Cândea, Profesorul Tarangul, Teofănescu şi alţii. De el n-am ştiut că a fost preşedintele „Junimii” în timpul stundenţiei sale. Era absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.
F.P.: Opera sa „Avram Iancu” este o capodoperă, după părerea mea. Nu ştiu dacă mai există cineva care să meargă cu atâta înţelegere pe urmele eroului nostru naţional.
A.O.P.: Aceea este cartea pe care eu am bătut-o la maşină. De la început până la sfârşit. A salvat-o într-un mod miraculos. Cartea a fost terminată în 1948, dar a apărut mult mai târziu. În mai 1948, puţin înainte de a începe arestările în masă, cam în 1-2 mai, nu ţin minte exact ziua, i-am predat ultimul fascicul bătut la maşină. L-am bătut în cvasiclandestinitate. Profesorul era deja pus la index, institutul îi fusese desfiinţat, îl pensionaseră forţat, îi luaseră toate prerogativele.
A făcut lucruri extraordinare. Printre altele reuşise să obţină autorizaţie ca să cerceteze scrierile cronicarului anonim al lui Bela al IV-lea. Astea nu sunt cunoscute nici acum, sunt ţinute secrete de către unguri, dar profesorul ne-a spus că în aceste manuscrise sunt descrise, rând pe rând, cum au fost înrobite şi smulse voevodatele române din Transilvania, cum au fost înfrânţi Gelu, Glad, Menumorut, şi sunt mulţi alţii, necunoscuţi. Autorizaţia i-a fost ridicată de către Moscova, la rugăminţile ungurilor.
Era un om cu o judecată extraordinar de lucidă, tot ce spunea el era extrem de clar. Dacă îţi prezenta o expunere, n-aveai ce să reproşezi. Avea un simţ al istoriei deosebit. Şi era şi un profesor foarte bun. Impunea şi ca ţinută.
În timpul grevei studenţeşti din 1946 el a prezentat raportul Senatului Universitar, care înfiera vandalismele săvârşite împotriva studenţilor. El a luat cuvântul când a venit Gheorghiu-Dej şi s-a întâlnit cu profesorii.

Pătrăşcanu a fost împins de studenţi să spună: „Înainte de a fi comunist, sunt român”

F.P.: Aţi fost de faţă când Lucreţiu Pătrăşcanu a vorbit studenţilor?
A.O.P.: Absolut!
F.P.: Este adevărat că Pătrăşcanu a declarat că mai întâi este român, şi după aceea este comunist?
A.O.P: DA! Aşa a spus. Degeaba neagă alţii! A venit cu prefectul Clujului, Crăciun, care întocmise un dosar intitulat „Kali”, în care arăta cât de periculoşi erau românii. Pătrăşcanu, pe baza acestui material, a spus că studenţimea română este vinovată. Şi că asta este judecata lui ca Ministru de justiţie. A mai spus că şovinismul românesc şi-a spus cuvântul, că a defavorizat România, şi câte şi mai câte. Atunci, studenţii i-au răspuns pe măsură. 4.000 de studenţi l-au fluierat copios ore întregi. Pătrăşcanu făcea semne disperate că mai are ceva de spus şi, când s-a potolit, în sfârşit, viforul de fluierături, a spus că cei 30 de studenţi care fuseseră arestaţi au fost eliberaţi. Unul dintre aceşti studenţi a luat cuvântul în faţa noastră şi a mulţumit colegilor pentru camaraderie. Ne-a mulţumit nouă, nu lui Pătrăşcanu. Şi atunci, un student, cu o voce de tenor, o voce tunătoare, se numea parcă Mureşan, a spus: „Domnule Ministru, aţi citit dosarul Kali, l-aţi ascultat pe domnul prefect, ca ministru de justiţie şi ca un emerit cunoscător al dreptului, trebuie să ascultaţi şi cealaltă parte. Noi nu ne vom susţine cauza. Vă spunem doar că ne considerăm nevinovaţi de toate acuzaţile ce s-au adus aici, şi cât de nevinovaţi sunt ceilalţi, vă vor demonstra lozincile care s-au strigat şi pe care noi le-am copiat. Şi pentru că nu cunoaşteţi limba maghiară o să vi le citim în limba maghiară şi o să vi le traducem. În limba română s-a strigat oficial: Să pedepsim pe reacţionarii din cuibul Avram Iancu! Să dăm o pedeapsă exemplară huliganilor din căminul Avram Iancu!, iar în limba maghiară s-a strigat: Vrem să curgă sânge de valah! Vrem să spălăm cu sângele împuţit al valahilor zidurile Kolozsvárului, spurcate de ei! ”. El le-a spus în ordinea crescătoare a gravităţii. Erau din ce în ce mai insultătoare. Se făcuse o linişte de mormânt. Cuvintele cădeau cu greutate. Momentul a fost, într-adevăr copleşitor. Pătrăşcanu n-a putut să-i reziste. S-a ridicat şi a spus: „Voi cerceta şi, dacă acesta este adevărul, eu, ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, vă promit că studenţimea va fi declarată nevinovată, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român!”.
A fost împins de noi să facă această afirmaţie, pe fondul unui moment emoţional. Era foarte greu să-i faci faţă. N-a fost nimic studiat. Dumnezeu a vrut să fie aşa. După aceasta Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitorilor maghiari asupra căminului „Avram Iancu”, în urma motivaţiei făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept, Traian Pop, care era preşedintele acestui for. Nimic din ce a promis Pătrăşcanu nu s-a respectat însă.

