Pastorala Mitropolitului Teofan la Naşterea Domnului şi cuvânt de pocăinţă al obştii Mănăstirii Petru-Vodă. Strigătul călugărilor

Sursa: Manastirea Petru-Voda

†

TEOFAN,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt. (Matthei 2:18)

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos-Domnul,

Ne-a învrednicit Dumnezeu să întâmpinăm şi anul acesta slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Ca de fiecare dată, sălăşluirea Fiului lui Dumnezeu printre oameni aduce în suflete bucurie, pace şi nădejde. De la copii până la cei în vârstă, cu toţii suntem cuprinşi de taina cea negrăită a Întrupării, încercând a o trăi fiecare după putere: înălţând lui Dumnezeu doxologie în biserici, regăsindu-ne în jurul mesei şi a căldurii căminului, revărsând puţină alinare asupra celor sărmani sau aflaţi în suferinţă, ducând mai departe tradiţia strămoşească a colindatului.

Cu adevărat, contemplăm astăzi „Taina străină şi prea­slăvită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”[1]. Dumnezeu S-a coborât printre oameni din multa Sa iubire pentru ei. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”[2]

Aşadar, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, din dragoste neţărmurită faţă de zidirea Sa, devine om, ia asupra Sa slăbiciunile noastre pentru a ne redeschide calea spre părtăşia cu Dumnezeu, calea spre viaţa veşnică şi nestricăcioasă, pe care o am pierdut-o prin căderea lui Adam. De aici bucuria care a cuprins sufletele celor care au fost martorii Naşterii lui Hristos; de aici bucuria creştinilor de-a lungul veacurilor; de aici şi bucuria noastră, a celor de astăzi.

Dreptmăritori creştini, iubiţi şi iubitori de Hristos,

Născându-Se Hristos, îngerii cerului şi o parte dintre oameni s-au bucurat. Îngerii lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”[3]. „Ca temelie a păcii şi a bunei voiri între oameni, spune Părintele Dumitru Stăniloae, a fost văzută de îngeri însăşi Naşterea Domnului. Şi mărturia aceasta a îngerilor a fost vestită oamenilor. Căci în noaptea Naşterii s-a văzut oaste mare cerească lăudând pe Dumnezeu, pentru această temelie a păcii între oameni, pusă de Dumnezeu prin Naşterea Fiului Său ca om, ca Frate al oamenilor, ceea ce a întărit frăţia între ei.”[4] Magii cei înţelepţi şi păstorii cei curaţi la suflet s-au alăturat îngerilor şi au trăit ei înşişi bucuria Naşterii lui Hristos.

Cei lipsiţi de înţelepciunea dumnezeiască şi murdari la suflet nu s-au bucurat însă de aceasta. Dimpotrivă, i-au fost chiar vrăjmaşi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Hristos, chiar de la început, a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de când era în faşă!”[5]. Aflând de Naşterea lui Mesia, „regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”[6]. În încercarea de a-L omorî pe Hristos, Irod a poruncit uciderea pruncilor din Betleem. Pentru a scăpa de prigoană, Sfânta Fecioară Maria, bătrânul Iosif şi Pruncul Iisus se refugiază în Egipt, înfruntând greutăţile unei călătorii obositoare şi plină de primejdii.

Bucuria trăirii credinţei şi suferinţa pricinuită de potrivnicii acesteia, mărturisirea adevărului şi lupta împotriva acestuia s-au împletit de-a lungul istoriei Bisericii creştine. Mântuitorul Însuşi i-a prevenit pe ucenicii Săi: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”[7].

Începând cu persecutarea din primele trei veacuri a celor ce credeau în Hristos şi până la cruda prigoană îndreptată, în mod special, împotriva Bisericii Ortodoxe în veacul XX, credinţa creştină s-a confruntat cu o vrăjmăşie continuă.

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creştinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI. Ne gândim, în primul rând, la fraţii noştri creştini ortodocşi din Siria care au trăit anul acesta, 2013 de la Naşterea lui Hristos, groaza unei prigoane tot atât de sângeroase ca cele de pe vremea lui Diocleţian sau Stalin. În ţara în care, spune Scriptura, pentru prima dată „ucenicii (lui Hristos) s-au numit creştini”[8], în teritorii unde se mai vorbeşte încă limba Mântuitorului, limba aramaică, în acest leagăn al creştinătăţii, sute şi mii de creştini au fost ucişi, multe tinere creştine au fost batjocorite, un arhiereu ortodox şi unul monofizit au fost răpiţi, 46 de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost distruse. Dacă adăugăm la acestea, violenţa similară îndreptată asupra altor creştini din Siria sau asupra celor din Egipt şi alte ţări africane şi asiatice, vedem amploarea furtunii dezlănţuite asupra unei părţi a lumii creştine. Şi aceasta se petrece în anul 2013.

Iubiţi credincioşi,

În viaţa omenirii au fost momente de cer senin şi momente de furtună. Şi precum în trecut aşa şi astăzi, creştinătatea este chemată în orice situaţie să fie în stare de veghe. „Fiţi treji!”, ne spune Scriptura[9]; „Deşteaptă-te, române”, îndeamnă imnul naţional. Starea de veghe, de priveghere şi atitudinea de deşteptare continuă şi curaj mărturisitor definesc viaţa creştinului adevărat. „În lume necazuri veţi avea”,ne avertizează Hristos Domnul. Şi tot El ne spune: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”[10]. Domnul Hristos ne face părtaşi acestei biruinţe şi pe noi fraţii Săi, căci Hristos, „făcându-se Frate cu noi, noi toţi devenim fii ai Tatălui ceresc împreună cu El şi fraţi între noi”[11].

Ca fraţi ai lui Hristos şi fii ai Tatălui ceresc avem încredinţarea că Fratele nostru mai mare, Hristos Domnul, iubirea Tatălui şi adumbrirea Duhului Sfânt nu ne vor părăsi. „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”[12], zice Domnul. Pentru aceea, în ceas de întristare, sau de prigoană manifestată într-o formă sau alta, să zicem: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu (…)? Nădăjduieşte în Dumnezeu (…); mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”[13] sau „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”[14].

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos,

Vieţuirea creştină în zilele noastre este pe cât de frumoasă şi dătătoare de bucurie, sens şi lumină, pe atât de dificilă. Este calea străbătută de Hristos de la Cruce la Înviere. Altă cale spre Înviere, adică spre pace şi bucurie în Duhul Sfânt, nu există în afară de răstignire şi trecere prin necazuri, ispite şi adesea persecuţii. De ce aceasta? Ne răspunde Sfântul Ioan Evanghelistul: Hristos „Şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”[15], adică pentru toţi, inclusiv pentru cei ce ne urăsc, ne doresc răul sau ne prigonesc. Aceasta este împlinirea poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi”[16]. „Chemând pe toţi – spune Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul – spre a păzi porunca lui Hristos: «iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce se duşmănesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ, adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara mâniei tuturor, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi» (2 Timotei 3, 12). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică”[17].

Singura atitudine posibilă, aşadar, în viaţa unui creştin şi în Biserica lui Hristos este iubirea care, în jertfa ei, îi cuprinde pe toţi, prieteni şi vrăjmaşi. Cu o condiţie pe care ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul”[18]. A iubi „cu fapta şi cu adevărul” înseamnă: rugăciune neîncetată pentru toţi, în special pentru vrăjmaşi, fapta cea bună pentru cel aflat în nevoie, cunoaşterea şi trăirea adevărului de credinţă, propovăduirea Evangheliei lui Hristos celor care nu-L cunosc îndeajuns sau Îi sunt potrivnici, solidarizarea cu cei care suferă din cauza credinţei lor sau a nedreptăţilor de orice fel.

De aceea, în aceste zile sfinte de prăznuire a Naşterii Domnului, să ne îndreptăm inima în rugăciune către Dumnezeu pentru toţi cei care suferă din cauza credinţei lor în Siria şi în alte zone ale lumii. Din multul sau puţinul nostru material să facem parte celui în suferinţă aflat, mai aproape sau mai departe de noi. Să veghem ca adevărul de credinţă să fie propovăduit cu tărie, ca guvernanţii să cârmuiască treburile ţării inspirându-se din Scriptură, din tradiţiile sănătoase ale înaintaşilor şi din tot ceea ce e autentic românesc, european şi uman. Familia creştină, formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, să fie apărată ca bunul cel maide preţ, împreună cu credinţa şi valorile neamului.

Străduindu-ne să împlinim acestea, Hristos „va lua chip în noi”[19] ca altădată trup din pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Împlinind, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele rânduite de Biserică, ne vom bucura de pacea şi lumina Betleemului, vom înţelege „taina minunată a unui Dumnezeu Care, cu toată mărirea Lui necuprinsă, Se coboară atât de mult, încât Se face purtătorul personal al simţămintelor noastre, al legăturilor noastre cu lumea şi cu semenii noştri, al specificului uman”[20].

Dumnezeu să ne cuprindă pe toţi în mila iubirii, iertării şi binecuvântării Sale pentru a glăsui împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[21].

Vă îmbrăţişez pe toţi întru lumina şi bucuria Naşterii Domnului, dorindu-vă tuturor zile frumoase de praznic şi un An Nou bineplăcut Domnului cu sănătate în familie şi pace în lume.

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

[1] Cântarea a IX-a, Utrenia Naşterii Domnului, în Mineiul pe decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 445.
[2] Ioan 3, 16.
[3] Luca 2, 13-14.
[4] „Naşterea Domnului şi valoarea omului”, în Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993). Opere complete 3, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 764.
[5] Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 103.
[6] Matei 2, 3.
[7] Ioan 15, 20.
[8] Faptele Apostolilor 11, 26.
[9] 1 Petru 5, 8.
[10] Ioan 16, 33.
[11] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 763-764.
[12] Evrei 13, 5.
[13] Psalmi 41, 6-7.
[14] Psalmi 26, 1-2.
[15] 1 Ioan 3, 16.
[16] Matei 5, 44.
[17] Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 128-129.
[18] 1 Ioan 3, 18.
[19] cf. Galateni 4, 19.
[20] Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 762.
[21] Luca 2, 14.

†

Prea-iubiţi fraţi întru Hristos!

Pastorala de anul acesta e sunetul de clopot ce vesteşte, o dată cu Naşterea Mîntuitorului, un început al trăirii şi de către noi, românii ortodocşi, a căii vieţii şi pătimirii Domnului. De la raza Tatălui ce vine în lume să smulgă din deznădejde o omenire ostenită şi împovărată de idolatrie, de iubirea de sine a umanismului ateu, la propovăduirea din nou a Fericirilor creştine, care sublimează chipurile suferinţei, de la trezirea puterii pocăinţei, singura care deschide calea Împărăţiei lui Dumnezeu, la încercările prin care toţi cîţi în Hristos s-au botezat sînt chemaţi să treacă spre a urma slavei Lui şi a fi una cu El în veşnicie, în slava negrăită a Tatălui, în lumina cea pururea fiitoare şi în nespusa dulceaţă a iubirii dumnezeieşti, dimpreună cu toţi sfinţii şi îngerii.

