7.6.14

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Rusalii – Pogorârea Sfântului Duh

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13,8)
 
Iubiţi credincioşi,

“Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.
Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.
Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11).Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8 ) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: “Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.
Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.
Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite “limbi”, cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.
Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.
Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).
În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.

Părintele Profesor Ilie Moldovan: De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în graiul şi sufletul românesc.

Etnogeneza.

De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.
Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”, în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.
Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.
Liturghia cosmică.

Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.
O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.
- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.

Un nou experiment Pitesti: televiziunea iti spune cum sa gandesti. Un insider din media vizuala descrie mecanismul antiortodox

O poveste adevărată

În 1985, când aveam aproape 11 ani, Ceaușescu mergea la promenadă cu Gaddafi și se pupau frățește la televizor. Televiziunea Română prezenta în jurnal encomioane nesfârșite în care zâmbetul tâmp al lui Ceușescu făcea casă bună cu outfiturile excentrice ale lui Gaddafi (cine își mai aduce aminte, știe despre ce vorbesc). În 1986, Americanii atacau Tripoli la ora 7 pm trecute fix, cu un bombardament programat cu rigoare de ceasornicar, ca să coincidă cu începerea jurnalelor de știri. Televiziunile fuseseră anunțate, așa că pandemoniul libian a fost LIVE pe toate televizoarele Americii și în feed-urile agențiilor de știri. Poporul american și-a văzut inamicul pulverizat de cea mai mare putere a lumii.
Ăsta a fost primul bombardament din istorie creat astfel încât să arate ca un reportaj TV, ba chiar pentru a fi un reportaj TV, zice Volkoff: inversiune interesantă a importanței relative a realității și a imaginii sale: e întrucâtva ca și cum grecii ar fi făcut războiul din Troia numai pentru ca Homer să poată scrie Iliada. Zis și făcut, Ulise a ajuns cu bine la destinație, fiindcă Reagan a ieșit la două ore după bombardament cu un Mesaj către Națiune care a fost, de asemenea, difuzat la scară națională, pe toate undele posibile. Cine are timp să-l citească se va minuna de precizia cu care mesajele-cheie au fost meșteșugite și puse în relație cu regia nimicirii inamicului. Ba, mai mult, presa vremii continuă povestea, așa cum a fost programat; iată un articol apărut în The Guardian a doua zi, în care citim că asta a fost dorința poporului american și iată și coperta revistei Time, ilustrată cu o fotografie care nu e decât un frame din odiseea TV a bombardamentului. Nu poate nimeni să acuze Time sau The Guardian că nu și-au făcut datoria; problema e că și-au făcut-o în paradigma indusă de americani.

Un jurnalist care-și face meseria, sapă până e sigur că a înțeles despre ce scrie, cum scriam în alegoria mea fantasticoidă, din care înțelegem că nu mai rămâne nimic din adevăr, dacă îl căutăm în spațiul public. Povestea de mai sus este despre doi americani morți într-o discotecă, pentru care a suferit jumătate dintr-o Capitală și, mai apoi, un întreg popor (ani mai târziu, Libia a făcut plăți compensatorii de un miliard și jumătate de dolari pentru rudele victimelor americane).

Fascismul invers

Cam același lucru se întâmplă, făcând schimbările de rigoare, cu valul de radicalism fără gnoză care, bălăcărind ortodoxia în fel și chip, îi întoarce pe români împotriva propriei lor națiuni. Ortodoxia a devenit, din singura valoare care ne-a ținut uniți peste secole, inamicul poporului. În spațiul public de la noi, ortodoxia e un personaj colectiv format din curve, nebuni, bigoți, apostați, schizoizi și, în general, un fel de pâclă amorfă care cade în adorație în fața unor “hoituri”. Asta spune, cel puțin, media, de ani de zile într-un ritm încet, dar sigur. Media care programează bombardamentele în prime-time ca să ne prezinte “inamicul” fără să ne lase privilegiul de a spune că nu suntem de acord. Influența ei penetrează conștiințelor câte o idee străină fără ca eul subiectului să participe la aceasta direct și imediat (tot de la Volkoff cetire).
Pentru exemplificare, să ne delectăm cu un intermezzo de un lirism covârșitor, care a circulat pe Internet: Vă propun să facem toți, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri în care au fost implicați preoți. Ideal este sp fie scandaluri sexuale, dar putem băga și altfel de lucruri: bătăi între popi, înjurături, tâlhării etc. Punem materialele pe site, cu fotogalerii, video, înregistrări audio… ce aveți voi… și vă linkuiți toți la materialele făcute de ADS București despre scandalul homosexual cu minori de la Patriarhie – popa Irineu. (Citatul este atribuit redactorului șef al ediției de seară a unui cotidian quality care, potrivit SNA, avea zeci de mii de cititori în epoca din care provine acest mesaj.) E o altă definiție a Fenomenului Pitești.

Interesant este că ateii, agnosticii și teiștii noștri își exercită dreptul de a exprima opinii numai când e vorba de ortodoxie și creștini ortodocși. N-am auzit mai pe nimeni să ia în deșert tradiționalismul musulman, fundamentalismul iudaic sau, de pildă, pietismul protestant. De catolicism nici nu mai vorbim. Și atunci, poate ar fi și mai interesant să înțelegem de ce. Mai mult, în nicio țară ortodoxă pundiții nu-și bat atât de literalmente joc de singura valoare care trece prin toate măruntaiele poporului. Pentru că pundiții noștri nu știu, de fapt, ce este ortodoxia și, dacă n-o înțeleg, atunci nu e bună. Se simt agresați în forurile cele mai intime de simplitatea dezarmantă a unor oameni care recunosc, cu zâmbetul pe buze, că ar muri oricând pentru Hristos. Le e ușor să clameze corectitudinea politică în ce privește respectul pentru credința altor neamuri, în timp ce pot terfeli fredonând manele credința propriului neam.
Efectul fascismului invers este, însă, dincolo de frica generalizată de a mai recunoaște că avem nevoie de duhovnicie, impotența de a mai identifica atacurile gratuite și continue la credința noastră. Încetul cu încetul, fascismul ăsta invers ne transformă pe toți în supușii noului Hitler, care ne mesmerizează conștiințele, din spatele microfonului. Majoritatea vocilor care stâlcesc ortodoxia o fac fiindcă nu au curajul să recunoască faptul că sunt ortodocși și se duc cu valul, din frică în frică, până ajung să creadă că ceilalți au dreptate.
Îmi aduc aminte cum îmi țineam crucea ascunsă sub maioul alb, când mă schimbam la ora de sport, în școala comunistă în care învățam. Aveam șapte, opt, nouă ani și trebuia să conștientizez că părinții mei pot suferi dacă declar că postesc. Aveam 10, 11, 12 ani când trebuia să înfierez capitalismul pentru că promovează “oligarhia financiară” și “exportul de capital” deși știam că, în România, capitalismul există, dar nu pentru căței. Îmi venea să plâng de neputință, dar nu aveam voie. Trebuia să mă feresc, adică să mint prin omisiune.

Cum putem scăpa de Apocalipsă

Urmărind spectacolul cu “fuga” fetei de 15 ani, mi-am dat seama că ne îndreptăm spre aceeași minciună. Mari și mai mici jurnalști, pundiți, bloggeri și foste vedete arată cu degetul, judecă și disecă o poveste pe care nu o înțeleg decât umoral, aducând argumente dintr-o zonă gri, care nu e nici cunoaștere, nici motivație personală. Ei sunt radicalii fără gnoză, deținuți ai propriei închisori care nu sunt capabili să înțeleagă că există copii care țin post și se mărturisesc fără a fi târâți de nimeni, nicăieri. Nu înțeleg că n-au cum să înțeleagă nici cu instrumente raționale dorința unei fete care simte agresiunea lumii, atâta vreme cât ei aplică legea seculară într-o lume guvernată de legile Sfinților Părinți, pe care nu o cunosc, fiindcă nu s-au documentat. Ortodoxia e un mod de viață în care se aplică liberul arbitru; o viață care începe cu botezul, nu cu alte momente și schițe, cum și-ar dori, în ignoranța lor candidă, preopinenții acestei apocalipse. Cu siguranță că dacă ar citi, măcar, nițică bibliografie, cu toții am avea șansa să amânăm apocalipsa.

Breviarul declarațiilor curente

“Duhovnicul ar trebui achetat pentru corupere de minori.”
“Cei mai vulnerabili copii sunt copiii inteligenți – au încredere în oameni.” (sic!)
“Când vă duceți copiii la spovedanie, duceți-vă cu ei de mână, nu-i lăsați singuri cu popa, că cine știe ce le bagă în cap.”
“[…] jurnale tv lacrimogene și emotionante, dedicate, zilnic, disparitiilor de adolescente nebune.” (sic!)
“în timpul vizitei, anchetatorii au făcut mai multe fotografii şi au stat de vorbă cu călugării pentru a lămuri care a fost traseul exact al fetei în cele două zile petrecute la mănăstire.”
“Fugara a revenit cu Poliția la călugării din munți.”
“Biserica trebuie să se conformeze unor canoane ale societatii.” (sic!)
“Trebuia chemat un psiholog, să instituționalizăm situația asta!”
(Toate citatele aparțin unor foști și actuali jurnaliști, șefi de agenții de presă, deputați, bloggeri, medici, purtători de cuvânt care au vorbit la televiziunile de știri, în edițiile online sau live TV ale ziarelor quality.)

Sursa foto: Mediafax Foto/AFP/SERGEY GAPON

Sursa: politica.ro

Parintele Dumitru Staniloae: Sambata, ziua mortilor - Duminica, Ziua Invierii si a vietii fara de sfarsit.

Vechiul Testament nu traieste sub lumina Invierii. Pentru el, invierea e doar o speranta nelamurita (Iez. XXXVII), nu e un fapt implinit in Hristos ca un temei sigur al invierii tuturor. De aceea el traieste in cadrul creatiei cu o viata supusa mortii, sau descompunerii tuturor trupurilor individuale. Moartea e sfarsitul fiecarui trup omenesc si a tuturor formelor ce apar in lume. Vechiul Testament nu cunoaste decat ziua Sambetei, care reprezinta sfarsitul oricarei forme individuale materiale a creatiei.

E drept ca moartea, sau descompunerea trupurilor a intrat in creatiune prin pacat. Ea n-ar fi intrat insa in lume daca lumea n-ar fi fost facuta capabila sa primeasca si ea moartea. Dar aceasta ar fi insemnat ca Dumnezeu sa lucreze continuu in lume, pentru a tinea formele ei materiale individuale coplesite de Duhul Lui, deplin spiritualizate.
Dar Dumnezeu n-a voit ca lumea sa fie ferita de moarte printr-un act de atotputernicie a Lui. A voit ca ea sa se ridice la starea de nestricaciune si printr-un efort al fiintelor rationale din cadrul ei. Omul insa nu s-a angajat in acest efort, deci nici Dumnezeu n-a avut prilejul sa incoroneze acest efort cu ridicarea creatiei la planul superior al vietii fara de sfarsit, deplin spiritualizate, egala in fapt cu viata ce va veni creatiei prin inviere. Aceasta noua treapta a creatiei, sau desavarsirea ei, va veni prin Iisus Hristos, in care atat Dumnezeu cat si omul implinesc partea lor.
Deocamdata, dupa ce Dumnezeu aduce lumea la existenta, se opreste din lucrarea prin care ar fi ridicat-o la starea de inviere, de imposibilitate a descompunerii sau stricaciunii. Desigur, crearea lumii a fost un lucru pozitiv (de toate spune Dumnezeu ca erau "bune foarte"), si incheierea acestei lucrari a lui Dumnezeu a meritat sa fie sarbatorita de oameni, sau sa-i indemne sa laude pe Dumnezeu. Pana la venirea darului cel mare, Dumnezeu trebuie laudat si pentru cel mai mic. Caci se ghiceste ca acest dar mai mic e dat pentru a fi incoronat prin cel desavarsit.
Dar din vina stramosilor darul mai mic care putea fi, trebuia sa fie temelia pe care sa se aseze darul mai mare, n-a putut servi ca o astfel de temelie, ci s-a supus mortii formelor materiale individuale, dar nu si pieirii totale, sau mortii speciilor si a regnurilor insesi si a sufletelor omenesti. Acest lucru cu inteles indoit, pozitiv, dar numai pana la un loc, e implicat in cuvantul Genezei II, 3 : "Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si o a sfintit pe ea ; ca intru aceea s-a odihnit de toate lucrurile Sale, care a inceput Dumnezeu a face".
In primul rand aceste cuvinte arata ca a pus un hotar lumii create; Dumnezeu nu merge la infinit cu creatiunea, sau cu aducerea la existenta a lucrurilor care nu sunt din veci, ci au fost incepute sa fie facute. Iar daca lumea e finita si are un inceput, nu poate avea in ea nemurirea formelor ei individuale, adica sursa infinita de viata. In al doilea rand, tot prin aceste cuvinte se arata ca Dumnezeu nu continua sa lucreze in lumea aceasta, care nu e nemuritoare prin ea insasi, ca in planul vietii nemuritoare, ci numai prin lucrarea Lui. Ci El s-a odihnit de lucrarea lui referitoarea la creatiune.
Desigur ca aceasta "odihna" a lui Dumnezeu nu e o odihna in toate privintele. Dumnezeu continua sa fie viu, iar aceasta nu inseamna numai o lucrare in planul necreat, in relatiile iubitoare intertreimice, ci si o lucrare prin energiile Sale necreate asupra creatiunii. El implineste lucrarea de conducere a lumii, de ajutorare a tuturor celor ce fac voia Lui, de purtare deosebita de grija a poporului Israil, de pregatirea prin el si prin proorocii ridicati din sanul lui, a venirii Fiului Sau, a primirii Lui de catre oameni, a invierii Lui ca temelie a ridicarii intregii creatiuni la invierea si viata de veci.
Dar insasi invierea Fiului Sau ca om nu o savarseste Dumnezeu de la inceput, caci nici trimiterea Lui ca sa se intrupeze ca om nu o implineste de la inceput. El se retine inca de la fapta aceasta. El "se odihneste" si in privinta aceasta lumea traieste de aceea inca in orizontul mortii, in care intra dupa caderea in pacat, sau dupa desfacerea de Dumnezeu. "Odihna" lui Dumnezeu are si ea atat un semn negativ, cat si unul pozitiv. Sensul negativ consta in retinerea lui Dumnezeu de la ridicarea imediata a creatiei la starea invierii,- sensul pozitiv sta in pacea launtrica a iubirii intreolalta a celor trei Persoane dumnezeiesti.
 
Related Posts with Thumbnails