Părintele Anania era ameninţat de unguri

O figură frumoasă a făcut Părintele Anania. Gheorghe Rednic a reuşit să-l aducă pe acesta în rândul studenţilor care votau soarta grevei (continuarea sau sistarea). Părintele Anania a fost primit cu nişte ovaţii nemaipomenite. Noi ştiam că nu va veni, pentru că ungurii îl aşteptau să vină ca să-l termine degrabă. Când Părintele Anania a anunţat continuarea grevei, studenţii s-au ridicat în picioare şi au cântat: „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”.
F.P.: Mitropolitul Anania consideră că greva studenţească din 1946 a fost anticomunistă şi antirevizionistă. Sunteţi de acord cu Sfinţia sa?
A.O.P.: A avut acest caracter. La început a fost o reacţie de autoapărare. Dar pe parcurs a luat tonalitatea aceasta. Înainte de proclamarea grevei, Părintele Anania a spus: „A fost atacat căminul Avram Iancu. Va trebui să gândim bine ce avem de făcut. Cum protestăm la lucrul acesta?” L-a contracarat imediat istoricul Constantin Daicoviciu, care a spus: „Orice veţi face, orice veţi spune, vă avertizez dinainte că studenţimea română va ieşi vinovată. Trebuie să fie declarată vinovată”.

În America masoneria câştigase războiul

F.P.: A urmat închisoarea, vreme de 14 ani. Aţi scris în timpul acesta piesa de teatru „Cele trei flori albastre”.
A.O.P.: Da. E vorba despre Credinţă, Nădejde şi Dragoste. Era un poem în care voiam să le arăt colegelor mele că atâta vreme cât vom păstra aceste trei virtuţi, nu suntem pierdute.
Exista atunci un moment în care se credea în revenirea la sentimente mai bune a Apusului faţă de noi. Eu ştiam că am fost sacrificaţi într-un mod foarte urât. Erau foarte mulţi oameni de bună credinţă care nu înţelegeau că America nu mai era America. În America masoneria câştigase războiul şi, prin preşedintele ţării, mergeau pe linia programului lor. Şi acum multă lume spune că nu există, că toată chestia asta cu oculta care conduce lumea este o inerţie. Noi ştiam că nu este aşa. Şi atunci, am scris această piesă de teatru.

Politica ţării faţă de teritoriile româneşti ocupate a fost trădătoare

F.P.: Ca bucovineancă, cum priviţi politica românească faţă de teritoriile româneşti ocupate?
A.O.P.: Ca un act de trădare a Patriei-Mame. Politica ţării faţă de aceste provincii a fost trădătoare. Mai ales pentru Basarabia. Şi totuşi, basarabenii, în 1918, au fost primii care s-au alipit la Patria-Mamă. Şi primii care au văzut salvarea în revenirea la Ţară. 98% din populaţia Basarabiei era românească, după un inventar făcut de ruşi. Toate lucrurile astea s-au uitat. Au trecut în derizoriu. Acelaşi lucru se întâmplă şi acum cu Ardealul, care este părăsit de Patria-Mamă într-o orbire şi o imbecilitate nescuzabile.

Eminescu era un trăitor în spirit creştin

F.P.: Doamna Aspazia, unei ultime întrebări va mai solicit răspuns pentru această întâlnire: cum le-aţi răspunde celor care susţin că Eminescu a fost în afara creştinismului şi a ortodoxiei?
A.O.P.: Eminescu, fiind genial, abordează problemele din foarte multe puncte de vedere. Dacă îl iei separat, numai dintr-un anumit punct de vedere, poţi să afirmi despre el orice. Poţi să afirmi că a fost un mare iubitor al asiatismului, în forma lui budistă, confucionistă ş.a.m.d.
Eminescu nu trebuie judecat parţial, nu trebuie luat pe bucăţele. Noi, ca români, trebuie să-l receptăm în întregime, în întregul lui. Este suficient să citeşti Rugăciunea către Sfânta Fecioară, ca să-ţi dai seama cât de profund simţea creştineşte. Eminescu era un trăitor în spirit creştin.

Sursa: Veghea, An II, NR. 2
Related Posts with Thumbnails