- Parinte Ioan, multi dintre marii Parinti vorbesc despre prigoana ce sta sa vina asupra noastra, ca va fi una mai mult psihotronica. Va putea afecta acest atac psihotronic libertatea noastra, puterea de judecata? - Omul are o singura mare libertate, si necesitate in acelasi timp. Sa iubeasca. Necesitate pentru ca este porunca. Atat sa iubeasca pe aproapele, cat sa iubeasca pe Dumnezeu. Si porunca ultima data de Domnul, pe care o vedem practicata de El, ca exemplu, si ca chemare: Sfanta Liturghie, in care spune: „Luati, mancati, acesta este Trupul Meu care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor. Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al legii celei noi”, — al iubirii; celei noi adica in sensul de intelegere ca omul trebuie sa iubeasca, asa cum Domnul l-a iubit pe el. Adica, sa implineasca cuvantul: „Fiti dar desavarsiti, precum Tatal vostru desavarsit este”.
Chemarile sunt infricosatoare si spune acolo ceva foarte frumos in Filocalia 11, intrebarea 345; raspunsul lui Ioan, spune asa: „Gandeste-te cate ocari si osandiri a rabdat Domnul, Stapanul nostru Iisus Hristos, inainte de Cruce si numai dupa ele a venit la Cruce. Deci, aici intrebarea suna cam asa: sa comentam putintel. Gandul imi spune ca daca plec undeva, in retragere, am liniste desavarsita. Apasat de multe pacate, vreau sa ma eliberez de ele. Ce sa fac, parinte? Ii raspunde Ioan: Frate, omul dator oriunde ar merge, la oras, la sat, tot ramane dator. Si n-ai libertatea sa ai liniste. Dar daca se elibereaza de ea, poate sa se elibereze, sa sada in lume, sa sada oriunde vrea, cu curaj si multa indrazneala. Deci, daca omul rabda cu toata puterea ocarile si osandirile, necinstirile si pagubirile pentru pacatele savarsite, se deprinde cu smerenia si cu osteneala. Si asa i se iarta pacatele lui, dupa cum s-a scris: „Vezi smerenia mea si osteneala mea si iarta-mi toate pacatele mele”(Ps.24:18). Gandeste-te cate ocari si osandiri a rabdat Domnul nostru Iisus Hristos inainte de cruce si ca numai dupa ele a venit la cruce. Astfel, nimeni nu poate ajunge cu rod la desavarsire, la sfanta odihna a desavarsirii, daca nu patimeste mai intai impreuna cu Hristos si nu rabda toate patimirile Lui, aducandu-si aminte de cuvantul apostolului: «De patimim impreuna, ne vom si slavi impreuna»(Rom. 8:17).
Deci, cu alte cuvinte: Tot ce vine, trebuie sa vina, si Dumnezeu ingaduie toate, spre desavarsirea noastra. Toate lucrurile acestea care vin nu sunt ca o ursita, ca ceva care trebuie sa vina. Domnule, n-ai de ales, vai de noi, cum fugim? Nu, ca vedeti dumneavoastra, si cand faci placinta, mai intai o iei, pui faina cu apa, pui putina drojdie, o lasi putin la dospit. Dupa aceea o bagi la mestecat, si o bati cu pumnii si o strangi; daca faci foitaj frantuzesc o pui si la frigider, o scoti, iar o bagi, iar o impaturesti, iar o pui la frigider, pana se plineste. Si dupa aceea, o iei frumos, o pui in tava. Si dupa aceea ce faci? Pai de pe acum incepe povestea, o pui in cuptor. Dupa aceea o asezi bine la caldurica. Si apoi toate-s gata. Toate de la Domnul sunt si Domnul toate le randuieste ca intr-o mare reteta, a transformarii sufletului nostru, a unei metamorfoze adanci, care are nevoie de niste procese in care noi trebuie sa fim activi, vii. Si atunci, lucrurile acestea dau valoare de traire. De aceea, greul acesta, care ni se pare noua ca este greu, ni se pare greu pentru ca este afectat de raportarea omului la confort, de raportul placere-durere. Sfantul Maxim arata ca durerea, de fapt, marea durere a omului, este pierderea legaturii cu Dumnezeu, pe care omul, din departarea aceasta de Dumnezeu, pas cu pas, departarea ratiunilor, departarea simturilor, ce gaseste? Gaseste durerea ca fiind de fapt un mijloc de a-l impinge pe om catre placere.
