Naţiunea
Daco-Română, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre Naţii, şi-a
împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele
mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi
îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi
mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în bocete
şi psalmi, în jale şi hori, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi
libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi
alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi
jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia
Crucii, dar şi sub apoteoza Învierii.
Poeţii
Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi
co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în
crezul, în nădejdea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa
pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea, prigoana,
persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea,
întemniţarea, calvarul Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al
Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Maica Teodosia (Zorica) Laţcu a fost fiorul şi fascinaţia “Mişcării gândiriste” şi Petala de dor a
Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele
Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârşie a venit în taină ca
un acatist al voinţei, pe un vălmăşag de Doine. Te
vindem iar cu sărutări viclene, /prin nepăsare oarbă şi prin lene. /Te
biciuim cu vorbe de ocară, /Te pălmuim cu ură ca de fiară. /Te adăpăm cu
suc de-amărăciune, /din pofte rele şi din stricăciune. /Te ţintuim pe
cruci de nedreptate, /prin cuiele uciderii de frate. /Iar împletim
blestemele de tată, /să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată. /Tu iarăşi
zici, în blânda rugăminte: /”Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”.(Golgota).
Gânguritul
ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminişuri de
pădure. Cerdacul surâsului a îmbrăţişat-o ca pe-o chemare şi
nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorinţei.
Tresare şi se înfioară în faldurile învârtoşatului destin, care a pus
soroace răscrucilor. Iureşul eternei goane a dorului s-a desprins semeţ
în azurul cântării.
Înspre tărâmul
celălalt, /E loc închis cu gard înalt; /dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci… /Părea tot locul ţintirim, /Păzit cu zbor de
Heruvim, /Cu cruci de piatră, albe, mari, /Cu cruci de brad şi de
stejar. /Şi cruci de-argint şi de oţel, /Cerneau lumină peste el, /Iar
cruci de aur şi de fier /Sclipeau ca semnele pe cer. /Atâtea cruci mi
s-au părut /Că toate una s-au făcut. /O cruce mare strălucea. /Sub gruel ei un Om zăcea. /-Tu cum de poţi să le mai duci, /Atâtea cruci, atâtea cruci?…(Crucile).
Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în marş. Şoaptele
inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul morţii trece-n
hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi.
Iudele se vântură în elegii tenebroase şi luciferice. Scuipările se
prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere
îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au
înaripat în fluturi. Sutaşii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbiţa
Sărbătorii vesteşte chindia Ospăţului. Razele de soare se aşează senin
peste gătiţii nuntaşi. Atotfrumoasa Maria cumpăneşte Taina Vinului şi-a
Vieţii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufleţit îmbătată de savoarea
vinului. Pâinea s-a rumenit în braţele Crucii, îmbrăţişând lumea în
aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma
Viţei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăşit pe sprânceana Mirului.
Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit
zenitul din zâmbetul Fecioarei. Oţetul s-a prelins în fagurele de miere
al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar
Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Suliţa s-a smerit incrustându-se
în Sceptrul prea doritei păci. Ţarina Olarului a rodit un camp de
narcise. Infinitul a tras la sorţi Viaţa. Mironosiţele tămâie cu dorul
lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna morţii clopotul bate a
nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.
Un drum, ostaşi, o
cruce. Şi sub dânsa, /sfârşit de lovituri şi de ocară, /E Fiul Tău. Cu
încolţiri de fiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a. /S-au
revărsat tălăzuiri de ură, /să pună stavilă iubirii sfinte, /Şi i-au
stropit şi faţă şi veşminte, /cu vorbe grele, ca o lovitură. /Dar n-au
ştiut călăii taina lină, /care-I dădea spre Golgota răbdare: /căci
scrisă este taina asta mare. /În Duhul Tău cu raze de lumină. /Ei n-au
ştiut că orice lovitură /şi Tu o porţi pe Trupul Tău Stăpână, /de aceea
doar putut-a să rămână /Lumina neclintită-n val de ură. /Durerea toată
se-mpărţea în două, /şi asta este tainica răbdare, /de aceea poate-n
muta închinare, /un iconar Te arată astfel nouă. /Străpunsă eşti şi Tu
de răni. Pe frunte, /şi Ţie spini-Ţiîmpletesc cunună, /mulţimea şi
asupra Ta, Prea Bună, /aruncă glodul greu, de vorbe crunte. /Cum stai
între femei înlăcrimată /pe Tine Maica celui Răstignit, /Te-a arătat
ducând, abia simţit, /spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).