Prigonirea de care vorbesc şi Mîntuitorul, şi arhi-episcopul nostru (ἐπίσκοπος – supra-veghetor) sînt prorocite nu spre împuţinarea veseliei duhovniceşti, ci dimpotrivă, spre însufleţirea şi întărirea dragostei de Dumnezeul către Care aleargă inimile noastre în fiecare clipă, şi de Care nu ne poate despărţi nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncul, nici altă făptură oarecare. De ar fi privit doar la slăbiciunile şi neputinţele omeneşti, la mulţimea păcatelor, de ar fi privit la fricile sau la plăcerile cugetului trupesc, de s-ar fi încrezut în puterile proprii, în tăria credinţei, ascuţimea minţii sau focul iubirii, de şi-ar fi pus nădejdea în orice altceva decît în Dumnezeu, mucenicii n-ar fi îndrăznit să creadă că vor putea birui chinul sau puterea ademenitoare a prigonirii şi n-ar fi fost martori cu însăşi viaţa şi moartea lor la atotputernicia făcătoare de minuni a lui Dumnezeu, care le-a dat putere să închidă gurile leilor, să stingă puterea focului, să scape de ascuţişul sabiei, să se întărească din slăbiciune, să se facă tari în războaie şi să întoarcă taberele vrăjmaşilor pe fugă.

Prigoana împotriva creştinilor a fost o constantă, de la dreptul Avel – ucis pentru dreapta sa credinţă de fratele său pizmaş – la toţi proorocii care, binevestind venirea în Trup a Mîntuitorului, au pătimit morţi grele şi de ocară, la Sfîntul Ioan Botezătorul – cel ucis pentru că nu s-a temut să strige adevărul -, la Însuşi Prea-curatul şi Prea-bunul nostru Domn astăzi prăznuit pentru minunata Naştere din Fecioară – ucis din pizma materialiştilor saduchei, a rigoriştilor farisei şi a ateilor irodiani, precum este scris:

Pentru ce s-au întărîtat neamurile şi noroadele au cugetat cele deşarte? Stătut-au de faţă împăraţii pămîntului şi boierii s-au adunat laolaltă asupra Domnului şi asupra Unsului Lui. Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor. Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii şi Domnul îi va batjocori pe ei. Atunci va grăi către dînşii întru iuţimea Sa şi întru mînia Sa îi va tulbura pe ei. Iar Eu sînt pus Împărat de Dînsul peste Sion, muntele cel sfînt al Lui, vestind porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi biruinţa Ta marginile pămîntului. Paşte-vei pe dînşii cu toiag de fier; ca vasele olarului îi vei zdrobi pe dînşii. Şi acum, împăraţi, înţelegeţi; învăţaţi-vă toţi care judecaţi pămîntul. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur. Luaţi învăţătură, ca nu cîndva să Se mînie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă. Cînd se va aprinde degrab mînia Lui, fericiţi toţi care nădăjduiesc spre Dînsul.

Psalmul s-a împlinit şi atunci, prin Mîntuitorul, şi e deosebit de actual acum, nouă, ucenicilor Mîntuitorului, neamul creştin al popoarelor întregii lumi. Adunatu-s-au puterile lumii să lepede dintru ei conştiinţa, să se răzvrătească împotriva Lui şi să-L ucidă acolo unde e sălăşluit în oameni, să şteargă Numele Lui de pe buze, din cărţi, din istorie, din cugete, iar în locul jugului Său cel bun şi a poverii Sale prea-uşoare să pună cătuşe gîndului, să plumbuiască dragostea, să alunge pe Duhul Sfînt pogorît asupra lumii şi primit cu veselie de creştini.

Temelia credinţei noastre, Scriptura, ne vesteşte inevitabilul prigoanei: lipsurile, sminteala, îndoiala, defăimarea, trădarea, singurătatea, scuiparea, biciuirea, răstignirea, iar în urma lor ÎNVIEREA şi viaţa veşnică. Însă azi, mai mult ca oricînd, vrăjmaşii Scripturii se simt de nebiruit în mărirea bogăţiei şi a puterii lor trecătoare şi pretind că salvează lumea de… Mîntuitorul ei! Ca şi acum 2013 ani şi de atunci încoace, ei fac uz de pîrghiile economice, politice şi religioase ca să se răzbune pe bucuria celor mîntuiţi de Blîndul Iisus şi uită că tot El este Dreptul Judecător şi Împăratul cel Veşnic.

În vremea vieţii pururea pomenitului şi celui întru sfinţi părintele nostru Justin Arhimandritul intensitatea şi chipurile prigoanei erau purtate mai cu seamă pe umerii săi şi ai fraţilor săi de generaţie mărturisitoare. El o purta delicat, discret, regeşte, simţindu-se onorat de jertfă; purta cunoştinţa şi realitatea apăsării cu tărie şi strălucire de diamant, fiind în cîrmuirea corabiei creştineşti prin furtunile atee ca un cîrmaci prea-iscusit, cu prisosire jertfelnic, înţelept ca şerpii şi blînd ca porumbeii. Prin subtilele prorociri şi îndemnuri pregătea poporul, pe care atît de mult l-a iubit, şi obştea, în care a luptat şi luptă pentru curăţia credinţei, pentru clipele de încercare ce vor urma. De 6 luni, din ce în ce mai intens şi mai la arătare, vedem creşterea acestei asupriri nu numai împotriva sărmanilor, a copiilor, a bătrînilor, a văduvelor, a celor pe care-i iubea mai mult Hristos, ci şi împotriva noastră, a păcătoşilor, care în chip monahicesc, la chemarea Stăpînului, am venit să slujim prin lacrimile şi pocăinţa noastră.

Sfînta Scriptură s-ar putea numi şi cu un alt titlu: Puterea Îndumnezeitoare a Pocăinţei. Întru pocăinţă s-au binevestit şi s-au făgăduit toate, şi numai prin ea există mîntuire. Prin baia ei curăţitoare de suflet, lacrimile devin prinos singur primit şi bineplăcut Celui ce Şi-a început propovăduirea îndemnîndu-ne către ea. Prin pocăinţă şi pentru pocăinţă stau veacurile, întru ea a rînduit Dumnezeu, prin Duhul Sfînt, Sfintele Taine mîntuitoare ale Bisericii: Botezul, Spovedania, Împărtăşania, Călugăria. Stropi-mă-vei cu issop, şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele, şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele. Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Întru pocăinţă nimic nu e cu neputinţă celui ce cere cu credinţă în Iisus Hristos.

De aceea şi acum, la Prea-sfîntă Naşterea Ta, Mîntuitorule, cădem înaintea Ta şi strigăm: Am greşit, iartă-ne! Am făcut fărădelegi înainte Ta şi am părăsit dragostea cea dintîi, pe care moşii şi strămoşii noştri au ţinut-o către Tine neîntinată. Doamne, Bunule, Cel ce cu lesnire ierţi şi nu ţii minte răul, şterge păcatele poporului nostru, Milostive, spală zapisul greşalelor noastre, căci cu zdrobire de inimă îngenunchem şi mărturisim relele ce singuri le-am lăsat să se abată asupra sufletelor noastre. De cînd a fost bunăvoia Ta ca Biserica să iasă de sub norul prigoanei comuniste şi să se ridice luminoasă din nou, spre slava Ta, noi, fără a socoti milostivirea şi facerea Ta de bine, nu ne-am pocăit pentru cele ce unii dintre noi, clerici şi fraţi de credinţă, am săvîrşit din slăbiciune în vremea ateo-comunistă, căci toţi purtăm povara fricii şi nemărturisirii, ca mădulare ale aceluiaşi Trup. Nu ne-am cerut iertare de la Tine şi de la popor pentru smintelile din acea cruntă prigoană, nici n-am spus adevărul despre mulţimea nenumărată de Sfinţi Mucenici pe care nu i-am cinstit după cuviinţă, nici nu am pus frîu fărădelegii, nici nu am mustrat-o, lăsînd cîinoşenia atee să se facă dreptar de lege, nici nu am catehizat cu rîvnă adevărurile de credinţă, nici nu am purtat grijă să alungăm valul de erezii, secte şi păgînisme ce au invadat ţara, nici n-am apărat pruncii să nu mai fie ucişi de mame enpăsătoare sau disperate, nici n-am apărat familia să nu mai fie hărţuită de necuvioşie, nici simţurile, pervertite de mass-media, nu le-am curăţat, nici cultura creştină n-am scos-o din colbul uitării. Grele păcate ne apasă, Doamne, pe noi, poporul român! Milostiveşte-Te spre robii Tăi aflaţi acum în ceas de cumpănă, Hristoase, Cel ce ai venit ca Prunc! Tinde către noi prea-păcătoşii, nerecunoscătorii, Mîna Ta spre binecuvîntare şi privirea Ta înlăcrimată spre iertare. Nu ne părăsi pe noi, ce ne-am pervertit sufletele cu minciuni, cu laşităţi, cu desfrînări de toate felurile, cu lăcomie, cu împietrire de inimă, cu lene, cei ce ne-am pătat mîinile cu sînge creştinesc, minţile cu cuget păgînesc, cei ce Te-am părăsit, Te-am lăsat întemniţat, gol, flămînd, şi însetat, cei ce am lăsat Biserica Ta să fie defăimată din lăuntru şi din afară. Plîngem şi ne tînguim cu duh umilit, Stăpîne, dar nu deznădăjduim spre Mila Ta. Întoarce mînia Ta! Lasă mîhnirea pe care Ţi-am adus-o! Doamne, mîntuieşte-ne că pierim! Vrăjmaşii ne-au înconjurat scrîşnind asupra poporului Tău, rănile sufletului ne-au răpus şi nu este nimeni să ne ajute! Nu lăsa, Împărate, ca Numele Tău să se surpe cu ocară dintre neamuri, din pricina păcatelor noastre, nu lăsa să ne piară credinţa, seminţia, graiul şi să pierdem însăşi viaţa cea veşnică. Nu ne usca pe noi ca pe smochinul neroditor, nu ne smulge ca pe via neroditoare! Şi acum, în al unsprezecelea ceas, cînd ateo-materialismul nu mai împilează cu teroarea durerii, ci cu teroarea plăcerii trecătoare în schimbul celei veşnice, acum cînd, ca să nu mărturisim ortodoxia şi dragostea creştină de oameni, sîntem şantajaţi ca mai înainte cu dosare compromiţătoare făcute cu sîrg de către lucrătorii nedreptăţii, acum cînd din întregul fiinţei nu ne-a rămas decît suspinul, acum cînd am putea pierde totul sau cîştiga totul, deşteptîndu-ne din somnul cel de moarte, strigăm către Tine: Mîntuieşte-ne! Ajută-ne să ne îndreptăm vieţile, să mărturisim adevărul Tău, ca dacă trăim sau dacă murim ai Tăi să fim!

Vezi lacrimile noastre, Bunule, vezi sărăcia noastră, vezi rugăciunea noastră umilă şi ocroteşte pe poporul Tău şi pe robii Tăi întăreşte-i şi fă-i bineplăcuţi Ţie! Amin.

Strigătul către Dumnezeu al unui singur om a potolit mînia lui Dumnezeu cea cu dreptate abătută asupra neamului, căci rugăciunea Părintelui Justin era mereu grabnic ascultată. Nu putem nădăjdui la rugăciunile sfinţilor dacă nu le recunoaştem sfinţenia şi dacă nu le urmăm faptele. Acum e rîndul întregului popor să se întoarcă şi să strige către Dumnezeu, cu sinceritate recunoscîndu-şi orice vină şi mărturisindu-şi păcatele, şi credem Domnului că România va rămîne grădina Maicii Domnului prin care colindă de-a pururea Pruncul Iisus.

Colindele care răsunau odinioară din celulele sfinţilor închisorilor vor colinda astăzi în ceruri şi pentru copiii din Pungeşti, nu din Siria, care, în pofida neprihănirii şi simplităţii inimilor lor mioritice, anul acesta n-au avut voie să colinde. Hristos Se naşte, slăviţi-L!