- Ca sa-si aline durerea, nu?
- Da, ca sa si-o aline, dar el nu intelege ca durerea aceea are un rost si are o chemare. De exemplu, daca n-ar fi durerea, vai de noi, pentru ca ce am face daca am pune mana pe o plita incinsa si n-am trage mana repede? Ai ramane cu mana acolo pe plita, ar iesi fum din mana, ai zice — ce interesant fum!… Deci durerea ma invata, e invatatoare, dar sigur ca eu nu gasesc in ea o intelepciune, pentru ca aduce un disconfort. Si atunci, placerea devine de fapt o stare de excitatie si de fior al trupului, al simturilor, ca un fel de savoare a simturilor, ce sunt satisfacute si cumva imbatate, mai bine spus hranite. Placerea este o hrana pentru simturi, cu alte cuvinte. Iar omul are nevoie, in marea lui betie de traire pamanteasca si bazata pe simturi, sa se hraneasca cu aceasta placere. Daca n-ai placere, esti cumva infometat.
Este interesant de vazut un lucru — daca ii dai unui om o mancare ca aliment, dar fara sa aiba un gust placut ci doar principiile alimentare care sa fie necesare pentru hranire, omul nu se satura. El prefera sa manance ceva fara valoare alimentara, cu gust care-l va satisface la nivel de satietate.
- Dar sufletul nu si-l hraneste. Ramane infometat cu sufletul.
- Sufletul sigur ca nu si-l hraneste, numai ca din pacate, sufletul, este robit de trup, este starea omului cazut, acum.
trezirea din moartea pacatului
- Si nu se mai simte flamand sufleteste? Nu ii cere asta constiinta?
- Constiinta asta este imbatata.
- Si atunci cum se face trezirea, revenirea, chemarea? Prin durere?
- Revenirea se face prin intelegerea chemarii la iubire.
- Pai, cum intelege daca el e amortit, e imbatat de placere?
- Pai, uite cum: el e imbatat de placere, e adevarat, dar cuvintele acestea pe care Dumnezeu le striga, ele fiind cuvantul lui Dumnezeu, cuvant cu putere multa, cum spune acolo, vor fi ca un fulger, ca o lovitura a mintii omului, si va reaseza valorile ratiunii acesteia. Vedeti, cum sa spun, omul, daca este sincer, si daca nu este viclenit, ca daca-i viclenit degeaba vrei sa-l mai schimbi, el si-a asumat raul, — omul care este sincer, nu se poate ca in aceasta sinceritate sa nu recunoasca chemarea lui Dumnezeu. Si aceasta chemare a lui Dumnezeu o va recunoaste printr-o jertfa. Si aceasta jertfa, trebuie ca el s-o pipaie, s-o vada; el trebuie s-o recunoasca, s-o simta pe propria lui piele, jertfa pe care cineva o face pentru el. Acel lucru este actul lui de trezire.
- Si nu trebuie si el la randul lui sa faca o jertfa?
- Da, dar aceea vine de la sine. Crucea este cel mai minunat instrument de transformare a durerii in bucurie. Bucuria are izvorul numai in suferinta.
- Referitor la libertate, noi ii avem ca exemple pe sfintii din inchisori, modul cum au acceptat ei inchisoarea si privarea de libertate ca sa nu se compromita.
- Pai, aici se pune problema aceasta a iubirii. Iubirea e aceasta stare in care omul se leapada de sine. Nu traieste pentru sine. Si atunci, iubirea e acea stare, in care ratiunea umana se uneste cu ratiunea dumnezeiasca, gasind unicul scop al existentei in unire.
- In partasie.
- In partasie e cuvantul bun. Aceasta partasie, aceasta comuniune este de fapt poarta catre implinirea poruncii: «Ca toti sa fie una, precum Noi una suntem». Pentru ca e infricosator sa intelegi: Precum Noi una suntem. Noi, Dumnezeu, Sfanta Treime suntem una. Uniti intru Dumnezeu, adica, nu cu Dumnezeu, ci asemenea lui Dumnezeu. Atentie: uniti si intre noi, si cu Dumnezeu, in har, bineinteles.
- Noi putem fi adunati impreuna ca madulare ale Bisericii si uniti in trupul Bisericii, al carei cap este Hristos.
- Exact! Asta e ideea. Dar trebuie sa aplicam principiul Anei, din Mesterul Manole.Continuarea la
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu