2.3.11

Corneliu Zelea Codreanu despre linia Miscarii si linia Bisericii. "Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastra. Nu putem cobori aceasta linie pentru a explica faptele noastre. Tindem catre aceasta linie, atât cat ne permite greutatea pacatelor".



Am fost întrebat dacã activitatea noastrã de pânã acum se aflã pe linia Bisericii Crestine. Rãspund: Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastrã. Ea atinge perfectiunea si sublimul. Nu putem coborî aceastã linie pentru a explica faptele noastre.


Noi, prin actiunea noastrã, prin toate faptele si gândurile noastre, tindem cãtre aceastã linie, ne ridicãm spre ea, atât cât ne permite greutatea pãcatelor cãrnii si condamnarea la care am fost sortiti prin pãcatul originar. Rãmâne de vãzut cât am putut, prin sfortãrile noastre pãmântesti, a ne înãlta cãtre aceastã linie.

Ultimul cuvant al lui Radu Gyr in fata Tribunalului Poporului

„Domnule Preşedinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credinţă adevărată, atunci să fie absolvită». Şi a mai spus acuzarea: «Sunt prăbuşiri de idealuri, de credinţe, dar numai pentru curaţi». Într-adevăr, sunt naufragii sufleteşti. Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz.


Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost pentru mine o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

SCRISOAREA TRIMISA DIN TEMNITA DE CORNELIU ZELEA CODREANU (CU O LUNA INAINTE DE A FI ASASINAT) CATRE CAMARAZII SAI AFLATI IN LIBERTATE. "Din adancul inimei mele va dau tuturora sfat: acceptati jertfa si va veti bucura de biruinta Invierii"

Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”. În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica? Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări
Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938

Baladele din detentie ale lui Radu Gyr (studiu)

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 

În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 

Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.

Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.

Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.

O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.

Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.

Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2]

Testamentul Maicii Mihaela, martirizata in inchisoarea comunista de la Miercurea Ciuc. "Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos”

„Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Ei ne-au scos din fundul unei adanci prapastii de intuneric, dezmat si necredinta. Au aprins o faclie si am mers cu totii tinta spre ea.

Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi prin ea si este adevarat ca au curmat vieti de oameni pe care nu aveam dreptul sa le frangem. Dar astazi, ridicati pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost calauze, vedem cararea cea adevarata si suntem siguri de lumina. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui.

Acum suntem total ai lui Hristos si, alaturi de El, drumul nostru inseamna dragoste si lasarea tuturor celorlalte, inclusiv a razbunarii, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai”.
Related Posts with Thumbnails