Părintele Justin Parvu a revenit la mânăstirea Petru Vodă.

Par­in­tele Arhi­man­drit Justin Parvu a revenit astazi, 6 Mai 2010, la ora amiezii, in Man­a­s­tirea Petru Voda, dupa o lunga perioada de spi­talizare.
Mul­tumim tuturor celor care au staruit in rugaci­une ala­turi de noi pen­tru insanatosirea duhovnicu­lui si stare­tu­lui nos­tru. La reco­man­darea medicilor, par­in­tele va avea in con­tin­uare nevoie de lin­iste si ingri­jire med­icala, si mai ales de intelegere din partea celor ce ii cauta sfatul si rugaci­unea. Pen­tru o vreme pe care si noi o vom dori cat mai scurta, numarul celor ce vor putea sa intre la sfin­tia sa va fi mult redus, pen­tru a-i asigura con­di­ti­ile nece­sare refac­erii com­plete.
Mul­tumim tuturor pen­tru rugaci­uni si intelegere. Pen­tru intarire atasam reco­man­darea medicu­lui curant.

Man­a­s­tirea Sfin­tilor Arhangheli Mihail si Gavriil — Petru Voda
Man­a­s­tirea Adormirii Maicii Dom­nu­lui — Paltin

RECOMANDARE MEDICALA STRICTA

Noi, cor­pul med­ical al Spi­talu­lui clinic Munic­i­pal Cluj, reco­man­dam pacien­tu­lui Justin Parvu sa-i fie respec­tat pro­gra­mul de lin­iste si recu­per­are res­pi­ra­to­rie si nutri­tion­ala sub stricta supraveg­here med­icala si interz­icerea con­tac­tu­lui cu alte per­soane, cel putin pana la data efec­tu­arii urma­toru­lui con­trol pul­monar.
Va mul­tumim pen­tru intelegere si pen­tru respectarea sanatatii si vietii pacientului.

Dr. Alda Grig­orel,
Spi­talul Clinic Munic­i­pal, Cluj, sec­tia clin­ica ATI

Prezenţa lui Iisus în poezia creştină de închisoare a lui Radu Gyr. Fostul deţinut politic Grigore Caraza recită din Gyr şi Crainic (VIDEO)

Categoria cea mai caracteristică a poeziei creştine de închisoare se cristalizează în jurul temei prezenţa lui Iisus. O putem numi „prezenţa Iui Iisus pe această talpă de iad", pentru că aceasta este semnificaţia ei profundă: coborârea Iui Iisus în iad. Iisus este acolo unde este omul. El a luat lotul asupra sa, tot ceea ce este omul, tot ceea ce trăieşte omul. Iisus este săracul printre săraci, cel bătut printre cei bătuţi, prizonierul de alături, şi cel care trăieşte moartea împreună cu cei care mor.

Voi da aici două exemple. Primul este poezia, cu statut clasic, a Iui Radu Gyr, „Iisus în celulă":

„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist...

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-Mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina dar zăbrelele groase,

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână...

Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: niciun răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui".

„Iisus în celulă" este poezia prezenţei Iui Iisus. Este aici un dublu proces, săvârşit în misterul credinţei. Pe de o parte, Iisus se identifică "cu suferinţa omului: intră in celulă, poart zeghe („zăbrelele groase, / lungeau pe zăpada Lui, vărgi"), are pe glezne urme de lanţuri, se întinde trudit - trudit ca orice prizonier-pe rogojina prizonierului. Este suferinţa pe care o ia asupra Sa - o suferinţă pe care o adaugă patimilor Sale sau, mai bine spus, care deja a făcut parte din patimile Sale. Îi sus poartă întreaga suferinţa omului, acesta este Iisus pe Golgota (Locul Căpăţânii). Iisus care rămâne, cum spunea Pascal, în agonie etemă. Pe de altă parte, Iisus îi dăruieşte omului propria Lui suferinţă („urmele cuielor" şi senzaţia suliţei în coaste), o suferinţă de o altă natură pentru că este suferinţa prin care a mântuit lumea. Îl iniţiază pe om în taina iubirii jertfelnice şi îl face părtaş la ea. Suferinţa omului şi suferinţa lui Dumnezeu se confundă în comuniune de iubire şi de jertfă.

Al doilea exemplu pe care îl voi da are aceeaşi calitate antologică. Este vorba de „Clopotele din Aiud" din oratoriul Calvar de Traian Popescu. „Clopotele din Aiud" sunt plasate central în oratoriu, ca o axă sau ca la o întretăiere de drumuri. Vin imediat după partea care se cheamă „Deznădejde" şi înaintea celei care descrie „Infernul Piteşti-Gherla".

„Bat clopotele-n turlă sus

La o biserică-n Aiud

Şi parcă glasul lui Iisus

De peste veacuri îl aud

Încet atâta de încet

Răsună şoaptele divine,

În ceruri sau în Nazaret

Cei osteniţi veniţi la Mine (Mt 11,281).

Bat clopotele altor vremi

Armonios ca şi acum,

Plângi, tristă mamă, şi mă chemi

În noaptea sfântă de Crăciun.

O! Blândule Mântuitor,

Cu Tine toţi cei dragi suspină,

Revarsă-n inimile lor

Potop de tihnă şi lumină

în calde melodii de-argint

Bat clopotele tot mai tare

Celor ce suferă alint

Iar celor ce nu cred, „chemare"!

„Clopotele din Aiud" sunt ca o poartă. Prin această poartă se va coborî în infern. Plasate la intrarea în infern, clopotele vestesc prezenţa Iui Iisus şi arată că omul care coboară în suferinţă şi moarte este însoţit de El, Cel care a fost acolo, cunoaşte iadul şi îl învinge.

Şi într-adevăr, la sfârşitul infernului se aude rugăciunea „O Doamne! Când noaptea vierii se lasă peste mine / Tu singur eşti nădejdea, ridică-mă la Tine!". O coborâre în iad şi o ridicare din iad, pe axa prezenţei Iui Iisus.

- fragment din conferinţa “Poezia şi muzica Gulagului românesc”, susţinută de doamna Monica Popazu în cadrul Colocviului “A intra în Împărăţia Cerurilor cântând”, organizat de Fundaţia Hjelmseryd, Suedia, în perioada 21-22 august 2006. Textul conferinţei (trades din limba daneză de autoare) ne-a fost pus la dispoziţie de regretatul luptător anticomunist Traian Popescu, invitat special al fundaţiei suedeze.

Comunicat al Mănăstirii Petru Vodă despre starea sănătăţii Părintelui Justin Pârvu. Să ne rugăm pentru rugătorul nostru, Părintele Justin.

Mul­tumita rugaci­u­nilor cred­in­ciosilor, starea Par­in­telui Iustin este mult mai buna. Astazi, 7 Aprilie 2010, este deja a doua zi cind nu mai are oscilatii de tem­per­atura si medicii con­firma ca reac­tioneaza foarte bine la med­ica­tia pe care i-au prescris-o. Cu aju­torul lui Dum­nezeu, in citeva zile Par­in­tele Iustin se va intoarce din nou acasa, asa cum a promis. Tex­tul de mai jos este alca­tuit de par­in­tii din man­a­s­tire pen­tru cred­in­ciosii care intre­aba ce poate face fiecare din noi pen­tru a ajuta in sit­u­a­tia de fata.

Iubiti ucenici ai Par­in­telui Justin Parvu,

Cu totii sun­tem ingri­jo­rati de starea sanatatii Par­in­telui nos­tru iubit. Stim ca sunt multe per­soane in intreaga tara sau in afara gran­itelor care ar vrea sa faca ceva sa-l ajute. S-ar cuveni deci sa facem si noi o mica jertfa pen­tru dan­sul asa cum si el o viata intreaga s-a jert­fit pen­tru nea­mul nos­tru romanesc si pen­tru fiecare din­tre noi in parte.

Cre­dem cu toata convin­gerea in cuvin­tele Man­tu­itoru­lui redate de Sfan­tul Apos­tol si Evanghe­list Matei in cap. 18: Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de la Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Matei 18, 19–20).

Pen­tru aceea sa ne invoim si noi sa facem o mica rugaci­une cu totii pen­tru sanatatea sufleteasca si tru­peasca a Par­in­telui nos­tru Justin. Sa ne intal­nim cu totii in rugaci­une, indifer­ent de locul unde ne aflam si sa cerem mila lui Dum­nezeu. Intal­nirea aceasta, in duh, ne-am gan­dit sa o facem in fiecare zi la ora 21⁰⁰(ora Bucurestiu­lui), citind primul Par­a­clis al Maicii Dom­nu­lui, iar la sfar­sit sa adaugam si rugaci­unea de intelegere de mai jos:

Doamne Iis­use Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, Tu ai spus cu preacin­sti­tele Tale buze: Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Neschim­bate sunt cuvin­tele Tale, Doamne, fara de mar­gini esti in iubirea Ta fata de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfarsit.

Pen­tru rugaci­u­nile Preacu­ratei Maicii Tale si ale tuturor Sfin­tilor, Bunule, nu trece cu ved­erea rugaci­u­nile robilor Tai, pe care dupa porunca Ta le facem pen­tru Par­in­tele Justin, ci le plineste pe ele, daruindu-i sanatate, man­tuire si indelun­gare de zile.

Iar cine vrea sa mai adauge si alte rugaci­uni sa nu pregete. Fiecare sa se roage dupa put­erea si dragostea sa, si dupa tim­pul ce-l are la dis­poz­i­tie: unul 5 minute, altul 15, altul o ora, iar altul chiar si un minut.

Obstea Man­a­s­tirii Petru Voda,

Mier­curea Lumi­nata, 7 aprilie 2010

Despre rugaci­une

Toate cuvin­tele Sfin­tei Scrip­turi sunt patrun­zatoare in suflet, dar cu deosebita simtire eu inte­leg cuvin­tele spuse de Man­tu­itorul: Unde sunt doi sau trei adunati in numele meu, acolo sunt si Eu in mijlo­cul lor (Matei 18, 20).

Exista o fru­moasa rugaci­une, o rugaci­une adanc patrun­za­toare, aparuta dupa cat se pare in seco­lul XVI, dar care nu este intro­dusa in nici un Ceaslov, in popor se mai numeste Rugaci­une de intelegere.

Exista mai multe predanii despre alca­tuirea aces­tei rugaci­uni, dar eu cred ca aceasta rugaci­une se afla in sufletele mul­tor drept­cred­in­ciosi crestini.

Cuvin­tele esen­tiale sunt luate din Sfanta Evanghelie.

De reg­ula, la vreme de necazuri, mai multi drept cred­in­ciosi se inte­leg sa citeasca in ace­lasi timp aceasta rugaci­une catre Dom­nul pen­tru vin­de­carea unui bol­nav, ca sa Se milostiveasca de cel cazut in pacat, pen­tru scaparea ostasilor care lupta sau pen­tru slobozirea celor intemnitati.

Cei care s-au invoit sa se roage ast­fel se pot afla in diferite orase sau case, dar rugaci­unea o citesc toti in ace­lasi timp, dimineata, ziua sau seara.

Multi stiu aceasta rugaci­une, dar eu o voi citi:

Doamne Iis­use Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, Tu ai spus cu preacin­sti­tele Tale buze: Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Neschim­bate sunt cuvin­tele Tale, Doamne, fara de mar­gini esti in iubirea Ta fata de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfarsit.