Un amestec de arome
s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din
zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăşag pe mirajul luminii, ca izvorul de
viaţă zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării şi-a mânat bidivii
gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de
văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine
şi cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în
Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii.
Vă-ntreb
pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine- aduceţi în vasul
vechi arome, /De jalea cui veşmântul şi l-a cernit Salome /Şi plânsul
pentru cine răsună în Chedron? /Când miezul alb al zilei în umbre
s-a-nvelit /Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma /Sub
Cruce, prohodirea de ce-şi varsă mireasma, /Din ochii arşi de lacrimi,
din trupul istovit? /De ce să-I strangeţi braţul cu patimă la sân? /Şi
giulgiul nou, copile, de ce-l roşiţi în jale? /Şi vă răniţi genunchii în
pietrele din cale /Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor păgân?
/Priviţi spre cer, surioare. Cu trupul prea curat. /Mai alb ca pâinea
jertfei din sfintele altare, /Mai alb decât potirul cu binecuvântare,
/El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat. /Din palma Lui nu curge
şiroi de sânge greu, /Ci vinul bucuriei din veşnic sfânta Cină. /Din
coasta Lui ţâşneşte izvorul de lumină, /Menit pe veci să facă din om un
Dumnezeu. /Nu-L ungeţi cu miresme pe Cel de-a pururi viu /Şi nu-L
culcaţi, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de
flăcări nu va putea să sece /Izvorul de viaţă ce curge prin pustiu.
/Vă-ntreb pe cine plângeţi, copile din Sion, /Şi pentru cine-aduceţi în
vasul vechi arome, /De jealea cui veşmântul şi l-a cernit Salome, /Şi
plânsul pentru cine răsună în Chedron?/Gătiţi-vă mai bine cu sfinte
bucurii /În alb veşmânt de raze şi-n flori de fericire, /Gătiţi-vă cu
crinii ce-au dat Buna-Vestire /Şi-n aur de iubire topiţi podoabe vii.
/Pe harfe de lumină cântaţi cu vers de foc, /În glas de alăute şi-n
sunet de chimvale. /Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale, /Că-n veci
Lumina lumii scapă de sub obroc. /În imn de biruinţă, copile din Sion,
gătiţi pentru-nviere în vasul vechi arome, /Veşmânt de sărbătoare
să-mbrace azi Salome /Şi stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).
Radu Gyr,
poate cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea
Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la
închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi
dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii
de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a
spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi se
mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările
celor mulţi, florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până
la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de
Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa
cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă. Pe
ţarina soartei sale s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa
curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea
cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini.
Din albul crezului mărgăritar, şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă şi
setea şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie.
Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii.
Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se
scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd
cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele
se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa
Învierii cântă.
As`noapte
Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ! /Luna a
intrat după El în celulă/ şi-L făcea mai înalt şi mai trist. /Mâinile
Lui păreau crini pe morminte, /ochii adânci ca nişte păduri. /Luna-L
spoia cu argint pe veşminte, /argintându-L pe mâini vechi spărturi.
/M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?
/Iisus a dus lin un deget la gură/ şi mi-a făcut semn ca să tac… /A sta
lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta. /Pe glezne-avea urme
de răni şi rugină, /parcă purtase lanţuri, cândva… /Oftând, Şi-a întins
truditele oase /pe rogojina mea cu libărci. /Prin somn, lumina, iar
zăbrelele groase /se lungeau pe zăpada Lui vărgi. /Părea celula munte,
părea căpăţână, /şi mişunau păduchi şi guzgani. / Simţeam cum îmi cade
tâmpla pe mână, /şi am dormit o mie de ani… /Când m-am trezit din
grozava genună, /miroseau paiele a trandafiri. /Eram în celulă şi era
lună, /numai Iisus nu era nicăiri… /Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
/Am întrebat zidul. Niciun răspuns. /Doar razele reci ascuţite-n
unghere, /cu suliţa lor m-au împuns. /-Unde eşti, Doamne? – am urlar la
zăbrele. /Din lună veneau fum de căţui. /M-am pipăit, şi pe mâinile mele
/am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)
Tăiş
de fulger scapără-n ochiul conştiinţei, la jalea ţării sfâşiate şi
viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul
sângeră, ţara oftează, iar moartea hâdă pândeşte orice uşă, orice
portiţă. Foamea s-a cuibărit printre lanţuri, iar setea s-a zăbrelit în
nesomn. Şoaptele celulei par un cântec de mlaştină, iar văzduhul se
scutură autumnal peste temniţă. Aiudul devine altarul tinereţii României
şi ruga, Vecernie şi Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru
atâţia care se tot duc…Pe răbojul vieţii scrie stihurile lor. Chipul
tinerilor li se şterge din primăvară şi vară, căci se tot apleacă peste
ei câte-o ramură de spini. Dacă-mi lipesc urechea de
cimentul celulei, /ascult, ascult /cum sângele temniţei, ca un mare
tumult, /ca un geamăt abrupt, /curge pe dedesupt, / curge torent de
veninuri amare, /ţinut în pământ sub zăvoare. /Sângele temniţei,
prizonier, /gâlgâie`n cruntă durere /pe sub piatră şi pe sub fier, /pe
sub osândă, pe sub zăcere, /prin subterane artere. /Lipesc urechea jos
şi-l aud: / uneori fierbe cu muget fierbinte, /plânge, plânge în fund de
morminte… /Alteori ţipă, sălbatec şi crud. /ca o aprigă poftă de viaţă,
/sau şuieră-a ispită răzleaţă. /cu brânciul ei aţâţător /la jaf, la
omor… /Sub marii amari bolovani, /cineva urlă de o mie de ani, /cineva
cantă de-un veac, / cineva n-are geamăt, nici leac, /altul cheamă şi
cheamă, /altul blesteamă, /altul cu`ntreg cuţitul /ucide granitul… /Sub
marii, amari bolovani, /sângele temniţei fierbe de-o mie de ani. /Aud,
aud, /cu urechea pe piatră plecată, /gârla lui răsculată. /Îi simt, îi
simt /smoala aprinsă, fonta lichidă, /otrava toridă. /Şi carnea mea
trosneşte deodată, /din zăvoare drăceşti, /prin mădulare să se deschidă
/ca nişte uşi, ca nişte fereşti: /-Intră, sânge al temniţei, intră.
/vino din funduri nepământeşti, /vino să mă cotropeşti… /Îl chem., îl
chem, iar şi iar, /şi sângele temniţei vine, /vine şi urcă în mine,
/clocotitor de pojar. /Sângele temniţei urcă în mine /cu neodihnitul lui
zvon, /din fier, din iad, din beton… /Şi sângele temniţei sparge
belciuge, /şi urcă în mine şi muge, /şi fierbe şi geme şi plânge, -
/crâncetul temniţei sânge. /Şi ard cu el, şi vuiesc, şi mă zbat, /şi
urlu şi sânger, cu fluxu-i turbat, - /şi cântă, pe urmă, roşul torent
/se trage din mine, îndărăt, în ciment, /cu sângele temniţei greu /mă
trag din mine şi eu, /şi plec cu el, grozavu-i şuvoi, /sub ciment,
înapoi… (Sângele temniţei)
Doinele-n
cârje colindă munţii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se
mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit.
Umbrele morţii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al
iertării, iar Sângele temniţei, rod pârguit pentru cules îşi primeneşte
ofranda. Pământul înroşit cu vieţi nevinovate de miri, devine potir de
cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au
dus.
Morminte
dragi, lumină vie, /sporite-ntruna an de an, /noi v-auzim curgând sub
glie /ca un şuvoi subpământean. /Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul
până-n temelii, /că ţara arde de morminte /cum arde cerul de făclii.
/Ascunse-n lut ca o comoară, /morminte vechi, morminte noi, /de vi se
pierde urma-n ţară, /v-o regăsim mereu în noi. /De vi s-a smuls şi flori
şi cruce, /şi dacă locul nu vi-l ştim, /tot gândul nostrum-n el v-aduce
/îngenuncheri de heruvim. /Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, /morţi
sfinţi ăn temniţi şi furtuni, /noi ne-am făcut din voi icoane /şi vă
purtăm pe frunţi cununi. /Nu plângem lacrimă de sânge, /ci ne mândrim
cu-atâţi eroi. /Nu, Neamul nostru nu vă plânge, /ci se cuminecă prin
voi. (Imn morţilor).
Andrei Ciurunga,
Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a
fost condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de
război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus
4 ani de condamnare politică şi interdictţia de a nu mai scrie un vers.
Dar, cum Canalul Morţii, a devenit Golgota
dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei
Ciurunga nu s-a astâmpărat şi a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă.
Zidit
din argilă şi foc şi-a frământat zilele-n cântare şi visele stropite cu
soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde şi-a
împletit şoaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz.
Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la
chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-şi suie
peste Carul Mare. Din şuvoiul regal al Danubiului şi-a împletit
lacrimile sale pentru Basarabia.
O,
de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară /să ne citească sufletul afund, /cel
răstignit a nu ştiu câta oară /pentru ăndrăzneala de-a se vrea rotund,
/ar da de mari palate-mpestriţate /şi de bordeie-ascunse sub pământ,
/dar niciodată, Doamne, ferecate /la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt. /O,
de-ar veni Bătrânul din poveste /cu barba Lui de sălcii şi mălini,
/ne-am ridica încreştinaţi pe creste /spre Răsăritul hojma de străini.
/Şi zornăind cătuşele commune /ce-au ruginit în temniţele lor /ne-am
lumina de-o dulce rugăciune /cu care-abia ne-mbujorăm de dor. /Dar
Dumnezeu mai zăboveşte încă /la ceasurile-acestea prea târzii. /În lume
poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei seminţii. /Ci
noi, bolnavi de-adâncă neputinţă, /privim zadarnic înăspritul drum. /Din
cele ce ne-ar fi de trebuinţă /ne sunt de lipsă scuturile-acum. /Sub
cerul ţării, cătrănit sinistru, /s-a răstignit Hristos ca la-nceput, /cu
palma stângă sângerând pe Nistru, /cu palma dreaptă înflorind pe Prut.
/Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării /îţi mulţumim de codri şi de grâu,
dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat şi fulgere la
brâu… (Răstignire).
A
aşteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă.
Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în
sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară,
curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru
biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari,
ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de
foc a cuvăntului înfipt în credinţă a sfărâmat glodul existenţei
tenebros, înfiripând zenitul.Luminişul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia
Învierii.
Ai
noştri dorm în suflet cu genuna, /dar măna cui îi mângâie prin vis,
/că-n locul frunţii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais? /Un
înger alb-sau liniştea se-aude? /Se-mbracă-n aur noaptea şi-n mister.
/Abia sunându-şi lanţurile crude /se-nalţă toată temniţa la cer. /Stă
trupul ghem, cu spaimele la pândă, /ar învia, dar încă n-are semn- /şi
crucea-ntinde braţe de osândă /cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).
Andrei
Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite şi
le-a-ndurat veninul din mustul suferinţei. Din cătuşe şi zăvoare şi-a
dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă
de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă.
Din pecetea îndurărilor şi-a făcut trâmbiţă şi-n fiecare cuib de lumină a
odrăslit mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.
Hristos
a înviat prin temniţi şi galere /precum peste cărbuni învie para.
/De-aici va creşte marea Înviere /ce va cuprinde-mâine toată ţara.
/Hristos a înviat peste lopeţi /abia mişcând în mâini însângerate, /a
înviat ca în atâtea dăţi /să ne sărute frunşile plecate. /Hristos a
înviat peste spinări /înconvoiate aprig sub povară- /acest Hristos
care-n atâtea ţări /a fost bătut pe cruce-a doua oară. /Hristos a înviat
şi pentru noi, /sau poate numai pentru noi anume, /să ne deschidă
drumul înapoi /spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume. Hristos a
înviat biruitor, /cum biruind vor învia martirii, /când peste zidul
închisorii lor /va creşte mâine muşchiul amintirii. /Hristos a înviat,
dumnezeiască vrere /să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine, /şi să vestească
marea Înviere /ce va cuprinde toată ţara, mâine. (Hristos a înviat).