Noi, robii Tai (numele celor care se roaga), con­form intelegerii ne rugam pen­tru robii Tai (numele celor din sufer­inta, sau pen­tru inlat­u­rarea unei neno­rociri) pe care ajuta-i, Doamne.

Par­in­tele Arse­nie, Acuzatul «ZEK-18376», Un Sfant in lagarele comu­niste,

Ed. Egu­menita, 2009, pp. 430–431

Sursa:

revista ATITUDINI

Dr. Florin Mătrescu despre Aiud, Sighet şi rezistenţa armată anticomunistă (Gavrilă Ogoranu, Goma, Părintele Justin vs Tismaneanu, Oprea, Brucan).

N-aş vrea ca Aiudul să fie un nou Sighet. Am fost la Mănăstirea Petru Vodă, unde am căpătat binecuvântarea Părintelui Justin, am vorbit puţin cu dânsul, printre altele şi de o controversă care agită mult cercurile intelectuale româneşti privind apartenenţa la masonerie a unei personalităţi cunoscute a vieţii culturale şi, printre altele, am aflat de lupta dârză care se dă între partida patriotică, naţionalistă, suferindă a deţinuţilor politic şi alte planuri, care probabil aparţin masoneriei, de a se face la Aiud ceva care nu prea are legătură cu faptele de sfinţenie care s-au întâmplat în această închisoare.

- Părintele Justin vorbeşte despre o confiscare a suferinţei de către torţionari şi urmaşii lor.

- Eu n-am avut timp să detaliez acest aspect. L-am întrebat doar: „Părinte, acest grav zvon care circulă în societatea românească este o colportare, o defăimare, sau este un lucru real?”. Şi mi-a spus că este un lucru real.

- După părerea mea există o tendinţă de confiscare a acestei memorii a rezistenţei şi a luptei anticomuniste. Sighetul a devenit o închisoare corectă politic, la Aiud diversiunile se ţin lanţ, închisoare Piteşti a fost privatizată etc. Pe de altă parte, Tismăneanu, urmaş al unor ilegalişti bolşevici, a condus Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Cum apreciaţi acest proces de control a memoriei?

- Ăsta e un adevăr axiomatic. Marii istorici, zişi ai comunismului, atât din România, cât şi din afara ţării, sunt ex-troţkişti, maoişti, comunişti, convertiţi, chipurile, dintr-odată, la democraţie. Mai mult decât atât, sunt printre puţinii care au acces la arhive. Prin urmare, unele din spusele lor conţin foarte mult adevăr şi amestecă adevărul cu interpretări eronate, tocmai pentru derutarea publicului. Preferam surse mai puţine, informaţii mai puţine, însă corecte, decât cărţi voluminoase în care sunt unele adevăruri istorice luate din arhive, malaxate de minţi perverse care lucrează la comandă.

- Ei sunt stalinişti ori urmaşi ai staliniştilor care vin astăzi şi ne vorbesc despre anticomunism, reducând răul numai la perioada Ceauşescu.

- Bineînţeles. Sau evită cuvântul comunism şi folosesc cuvântul stalinism sau, ceea ce mi se pare foarte grav, niciodată nu şi-au privit retrospectiv anii de prozelitism comunist.

- Cazurile Tismăneanu şi Brucan sunt elocvente.

- Aflăm de-abia acum că Brucan ar fi fost sigur agent KGB, după cum ne informează istoricul Alex Mihai Stoenescu. De ce Brucan era onorat de Mândruţă cu titlul de „dom' profesor” şi cu titlul de „Mafalda al naţiunii”? Brucan, un om care n-avea nici măcar liceul!

Au dreptul să vorbească numai urmaşii celor care au instaurat comunismul

- Şi ar mai fi o întrebare: de ce un Ion Gavrilă Ogoranu, oameni ai rezistenţei anticomuniste, ca Paul Goma sau alţii, au fost lăsaţi în afară? Ei nu fac parte nici din conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, n-au făcut parte nici din Comisia Tismăneanu, nu fac parte din nicio instituţie care ar trebui să fie preocupată de aflarea adevărului despre regimul comunist.

- Aţi pus punctul pe „i”. În toate ţările foste-comuniste, niciun om din rândul supravieţuitorilor nu a fost convocat pentru a-şi spune cuvântul privind trecutul istoric comunist. Singurii care au căpătat dreptul să vorbească sunt urmaşii celor care au instaurat comunismul, care au devenit mari analişti şi filosofi ai comunismului.
Nu poate fi o întâmplare şi, într-adevăr, doi oameni nu puteau fi ocoliţi în stabilirea adevărului istoric despre regimul comunist din România: Ion Gavrilă Ogoranu şi Paul Goma. Mai ştim şi alţii. Nici măcar nu au fost consultaţi. Au fost pur şi simplu daţi la o parte.

- Ce părere aveţi de manualul de istorie al comunismului?

- Sunt îngrozit. Avem de a face cu o neglijarea totală a unor aspecte din rezistenţa anticomunistă. În schimb putem admira şpagatul Nadiei Comăneci. Să neglijezi oameni care au luptat în munţi sau au îndurat puşcăria este o ticăloşie fără margini şi un act anticreştin.
Anticipez că la următoarea editare a manualului despre comunism pentru elevi o să dispară şi numele Bădiţei Ion Gavrilă Ogoranu şi ale altor personalităţi din rezistenţa anticomunistă.
Cred că Sighetul nu trebuie omis dintre lucrurile care trebuie văzute. Copiii noştri trebuie instruiţi să diferenţieze ce este real în Sighet şi ceea ce a fost prelucrat pentru a se respecta corectitudinea politică şi alte interese de ordin intern sau internaţionalist.

fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas pentru revista Veghea

Părintele Justin Pârvu – Despre erezia ecumenistă

Fără durere, nimic bun nu-i în viaţa noastră — predică a Părintelui Ioan Şişmanian.

Putin sa fim atenti, ca la felul cum se nasc pruncii, pen­tru ca daca am fi mai atenti am intelege, ca din pan­te­cele mamei lor, din pan­te­cele nea­mu­lui lor, rasar pruncii. Dupa cum a fost viata nea­mu­lui, asa e si viata prun­cu­lui, si Dom­nul, totusi, nu lea­pada nea­mul sau. De aceea trim­ite din cand in cand ast­fel de prunci lumi­nati, ca sa trezeasca nea­mul la ade­var, la viata, la lumina. Si ce e aceea sa te pocaiesti, decat sa te luminezi, sa-ti vezi pacatele tale, sa te doara, ca fara durere nimic bun nu e in viata noas­tra. Fara durere nimic bun nu-i in viata noas­tra. De ce? Cum vine asta? Foarte sim­plu, pen­tru ca orice nastere e cu dureri. Si chiar daca de exem­plu, in mod tainic si min­unat Maica Dom­nu­lui a nascut fara durere, asa cum stim, cu taina mare, ramanand Fecioara si inainte, si in tim­pul nas­terii, si dupa, iata, ca pana la rastig­nire a tot suferit, si durere multa a fost, pen­tru ca tre­buia prin durere sa Se preaslaveasca Dum­nezeu. Dur­erea tre­buie suferita.

Avem de aceea doua tipuri de durere: durere in sufer­inta, rodi­toare si biruitoare si lumi­na­toare, si durere chin, dur­erea crimei, dur­erea raului, dur­erea fara de roada. Iar sfin­tii ne-au chemat sa vedem, sa intelegem, cum e acea suferinta?

Ganditi-va la viata Sf. Ioan, traia in pustie, se imbraca cu haine din par de camila, se strangea cu curea si manca lacuste si miere sal­bat­ica. Intrebati-va: Oare ce fel de albine erau ace­lea care lasau sa ia din mierea lor? Cat har de la Dum­nezeu - lucrul acesta! Si daca albinele aces­tea ale noas­tre, cumva, obis­nu­ite, abia iei mierea lor, daramite de la cele sal­bat­ice. Dar Dum­nezeu implineste cuvan­tul: „Sa nu va ingri­jiti ce veti manca, cu ce va veti imbraca si cu ce va veti satura, ca de toate aces­tea, Dum­nezeu are grija”. El ne cheama ca prin pocainta, prin trezire, prin schim­barea gandirii noas­tre, prin restau­rarea Evanghe­liei ca lumina, ca unica lege a fiin­tei noas­tre, sa dobandim bucu­ria vie­tuirii in cer si ast­fel sa ne lasam de Dum­nezeu gri­jiti, si imbra­cati, si hran­iti. Dar fara durere nu se poate pen­tru ca nimeni astazi nu e in stare sa faca lucrul acesta, fara durere. Dur­erea apare pen­tru ca mereu duhul lupta impotriva trupu­lui, si trupul lupta impotriva duhu­lui, ca trupul acesta s-a impaien­jenit si s-a imbatat cu multe patimi. Si acolo in inima noas­tra, in loc sa se sadeasca si sa se adune vistierii nenu­marate ale bucuri­ilor celor duhovnicesti, din pacate inca din prun­cie, inca din neam, inca din pan­te­cele maicii noas­tre, noi strangem acolo patimi. Pen­tru ca asa le primim, si in loc sa lup­tam impotriva lor, mai mult le inmul­tim. Ce e oare un mugure? Ce rost are un mugure, un nou nascut? Ros­tul lui de Dom­nul acesta este: ca hranindu-se cu apa, cu seva cea amara, a radacinilor, prin lumina soare­lui Hris­tos, transformandu-se prin durere si sufer­inta asumata, sa daruiasca inapoi nea­mu­lui sau — radacinilor, seva dulce.

Con­tinuare in Revista Atitudini »

Noua aparitie editoriala la Manastirea Petru Voda— “Spre Tabor”(vol. 4), de Pr. Ilarion V. Felea

Harul este apa vie care astam­para setea sufle­tu­lui (nu toate apele astam­para setea), apa sfanta care spala si curat­este sufle­tul de rug­ina si rautatea pacat­u­lui; ali­fia sfanta care vin­deca dur­erea si sufer­inta sufle­tu­lui; focul sfant care arde spinii patim­ilor si topeste gheata inim­ilor impi­etrite sub vraja raului. Cerul nu cade pe pamant, dar isi trim­ite roua si ploaia binecu­van­tata; harul e roua si ploaia ceru­lui in sufletele cred­in­ciosilor.
Soarele lumineaza, incalzeste si rodeste paman­tul; harul e soarele sufle­tu­lui. Dum­nezeu este izvorul, samanta vietii; harul este izvorul cel viu al vietii duhovnicesti, samanta cea vie a slavei cer­esti, painea de intarire, luminare si desavar­sire a vietii dum­nezeiesti in om. Harul este seva aceea sfanta si data­toare de viata, care trece din vita in mla­dite, din maslin in ramuri, din Hris­tos in cres­tini, ca sa le dea put­erea vie de crestere, de inflorire si rodire. Ce nu mai poate face omul prin put­er­ile lui mar­gi­nite, ca sa se sfin­teasca si sa se desavarseasca, face, lucreaza harul, prin put­er­ile lui nemarginite.

Pr. Ilar­ion V. Felea

Puteti dezbate acest articol, scriind un comentariu la adresa de mai jos:
http://atitudini.com/noua-aparitie-editoriala-spre-taborvol-4-de-pr-ilarion-v-felea/#comments

Parintele Justin vorbind despre suferinta sa din aceste zile (inregistrare din 25.12.2009)

Rugaciune pentru Parintele Justin

Celor iubitori si ascul­ta­tori ai cuvan­tu­lui Par­in­telui Justin, ca si pelerinilor care pas­esc cu dragoste si nade­jde pragul man­a­s­tirii noas­tre, facem rugam­intea de a ni se alatura in rugaci­une si oste­neala dupa put­ere pen­tru insanatosirea cat mai grab­nica a Par­in­telui Justin.

Avem incredere in ingaduinta si bunavointa dum­neav­oas­tra ca sa intelegeti nevoia sfin­tiei sale de repaos tem­po­rar, intru bucu­ria unei reved­eri cat mai apropiate.

In urma supra­so­lic­i­tarii noas­tre, a tuturor, dar mai ales in urma obosi­toarelor iesiri din man­a­s­tire, in ved­erea slu­jirii Sfan­tu­lui Maslu, Par­in­tele a cap­atat o usoara pneu­monie si slabirea organ­is­mu­lui. Medicii i-au pre­scris un trata­ment care tre­buie urmat cu strictete si care, in pofida dor­in­tei Par­in­telui de a primi cred­in­ciosii spre sfat si folos duhovnicesc, ii interz­ice insa orice solic­itare, toc­mai pen­tru a grabi implinirea aces­tei dorinte.

Va astep­tam in con­tin­uare cu dragoste in sfanta noas­tra man­a­s­tire, sa luati parte la sfin­tele slu­jbe, avand incred­intarea ca Par­in­tele Justin veg­heaza din chilia sfin­tiei sale in duh de rugaci­une pen­tru fiecare.

Mul­tumim pen­tru dragoste, rugaci­une si intelegere, nu inainte de a va dori un an binecu­van­tat, cu impliniri duhovnicesti, si cu toate cele de folos spre mantuire.

Man­a­s­tirea Petru-Voda

Sursa:

http://atitudini.com/

Obstile de monahi si monahii de la Petru Voda cantand colinde la Nasterea Domnului 2008

Parintele Iustin Parvu si obstile de monahi si monahii de la Petru Voda, cantand colinde la Nasterea Domnului 2008

Lectii filocalice cu Parintele Ioan Sismanian: intre robia pacatului si libertatea iubirii

- Par­inte Ioan, multi din­tre marii Par­inti vorbesc despre prigoana ce sta sa vina asupra noas­tra, ca va fi una mai mult psi­hotron­ica. Va putea afecta acest atac psi­hotronic lib­er­tatea noas­tra, put­erea de judecata?

- Omul are o sin­gura mare lib­er­tate, si nece­si­tate in ace­lasi timp. Sa iubeasca. Nece­si­tate pen­tru ca este porunca. Atat sa iubeasca pe aproapele, cat sa iubeasca pe Dum­nezeu. Si porunca ultima data de Dom­nul, pe care o vedem prac­ti­cata de El, ca exem­plu, si ca chemare: Sfanta Liturghie, in care spune: „Luati, man­cati, acesta este Trupul Meu care se frange pen­tru voi spre iertarea pacatelor. Beti din­tru acesta toti, acesta este San­gele Meu, al legii celei noi”, — al iubirii; celei noi adica in sen­sul de intelegere ca omul tre­buie sa iubeasca, asa cum Dom­nul l-a iubit pe el. Adica, sa implin­easca cuvan­tul: „Fiti dar desavar­siti, pre­cum Tatal vostru desavar­sit este”.

Chemar­ile sunt infricosatoare si spune acolo ceva foarte fru­mos in Filo­calia 11, intre­barea 345; raspun­sul lui Ioan, spune asa: „Gandeste-te cate ocari si osandiri a rab­dat Dom­nul, Stapanul nos­tru Iisus Hris­tos, inainte de Cruce si numai dupa ele a venit la Cruce. Deci, aici intre­barea suna cam asa: sa comen­tam putin­tel. Gan­dul imi spune ca daca plec undeva, in retragere, am lin­iste desavar­sita. Apasat de multe pacate, vreau sa ma eliberez de ele. Ce sa fac, par­inte? Ii raspunde Ioan: Frate, omul dator ori­unde ar merge, la oras, la sat, tot ramane dator. Si n-ai lib­er­tatea sa ai lin­iste. Dar daca se elibereaza de ea, poate sa se elibereze, sa sada in lume, sa sada ori­unde vrea, cu curaj si multa indrazneala. Deci, daca omul rabda cu toata put­erea ocar­ile si osandirile, necin­stir­ile si pagu­bir­ile pen­tru pacatele savar­site, se deprinde cu smere­nia si cu oste­neala. Si asa i se iarta pacatele lui, dupa cum s-a scris: „Vezi smere­nia mea si oste­neala mea si iarta-mi toate pacatele mele”(Ps.24:18). Gandeste-te cate ocari si osandiri a rab­dat Dom­nul nos­tru Iisus Hris­tos inainte de cruce si ca numai dupa ele a venit la cruce. Ast­fel, nimeni nu poate ajunge cu rod la desavar­sire, la sfanta odi­hna a desavar­sirii, daca nu patimeste mai intai impre­una cu Hris­tos si nu rabda toate patimir­ile Lui, aducandu-si aminte de cuvan­tul apos­tolu­lui: «De patimim impre­una, ne vom si slavi impreuna»(Rom. 8:17).

Deci, cu alte cuvinte: Tot ce vine, tre­buie sa vina, si Dum­nezeu ingaduie toate, spre desavar­sirea noas­tra. Toate lucrurile aces­tea care vin nu sunt ca o ursita, ca ceva care tre­buie sa vina. Dom­nule, n-ai de ales, vai de noi, cum fugim? Nu, ca vedeti dum­neav­oas­tra, si cand faci plac­inta, mai intai o iei, pui faina cu apa, pui putina dro­jdie, o lasi putin la dospit. Dupa aceea o bagi la meste­cat, si o bati cu pum­nii si o strangi; daca faci foitaj fran­tuzesc o pui si la frigider, o scoti, iar o bagi, iar o impa­turesti, iar o pui la frigider, pana se plineste. Si dupa aceea, o iei fru­mos, o pui in tava. Si dupa aceea ce faci? Pai de pe acum incepe povestea, o pui in cup­tor. Dupa aceea o asezi bine la cal­durica. Si apoi toate-s gata. Toate de la Dom­nul sunt si Dom­nul toate le ran­duieste ca intr-o mare reteta, a trans­for­marii sufle­tu­lui nos­tru, a unei meta­mor­foze adanci, care are nevoie de niste pro­cese in care noi tre­buie sa fim activi, vii. Si atunci, lucrurile aces­tea dau val­oare de traire. De aceea, greul acesta, care ni se pare noua ca este greu, ni se pare greu pen­tru ca este afec­tat de raportarea omu­lui la con­fort, de rapor­tul placere-durere. Sfan­tul Maxim arata ca dur­erea, de fapt, marea durere a omu­lui, este pierderea lega­turii cu Dum­nezeu, pe care omul, din departarea aceasta de Dum­nezeu, pas cu pas, departarea ratiu­nilor, departarea sim­turilor, ce gas­este? Gas­este dur­erea ca fiind de fapt un mijloc de a-l impinge pe om catre placere.

- Ca sa-si aline dur­erea, nu?

- Da, ca sa si-o aline, dar el nu intelege ca dur­erea aceea are un rost si are o chemare. De exem­plu, daca n-ar fi dur­erea, vai de noi, pen­tru ca ce am face daca am pune mana pe o plita incinsa si n-am trage mana repede? Ai ramane cu mana acolo pe plita, ar iesi fum din mana, ai zice — ce intere­sant fum!… Deci dur­erea ma invata, e invata­toare, dar sigur ca eu nu gas­esc in ea o intelep­ci­une, pen­tru ca aduce un dis­con­fort. Si atunci, plac­erea devine de fapt o stare de exci­tatie si de fior al trupu­lui, al sim­turilor, ca un fel de savoare a sim­turilor, ce sunt sat­is­fa­cute si cumva imbat­ate, mai bine spus hran­ite. Plac­erea este o hrana pen­tru sim­turi, cu alte cuvinte. Iar omul are nevoie, in marea lui betie de traire paman­teasca si bazata pe sim­turi, sa se hraneasca cu aceasta placere. Daca n-ai placere, esti cumva infometat.

Este intere­sant de vazut un lucru — daca ii dai unui om o man­care ca ali­ment, dar fara sa aiba un gust pla­cut ci doar prin­cipi­ile ali­mentare care sa fie nece­sare pen­tru hranire, omul nu se satura. El prefera sa man­ance ceva fara val­oare ali­men­tara, cu gust care-l va sat­is­face la nivel de satietate.

- Dar sufle­tul nu si-l hraneste. Ramane infometat cu sufletul.

- Sufle­tul sigur ca nu si-l hraneste, numai ca din pacate, sufle­tul, este robit de trup, este starea omu­lui cazut, acum.

trezirea din moartea pacatului

- Si nu se mai simte fla­mand sufleteste? Nu ii cere asta constiinta?

- Con­sti­inta asta este imbatata.

- Si atunci cum se face trezirea, revenirea, chemarea? Prin durere?

- Revenirea se face prin intelegerea chemarii la iubire.

- Pai, cum intelege daca el e amor­tit, e imbatat de placere?

- Pai, uite cum: el e imbatat de placere, e ade­varat, dar cuvin­tele aces­tea pe care Dum­nezeu le striga, ele fiind cuvan­tul lui Dum­nezeu, cuvant cu put­ere multa, cum spune acolo, vor fi ca un ful­ger, ca o lovi­tura a mintii omu­lui, si va reaseza val­o­rile ratiu­nii aces­teia. Vedeti, cum sa spun, omul, daca este sin­cer, si daca nu este viclenit, ca daca-i viclenit dege­aba vrei sa-l mai schimbi, el si-a asumat raul, — omul care este sin­cer, nu se poate ca in aceasta sin­cer­i­tate sa nu recunoasca chemarea lui Dum­nezeu. Si aceasta chemare a lui Dum­nezeu o va recunoaste printr-o jertfa. Si aceasta jertfa, tre­buie ca el s-o pipaie, s-o vada; el tre­buie s-o recunoasca, s-o simta pe pro­pria lui piele, jertfa pe care cineva o face pen­tru el. Acel lucru este actul lui de trezire.

- Si nu tre­buie si el la ran­dul lui sa faca o jertfa?

- Da, dar aceea vine de la sine. Crucea este cel mai min­unat instru­ment de trans­for­mare a durerii in bucurie. Bucu­ria are izvorul numai in suferinta.

- Refer­i­tor la lib­er­tate, noi ii avem ca exem­ple pe sfin­tii din inchisori, modul cum au accep­tat ei inchisoarea si pri­varea de lib­er­tate ca sa nu se compromita.

- Pai, aici se pune prob­lema aceasta a iubirii. Iubirea e aceasta stare in care omul se lea­pada de sine. Nu traieste pen­tru sine. Si atunci, iubirea e acea stare, in care ratiunea umana se uneste cu ratiunea dum­nezeiasca, gasind unicul scop al exis­ten­tei in unire.

- In partasie.

- In par­tasie e cuvan­tul bun. Aceasta par­tasie, aceasta comu­ni­une este de fapt poarta catre implinirea poruncii: «Ca toti sa fie una, pre­cum Noi una sun­tem». Pen­tru ca e infricosator sa intelegi: Pre­cum Noi una sun­tem. Noi, Dum­nezeu, Sfanta Treime sun­tem una. Uniti intru Dum­nezeu, adica, nu cu Dum­nezeu, ci aseme­nea lui Dum­nezeu. Aten­tie: uniti si intre noi, si cu Dum­nezeu, in har, bineinteles.

- Noi putem fi adunati impre­una ca madu­lare ale Bis­ericii si uniti in trupul Bis­ericii, al carei cap este Hristos.

- Exact! Asta e ideea. Dar tre­buie sa apli­cam prin­cip­iul Anei, din Mesterul Manole.

Continuarea la

http://atitudini.com/

Foto: Cristina Nichitus

Apariţie editorială: Dictatura pseudo-ştiinţei, de Ioan Vlăducă

DICTATURA PSEUDO-ŞTIINŢEI, de Ioan Vlăducă

INTRODUCERE [EXTRAS]

Ce este dictatura pseudoştiinţei? Este un ansamblu de informaţii false şi măsuri distructive cu aspect ştiinţific, prin care sistemul oficial urmăreşte dobândirea puterii absolute în cadrul unei noi ordini mondiale. Instrumentul principal de lucru este minciuna.

Despre minciună, Părintele Profesor Ilarion Felea spunea:

„Între toate năravurile rele, minciuna este patima cea mai răspândită, rana cea mai adâncă, lepra cea mai dureroasă a sufletului. Minciuna e contrară adevărului; este otrava care înveninează şi ucide nenumărate suflete; de la copii şi până la moşnegi, de la nătângi şi zănatici până la cei mai învăţaţi oameni [...] A pătruns adeseori în şcoli şi în tribunale, în filozofie, în artă, în ştiinţă, în comerţ” .

Minciuna este propagată prin toate mijloacele posibile, de la desenele animate, până la învăţământul superior.
Învăţământul actual este în stăpânirea francmasonilor.

„Pentru a atinge mai profund Creştinismul, pentru a-l izbi la inimă, francmasoneria avu grijă să pună mâna pe învăţământ […]. Înţelegeţi acum la ce serveşte doctrina generaţiei spontane, la ce serveşte darwinismul, adică ipoteza nedemonstrată şi nedemonstrabilă (pentru că e falsă) a evoluţiei, la ce serveşte monismul materialist al francmasonului Haeckel, etc, etc” .

Prin mitul cosmogonic ateist şi prin doctrina generaţiei spontane, se urmăreşte explicarea apariţiei universului şi a vieţii fără Creator. Prin darwinism se încearcă explicarea ateistă a diversităţii lumii vii şi inducerea ideii că omul ar fi un animal evoluat. Haeckel [1] – cel care a falsificat planşele embriologice în favoarea evoluţionismului – a făcut trecerea de la pseudoştiinţă la religia pseudoştiinţifică, în care se venerează zeiţa Natură. El a militat pentru întemeierea unor temple ale noii religii:

„bisericile, considerate ca loc de devoţiune, nu vor fi împodobite cu sfinţi şi cu cruci, ci cu reprezentări artistice extrase din inepuizabila comoară de frumuseţi pe care o reprezintă viaţa omului şi aceea a naturii. Între înaltele coloane ale domurilor gotice, înconjurate de liane, zvelţii palmieri şi fujerele arborescente, graţioşii bananieri şi bambuşii vor reaminti forţa creatoare a tropicelor. În mari aquariumuri, dedesubtul ferestrelor, graţioasele meduze şi syphomophorele, mărgeanele şi asteridele vor arăta formele artistice ale vieţii marine. În locul altarului va fi o uranie care să arate mişcările corpurilor cereşti…”

Pornind de la ideea că nu există Creator, oamenii de ştiinţă evoluţionişti au forţat datele ştiinţifice pentru a corespunde modelului materialist evoluţionist. Geneticianul Lewontin a recunoscut acest fapt:

„Noi ţinem partea ştiinţei în ciuda absurdităţilor evidente a unora dintre explicaţiile ei, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor poveşti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne-am luat un angajament prioritar, un angajament faţă de materialism. Nu metodele şi instituţiile ştiinţifice ne constrâng să acceptăm explicaţia materialistă a lumii fenomenale, ci, dimpotrivă, aderenţa noastră apriorică la cauzalitatea materialistă ne obligă să creăm un aparat de investigare şi un set de concepte ce produc explicaţii materialiste, indiferent cât de potrivnice intuiţiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei neiniţiaţi. Mai mult, materialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună în prag” .

Se urmăreşte construirea unei noi teologii, compatibile cu evoluţionismul. Biologul evoluţionist Julian Huxley, secretar general fondator al UNESCO, afirma încă din 1959 că

„viziunea evoluţionistă ne dă putinţa să întrezărim, chiar dacă nedeplin, direcţiile noii religii despre care putem fi siguri că se va ivi, spre a sluji nevoilor erei viitoare” .

Gravitatea acestei tendinţe a fost sesizată de Părintele Serafim Rose:

„Aşa cum noul globalism este pasul următor după comunismul ateu, tot aşa şi un nou evoluţionism «spiritualizat» este pasul următor după darwinismul vechii şcoli. În acest punct ştiinţa se va combina cu religia spre a forma o sinteză universală evoluţionistă.

Anticreştinismul comunismului marxist şi evoluţionismul darwinist slujesc doar ca o pregătire pentru ceva mult mai rău: un creştinism antitradiţionalist care «să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi » (Matei 24: 24)” .

Dictatura pseudoştiinţei pregăteşte terenul pentru dictatura antihristică. Un om lipsit de credinţa cea dreaptă în Dumnezeu şi îndoctrinat cu minciunile evoluţionist-sincretiste ale sistemului oficial este o pradă sigură în ghearele lui antihrist.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă, să cercetăm temeinic scrierile Sfinţilor Părinţi şi să studiem ştiinţa cea adevărată, ne-modificată de sistemul oficial.

Cu harul lui Dumnezeu, toate acestea ne vor ajuta să distingem bine adevărul de minciună şi să rămânem statornici întru Adevăr.

Ioan Vlăducă – Dictatura pseudo-ştiinţei
Editor – Fundația Petru Vodă – http://petruvoda.ro
Tipar – Caromi Botoșani
Apărut noiembrie 2009

CUPRINS:

INTRODUCERE
DICTATURA MINCIUNII ÎN ŞTIINŢELE NATURII
Mitul cosmogonic ateist
Mitul generaţiei spontane
Mitul evoluţiei speciilor
Mitul erelor geologice
Mitul efectului de seră
Mitul creierului fără suflet
DICTATURA MINCIUNII ÎN MEDICINĂ
Iodul
Fluorul
Margarina
Aditivii alimentari
Codex Alimentarius
Drogurile legale
Anticoncepţionalele
Masacrele cauzate de Prozac
Televizorul, E-urile şi Ritalin-ul
Genocidul prin vaccinare
Vaccinarea, SIDA şi AZT-ul
Experimentele pe oameni
Darwinismul social şi eugenia
DICTATURA MINCIUNII ÎN LINGVISTICĂ
BIBLIOGRAFIE

Cartea face parte din acţiunile campaniei anticip, ce poate fi susținută la http://atitudini.com şi http://pentrulibertate.ro
Cont Campanie Fundația Petru Vodă: BCR Piatra Neamț
RO53RNCB0196 0277 8463 0002

—-
Notă:
[1]. Este vorba despre Ernst Haeckel, şarlatanul “savant”, autor al “teoriei recapitulării”, conform căreia embrionul uman recapitulează diverse stagii evolutive, cum ar fi etapa în care are branhii ca un peşte, coadă ca o maimuţă etc. Teoria, în realitate bazată exclusiv pe falsificarea unor desene, a fost folosită ca sprijin pentru darwinism înainte să fie discreditată, n. red. Vezi aici pentru amănunte.]

Sursa:

http://ro.altermedia.info/

Sfaturi medicale de la Parintele Athanasie Stefanescu

MIGRENE PUTERNICE

1. DECOCT DE CRETISOARA — are un efect cal­mant dovedit, putand fi uti­lizat cu suc­ces chiar si in cazul migrenelor put­er­nice. Puneti 40 g planta uscata si marun­tita intr-un litru de apa rece. Fier­beti amestecul timp de 20 minute, apoi acoper­iti vasul si mai lasati la infuzat inca 10 minute. Stre­cu­rati si beti cate 2–3 cani pe zi, la nevoie.

2. O BAIE CU HAMEI lin­is­teste garantat.

Baia gen­er­ala cu decoct de hamei are un extra­or­di­nar efect cal­mant, fiind reco­man­data cu precadere in migrenele de orig­ine nervoasa.

Fier­beti 50 g sem­i­nte de hamei in 3 litri de apa 10 min. Acoper­iti vasul pen­tru 20 minute, intre timp dati dru­mul la apa sa curga in cada (t– 37–38 C).

3. MUSTARUL. O lin­gura de mus­tar nepisat de 3 ori pe zi cu o ora inainte de masa (curata stom­acul, intestinele, pre­cum si canalele san­guine si impotriva ame­telilor si migrenelor).

4. ALINAREA DURERILOR: fier­beti ½ kg cartofi in coaja pana se inmoaie. Pasati-i si intindeti-i pe o panza; apli­cati apoi acest ban­daj pe zona afec­tata si infa­sur­ati totul cu o patura de lana. Se schimba daca s-a racit complet.

5. DURERI DE CAP - se pun lega­tori, cat poti suferi de calde, cu tufe (tulpina) de muse­tel fierte.

- se spala pe cap cu fier­tura de feriga, se leaga pe frunte frunze de catus­nica, batute si ameste­cate cu untura sau se spala cu fier­tura de dumbat.

- se bea ceai de izma si de tei. Se spala pe cap cu otet de vin. Se leaga tam­plele cu mor­covi sau cartofi rasi pe raza­toare sau cu faina de mus­tar inmuiata in apa rece.

- se ia albusul de ou, se rade sapun bun intr-insul, potrivit cu albusul, se bate bine (spuma) cu 2 lin­gu­rite de ulei si iar se mai bate apoi. Dupa aceea se adauga o lin­gu­rita de spirt, se amesteca putin si se lasa pana se corasleste; apoi se ia ce-i dea­supra si se pune pe cap.

6. DURERI DE CAP — MIGRENE.

- Varza cruda — luati primele 2 frunze care inve­lesc cap­atana, taiati-le fasii egale, late cam de 6–8 cm si puneti-le pe frunte in stra­turi, fixandu-le cu un batic.

- Inhalatii cu otet de mere — puneti intr-un vas otet de mere si apa, in parti egale; asezati la foc si cand incep sa iasa vapori, tineti capul dea­supra si inhalati.

- ceai — menta, lev­an­tica, iasomie. Se face o infuzie dintr-o lin­gu­rita de plante la o cana de apa. Se beau 2 cesti pe zi.

7. DURERI DE CAP - infuzie de lev­an­tica. Se toarna 250 ml de apa clo­cotita peste 3 lin­gu­rite de flori uscate, se stre­coara dupa cat­eva minute, se indul­ceste cu miere de sal­cam. Se pot bea pana la 3 cani pe zi, in cazul durerilor persistente.

8. TINCTURA ANTIMIGRENA — se umple o sti­cla de 1 litru cu flori proaspete de coada soricelu­lui. Se toarna peste ele alcool de 40º si se lasa 2 sap­ta­mani intr-un loc insorit, agitandu-se frecvent. Apoi se stre­coara si se pune intr-un vas curat de culoare inchisa cu dop. Se iau cate 10 pica­turi dimineata, pe stom­acul gol, dizol­vate in apa, si alte 10 seara.

9. ULEIURILE ESENTIALE

- de menta — inhalati sub­stan­tele dega­jate direct din sticla;

- de sovarf sau levantica;

- eucalipt: masati tam­plele cu 2–3 pica­turi de ulei extras din acest arbore exotic.

10. DUREI DE CAP, AGITATIE, NERVOZITATE — 2 lin­guri de muguri de brad peste care se toarna o cana cu apa clo­cotita. Acoper­iti vasul, iar dupa 15 minute stre­cu­rati ceaiul si consumati-l indul­cit cu miere.

INSOMNII

1.INSOMNIE SI DURERI PUTERNICE DE CAP: se bea cate o 1/2 pahar de suc de cartofi cu 30 minute inain­tea pranzu­lui si a micu­lui dejun. Cura dureaza 3 saptamani.

2. Cate un pumn de frunze si flori de busuioc, coada soricelu­lui, suna­toare si muse­tel si amestecati-le bine. Apoi infuzati 2–3 lin­guri de pla­mada intr-un litru de apa. Se beau 4 cani pe zi, una inainte de culcare.

3. Mac­erat de roinita — se pun 30 g de planta uscata si marun­tita intr-o ½ l de apa rece. Se lasa vasul acoperit 12 ore pen­tru mac­er­are, apoi se stre­coara. Se ia in doze mici, pe par­cur­sul zilei. Urmati acest trata­ment mai multe seri la rand.

4. Talpa gastii — 15 g (planta) lasata la infuzat in 250 ml apa fiarta, se bea in fiecare seara.

5. Tinc­tura de padu­cel — se ia 1 lin­gu­rita tinc­tura dizol­vata in 100 ml apa, de 4 ori pe zi, inainte de mesele prin­ci­pale si de culcare.

6. Se pune intr-un pahar cu lapte cal­dut, un varf de cutit de scor­ti­soara pisata, o lin­gu­rita de miere, prefer­abil de tei. Se amesteca bine, pana cand se dizolva com­plet mierea. Se con­suma intreaga can­ti­tate inainte de culcare.

7. Sa se faca seara scalda­toare cu fier­tura de tot felul de flori adunate, de pe camp si de prin gra­dini. Este un leac sigur si pen­tru copii.

8. Bai cu flori de tei, in fiecare seara. Se face infuzie din 150 g flori de tei la 3 litri de apa clo­cotita. Se acopera vasul pen­tru 20 minute, apoi se stre­coara. Se toarna ceaiul in cada.

9. Mac­erat de vale­ri­ana — lasati la mac­erat o lin­gu­rita de rizomi si radacina, intr-o ceasca de apa cal­duta pen­tru 8 ore. Stre­cu­rati, indul­citi cu miere si beti lichidul obt­inut inainte de culcare.

extras din numarul 8 al revis­tei Atitudini

Dragostea – cheia spre usa bolnavului. Azilul de batrane de la manastirea Petru Voda

La man­a­s­tirea Petru Voda, cu trei kilo­metri mai in vale, intr-o pajiste fru­moasa, unde odin­ioara Par­in­tele Justin obis­nuia sa mearga cu ani­malele la pas­cut, gasim man­a­s­tirea de maici, care are in grija, prin mila si dragostea Par­in­telui Justin, un azil de batrani si un camin pen­tru copii.

Nu este usor sa ingri­jesti bol­navii. Sfan­tul Vasile cel Mare obis­nuia sa trim­ita in ingri­jirea bol­nav­ilor pe cei mai sporiti din­tre calu­gari, de multe ori el insusi ii ingri­jea si priveg­hea la cap­ataiul lor, din­tre care multi primeau tamaduire.

La man­a­s­tirea Petru Voda o parte din maici, cele cu incli­natie spre slu­jirea aproapelui, se nevoiesc, rabda, ingri­jesc si iubesc niste suflete nea­ju­torate, ajunse la batranete cu trupul suferind si fara grija si cal­dura dragostei cuiva.

Maicile se stradui­esc, pe cat le sta in put­ere, sa urmeze dragostea si jert­fel­ni­cia Par­in­telui Justin pen­tru aproapele, mai ales pen­tru bol­navi. Par­in­tele ne povestea cat de mult isi dorea in tineretile sale sa ii poata ajuta pe bol­navi, ast­fel incat in ziua hiro­tonirii intru preot Il roaga pe Dum­nezeu ca, daca ii va da vre­o­data vreun dar, sa i-l dea pe acela al dragostei de aproapele si cu precadere al tamaduirii sufer­in­telor celor bolnavi.

Nu numai ca le spala, le schimba, le aduc masa, dar mai ales mai­cutele se stradui­esc sa le ofere dragostea si spri­jinul lor sufletesc, le citesc rugaci­uni si pilde din vietile sfin­tilor, le aduc la bis­er­ica (pe cele deplasabile), le ajuta sa isi ream­inteasca pacatele tineretilor lor ca ast­fel sa le spovedeasca in fata duhovnicu­lui si sa capete iertare de la Dom­nul. Nu este usor; pen­tru ca aici nu este sufi­cient sa respecti numai niste norme ascetice ale ran­duielii calu­garesti, ci aceasta ascultare nece­sita dis­cer­na­mant, tact si mai ales dragostea care sa o ajute pe batrana sa se vada pe sine, sa isi planga pacatele ei acoperite de mul­ti­mea anilor care ii fac mai greu cu putinta trans­for­marea ei launtrica.

Din cele ce ne va povesti maica Arse­nia, cunos­cuta pen­tru dragostea ei in ingri­jirea bol­nav­ilor, si pe care „bunicele” (asa cum le numesc maicile) o indragesc cel mai mult, ne incred­in­tam ca aceasta trans­for­mare se mai petrece inca si dragostea nu a pierit inca din­tre noi.

Imi amintesc ce i-a raspuns Dom­nul Sfan­tu­lui Paisie cel Mare, care indragea pus­tia cea mai din­laun­tru mai mult decat orice comoara de pe pamant, atunci cand acesta, din smere­nie, refuza sa primeasca in jurul lui ucenici, frati care doreau sa isi gaseasca alinarea si man­tuirea la umbra Cuvio­su­lui: „Paisie, daca vrei sa fii ucenicul Meu, du-te in pustie; daca insa vrei sa fii fiul Meu, ingri­jeste de aproapele”.

Nada­j­duim ca rugaci­u­nile Par­in­telui Justin si ale sfin­tilor Spiri­don si Pan­te­limon, ocroti­torii aces­tui mic spi­tal, sa le dea put­ere si dragoste maicilor spre ingri­jirea bol­nav­ilor, chiar daca nu sun­tem nici pe departe la masura Cuvio­su­lui Paisie, ca asa sa se odi­h­neasca Dum­nezeu intru noi.

- Maica Arse­nia, este grea ascultarea ingri­jirii de bolnavi?

- Este grea sau usoara pe masura daruirii de sine, a jert­fei tale.

Nimic nu se poate inte­meia fara jertfa. Insusi cres­tin­is­mul este inte­meiat pe jertfa si nu pe orice fel de jertfa, ci pe cea a Insusi Fiu­lui lui Dumnezeu.

In „Cuvinte vii” par­in­tele Arse­nie Boca raspunde la aceasta intre­bare: De ce L-a dat Dum­nezeu pe Fiul Sau, Iisus, ca jertfa si inca jertfa pe cruce? Si spune acolo foarte fru­mos: „Pen­tru ca sin­gu­rul grai care mai poate razbi la inima oame­nilor s-a dovedit ca nu mai ramane altul decat jertfa cuiva pen­tru ei. Cand moare cineva pen­tru tine, pe acela nu-l poti uita nicio­data”[1]. Si mai departe reda o intam­plare care intareste cuvan­tul insuflat.

„La inceputul unuia din­tre razboaie iesise o lege ca poti lipsi de la razboi. Cand era gata de ple­care, vine la el un tanar si ii spune: Eu sunt sin­gur; chiar daca mor, dupa mine nu plange nimeni. Merg eu in locul dumi­tale la razboi. Si s-a dus tanarul. Dupa oare­care vreme tanarul cade ranit de moarte si cum ajunge acasa, moare. Mor­man­tul sau era impodobit cu flori si nimeni nu stia cine i le pune pana cand, intr-o noapte, a fost gasit necred­in­cio­sul ca ii duce flori la mormant.

- Bine, dar tu crezi in Dum­nezeu?

- Ba, acum cred, fiindca numai Dum­nezeu i-a putut da tanaru­lui aces­tuia iubirea de mine si de copiii mei, ca sa mearga el in locul meu la moarte, si asta numai Dum­nezeu a mai facut-o cand a trimis pe Fiul Sau sa moara in locul nos­tru”.
IMG_3445

Iata cu ce fel de iubire ne iubeste pe noi Dum­nezeu! Iar noi cui urmam?!

Lep­adarea de sine este prima con­di­tie a urmarii lui Hris­tos. Nu putem urma pe Dum­nezeu urmandu-ne noua. Tre­buie sa alegem intre noi si Dumnezeu.

- Cum se impaca lucrarea ingri­jirii de bol­navi cu lucrarea monahala?

- Rodul lucrarii laun­trice, a dragostei fata de Dum­nezeu, se vede din felul in care rela­tionezi cu celalalt. Aceasta se poate observa in orice ascultare ai fi, atata vreme cat te afli intr-o man­a­s­tire cu viata de obste. Cu atat mai mult cand este vorba de boala si batranete. Si apoi cred ca atata timp cat exista un al doilea sau mai multi, apare nece­si­tatea, intr-un anu­mit moment al exis­ten­tei, cand tre­buie sa-i slu­jesti celui aflat in neputinta trupeasca.

Desigur, e usor si odi­h­n­i­tor sa stai in prea­jma unei per­soane care se afla pe ace­leasi coor­do­nate cu tine, sa fii plin de dragoste fata de cel ce iti raspunde cu ace­leasi sen­ti­mente… Dar cum ne putem cunoaste mai bine decat in focul ispitelor? Pe masura cunoas­t­erii pro­pri­ilor neputinte, creste si intelegerea fata de celalalt. In masura in care avem rab­dare cu noi insine, putem avea si cu ceilalti. Orice om, indifer­ent de varsta, pre­ocu­pari sau stare sociala, iti ofera prile­jul cunoas­t­erii de sine. Con­sider acest lucru o mare binecu­vantare a lui Dum­nezeu. Noi sun­tem dati pen­tru o impre­una lucrare pe calea man­tuirii. Omul nu se poate man­tui sin­gur; viata ves­nica nu este doar pen­tru un sin­gur om. Si apoi, ca sa poti ajunge la ase­m­anarea cu Dum­nezeu, tre­buie mai intai sa nu treci nepasator pe langa chipul lui Dum­nezeu, icoana vie, care este omul.

Ati­tudinea unui om fata de aproapele sau este sem­nul masurii haru­lui pe care acesta il poarta in el insusi. Cum spunea Sf. Siluan: „Daca cineva vede in fratele sau pe Duhul Sfant, acest lucru este semn ca in el este un mare har”[2].

- In ce con­sta ascultarea la azil, sau bol­nita, cum o numesc Parintii?

- Asa sa va gan­diti: intr-o cam­era sta un om batran si omul acesta este atat de neputin­cios ca nu este in stare sa-si poarte de grija. Si atunci ce faci? Il hranesti, il speli si te straduiesti ca locu­sorul acela in care el traieste, sa nu-i fie o povara in plus. Aceasta tre­buie sa se vada in momen­tul in care deschizi usa camerei lui; ca el se simte bine acolo.

Cele pe care vi le-am spus tin de aspec­tul exte­rior al lucrurilor, pen­tru ca de la usa camerei pas­esti inlaun­tru, spre usa inimii lui. Si, ca sa o poti deschide, e nevoie de dragoste, care este cheia. Fara dragoste nu te poti apropia de om (fara sa-l ranesti). Insa nu tre­buie sa-l iubim nici pen­tru sine, nici pen­tru el, ci pen­tru Dum­nezeu, cau­tand sa intelegem voia Lui cu fiecare din­tre cei aflati in suferinta.

Tre­buie sa amintesc fap­tul ca ceea ce vedeti aici este con­tin­uarea unei lucrari incep­uta cu mai multi ani in urma, la scurt timp dupa infi­intarea aseza­man­tu­lui mon­a­hal. Ini­tial a exi­s­tat o mica bol­nita in care se ada­pos­teau doar cat­eva batrane. Apoi s-a inceput con­stru­irea unui spatiu care sa ada­pos­teasca mai multe persoane.

Rod al dragostei Par­in­telui Justin, spi­talul a avut drept gand de temelie aju­torarea celor nevoiasi si a tot sufle­tul ostenit si impo­v­arat de greu­tatile vietii, oferindu-le un loc unde sa gaseasca, prin mila lui Dum­nezeu, man­gaiere sufle­tu­lui si aju­tor trupului.

Capac­i­tatea spi­talu­lui este de 33 de locuri, care s-au ocu­pat la scurt timp dupa deschiderea aces­tuia. Sunt batrane care, dintr-un motiv sau altul, au fost aduse de copiii lor, sau de cunos­tinte, pen­tru ca nu mai avea cine sa le poarte de grija.

Ca toti oamenii tre­cuti de o varsta, boala isi face mai simtita prezenta si e nevoie de ingri­jire med­icala. Avem 4 maici care au studii de spe­cial­i­tate si 3 in curs de for­mare, si care se ocupa de tratarea bol­nav­ilor, ori de cate ori este nevoie. Spi­talul este dotat si cu un cab­i­net stom­a­to­logic de care se ocupa alte 2 maici.

In plus, la anu­mite inter­vale de timp, le cerceteaza medici spe­cial­isti in diferite ramuri, pen­tru a sta­bili un diag­nos­tic si pen­tru a indica med­ica­tia nece­sara, acolo unde este cazul.

In toata lucrarea aceasta sunt impli­cate mai multe maici, fiecare din­tre ele acoperind un sec­tor cheie: admin­is­tra­tiv, bucatarie, spala­to­rie, intretinerea curate­niei. Opt din­tre noi ne ocu­pam efec­tiv de ingri­jirea bol­nav­ilor: 4 dimineata si 4 dupa-amiaza, cate o sap­ta­mana, apoi se inverseaza. La opt zile vine ran­dul fiecareia sa fie de garda.

Cele de dimineata se ocupa mai mult de curate­nia in camere, schim­barea bol­nav­ilor, servirea mesei; iar dupa-amiaza, pe langa ultimele doua amintite, li se citesc rugaci­uni, citiri din viata sfan­tu­lui zilei si alte carti de suflet ziditoare.

Cand bate clopo­tul de slu­jba, buni­cile deplasabile iau dru­mul bis­ericii, insotite de maicile respon­s­abile. Sap­ta­manal preotii nos­tri slu­jesc Sf. Maslu in par­a­clisul aflat in inc­inta spi­talu­lui, le spovedesc si impar­tasesc cu Sfin­tele Taine.

Din­colo de cele amintite, asa cum va spuneam la inceput, in fiecare moment intri in con­tact cu omul, in toata neputinta lui sufleteasca si tru­peasca. Bolilor trupu­lui se adauga cele ale sufle­tu­lui si ranile lui pe care numai bunul Dum­nezeu le stie. Si cu acea cheie a dragostei cauti sa deschizi usa inimii lui ca sa-l poti ajuta. Le asculti zil­nic of-urile si durerile vechi, vezi cum curge cate o lacrima, ori de cate ori isi aminteste de copilul ple­cat departe, ori de fata care nu mai da niciun semn de viata… si cauti sa suplinesti, cat iti sta in putinta, lipsa aces­tora. Man­gai cu o vorba buna cu privirea, cu o imbrati­s­are, il ajuti sa isi puna nade­jdea in Dum­nezeu si sa ia pilda din vietile celor care au patimit…

Desigur, rolul cel mai mare il are aici par­in­tele duhovnic care le cerceteaza si le man­gaie cu harul ce i-a fost dat in vir­tutea Tainei…

- Cum e sa fii fata in fata cu moartea? Cum mor oamenii care sunt pre­gatiti pen­tru viata de dincolo?

- Doar in momen­tul in care vezi pe cineva cum moare, poti sa intelegi ce inseamna desprinderea sufle­tu­lui de trup. Stim ca in prea­jma iesirii din trup sufle­tul primeste vedere speci­fica naturii sale spir­i­tuale, prin care se vede pe sine mult mai limpede de cum ne putem vedea noi in oglinda. Si lucrul acesta se observa pe chipul ori­carui muri­bund. Daca pacatele nu au fost sterse de pe „haina” sufle­tu­lui de-a lun­gul tim­pu­lui, cu aju­torul Sfin­telor Taine, acum nu se mai poate. Si atunci sfar­si­tul, moartea este cum a fost si viata.

Fiecare „tre­cere” este cutremu­ra­toare. Unele din­tre ele cu 2–3 zile inainte, altele cu o zi, intra in starea de care am amintit, cand ved­erea luminii spir­i­tuale este mult mai clara. E ca si cum incet, incet, sufle­tul se pre­gat­este sa se desprinda de trup. In acele momente, cu ade­varat, „nimeni nu este carele sa-l ajute”. Ori­cat de apropi­ate ar fi fost anu­mite per­soane, ori­cat de dragi i-ar fi fost, in acele momente sunt ca si cum nu ar exista. Doar maica, cu rugaci­unea, poate sa ajute in acele clipe sufle­tul. De fapt e si sin­gura de care are nevoie sufletul.

Sfan­tul Grig­ore Dia­logul spune multe lucruri despre viata de din­colo de mor­mant si despre duhuri. In una din Omili­ile sale, istoris­este urma­toarea intam­plare: „Apropiindu-se de sfar­sit, Hris­erie, chiar in cea­sul cand tre­buia sa iasa din trup, a vazut cu ochii deschisi duhuri ura­cioase si foarte negre, care stateau inain­tea lui, amenintandu-l cu strasni­cie ca il vor lua in inchiso­rile iadu­lui. A inceput sa tremure, sa jeleasca, sa asude, sa ceara amanare cu tipete groaznice, si cu rac­nete nemaipomenite il chema pe fiul sau, Maxim, strigandu-l pe nume (fiul era monah) si zicand: „Maxime, vino, mai repede! Nu ti-am facut niciun rau: ia-ma pe cheza­sia ta”. Spe­riat, Maxim a dat fuga indata, s-a adunat familia, plan­gand si tremu­rand. Ei nu puteau sa vada acele duhuri, a caror navalire il facea sa se chinuie cumplit, insa ghiceau ca ele sunt de fata dupa tul­bu­rarea, palirea si cutremu­rul celui al carui suflet era tras din trup. Speriindu-se de infati­s­area lor hada, acesta se zvar­colea in pat incolo si incoace, intorcandu-se spre perete: acolo erau ei. Iar cand, stram­torat pana peste poate, a inceput sa strige tare, zicand: „Amanare! Macar pana dimineata! Amanare! Macar pana dimineata!” Insa, pe cand striga el, a fost smuls din casa trupu­lui sau[3].
IMG_0298

Sau o alta intam­plare din Pateric: Cand era aproape de a muri, l-au vazut ucenicii pe Avva Arse­nie plan­gand si i-au zis: „Intr-adevar si tu te temi, par­inte?” Si le-a zis lor: „Intr-adevar, frica ce este cu mine acum, in cea­sul acesta, cu mine este de cand m-am facut calu­gar”. Si asa a ador­mit intru Dom­nul[4].

Prin fiecare din­tre ele iti vorbeste Dum­nezeu, daca stii sa asculti…

Imi amintesc de una din­tre bunici care nu mai este printre noi, femeie sim­pla, adusa de rudele ei (nu avea copii), cu semi­pareza pe partea stanga, aproape piele si os. Avea un duh atat de pas­nic… A fost cea mai deosebita din­tre buni­cile de pana acum. Zicea: Doamne, mai da-mi un an ca sa trai­esc! Doamne, toate pos­turile le tin! Ii citeai cat­eva rugaci­uni, iar: Doamne, ce rugaci­uni fru­moase! N-am mai auzit asa rugaci­uni!” Ii spuneai: Hai, bunica sa ne rugam! Si ince­peam: „Tatal nos­tru sau Doamne Iis­use… Si o gaseai dupa o ora, tot ros­tind rugaci­unea. Nu vedea sa citeasca. Avea rugaci­u­nile ei pe care le citea cu voce tare si cu duh de umil­inta. Desi durerile ei erau mari, nicio­data nu a auzit-o vreo maica sa planga sau sa fie nemul­tumi­toare… Rabda in tacere si rugaciune.

O alta batrana, simtind ca se apropie cea­sul (era cu o zi inainte de a muri), m-a chemat la ea. M-a sur­prins chipul ei trans­fig­u­rat (cu o zi inainte se spovedise si se impar­ta­sise cu Sfin­tele Taine) ca si cum se afla intr-o alta lume. Si-a cerut iertare de la noi (intre timp venise si cealalta maica) si de la batrana care locuia in aceeasi cam­era. Poate o sa spuneti ca iertare isi cere tot omul cand con­sti­en­tizeaza ca a gre­sit, dar batrana asta o facea cu atata pocainta si cu starea omu­lui care stie ca tim­pul este masurat, cum nu am mai vazut la nimeni pana atunci. A fost o pilda pen­tru noi… (ne-a impre­sionat mult).

Se ruga cu Doamne Iis­use. In urma cu un an, in Vinerea Patim­ilor, statea pe ban­cuta afara (era la vechea bol­nita). Si i-am zis: „Buni, uite, astazi e Vinerea Mare si se apropie cea­sul cand Man­tu­itorul a fost rastig­nit pe cruce. Macar pana la al IX–lea ceas sa pas­tram tac­erea si sa zicem rugaci­unea”. Ce sa va spun: ori de cate ori ieseam afara o vedeam in aceeasi poz­i­tie, cu o mana spri­jinita de banca si cu cealalta facand inchi­naci­uni si spunand Doamne Iis­use. Si a ros­tit rugaci­unea nu doar pana la ora 15….

Exem­plele ar putea continua…

(a con­sem­nat Mon­ahia Fotini)

[1] Din invata­turile Par­in­telui Arse­nie Boca, Ros­tul incercarilor.

[2] Arhim. Sofronie Saharov, Viata si invatatura stare­tu­lui Siluan Athoni­tul.

[3] Sf. Ignatie Bri­an­cian­i­nov, Cuvant despre moarte, Edit. Sofia, Bucuresti, 2007.

[4] Pater­icul Egiptean, Edit. Rein­tre­girea, Alba Iulia 2003.
(arti­col pub­li­cat in

Revista ATITUDINI, Nr 8 )

Cititi si:

1. Man­a­s­tirea Sfin­tilor de la Aiud
2. Par­in­tele Justin Parvu, voievo­dul orto­dox­iei romanesti
3. Mesaj al Par­in­telui Justin catre sem­natarii tabelelor anti-cip
4. Par­in­tele Justin: Intreaga cresti­natate este rastig­nita pe cruce
5. Par­in­tele Justin Parvu in revista ATITUDINI, nr. 8: S-A AJUNS LA APOGEUL NIHILISMULUI