31.10.11

Pustnicul Onufrie nu pleacă din Postăvarul decât evacuat. Să cerem autorităţilor să-i respecte liniştea celui care se roagă pentru noi toţi


Călugărul, care trăieşte de 18 ani la peste 1.000 de metri altitudine în Postăvarul, este obligat să plece din cauza extinderii domeniului schiabil.
Şi-a dorit o viaţă linişită, departe de ochii lumii, în pustietate, alături de animalele sălbatice. Timp de 18 ani, călugărul Onufrie, venit de la Mănăstirea Cernica, s-a bucurat de natura înconjurătoare din Masivul Postăvarul. Într-un loc ferit, şi-a construit, cu acordul Ocolului Silvic, o chilie, iar credincioşii l-au ajutat cum au putut. Numai că, mai nou,  domeniul schiabil va fi extins de la 14 kilometri, cât are în prezent, la 24 de kilometri. Şi asta până în decembrie, promit autorităţile. În consecinţă, toate construcţiile ilegale aflate pe traseul dintre Masivul Postăvarul şi Poiana Braşov vor fi dărâmate. Printre ele se află şi chilia călugărului Onufrie.

Vrea doar linişte

În consecinţă, pustnicul, în vârstă de 58 de ani, a fost somat de autorităţi să se mute, fiindcă dărâmarea construţiilor ilegale va începe de luni. „Eu nu deranjez cu nimic.De la mine nici nu se vede pârtia de schi. Eu stau aici de 18 ani şi am venit în acest loc doar cu o carte. Toate icoanele şi lucrurile pe care le am acum sunt ale oamenilor care m-au ajutat şi am o răspundere faţă de ele. I-am rugat să mă lase să mai stau până în primăvară, până când o să îmi găsesc un loc şi pot să îmi iau toate bagajele. Nu au vrut şi folosesc toate pârghiile ca să mă izgonească. Tot ce doresc este să trăiesc în linişte", a spus călugărul Onufrie.
Pusticul s-a stabilit în Masivul Postăvarul în 1994. „Am stat, timp de 20 de ani, la Mănăstirea Cernica, unde am devenit călugăr, fiindcă asta a fost chemarea mea. De mic, mama, care era rusoaică, mă ducea la biserică, şi aşa am simţit eu că trebuie să fac. Apoi, am fost într-o excursie în Postăvarul şi m-am îndrăgostit de acest loc. Am decis să trăiesc aici. Mi-am dorit să stau în pustietate şi, cu ajutorul oamenilor, mi-am construit o chilie şi un paraclis, unde păstrez icoanele primite de la credincioşi. Am un câine, câteva găini şi nişte porumbei. Unde să mă mut acum? Am vorbit cu avocata mea şi până nu îmi vine o decizie de evacuare, nu plec", mai spune călugărul Onufrie.

Nu vrea să plece din Postăvarul

Directorul Regiei Autonome a Pădurilor Kronstadt, Dan Olteanu, susţine că i-a oferit pustnicului un alt loc unde s-ar putea stabili, dar acesta a refuzat. „Odată cu extinderea domeniului schiabil, trebuie să inventariem toate construcţiile. Din totalul de 76, 13 construcţii sunt ridicate ilegal. Printre ele se află şi cea a părintelui, motiv pentru care va fi dărămânată, la fel ca toate celalalte. El trebuie să se mute şi i-am oferit, în schimb, o locaţie lângă o stâncă înspre Cheişoara. Acolo există un refugiu părăsit, dar noi îl ajutăm să îl reamenajeze. El nu vrea pe motiv că nu are sursă de apă, dar există un izvor. Dacă înţelege şi vrea să se mute bine, dacă nu, vom apela la căile legale", a spus Dan Olteanu. Părintele Onufrie nici nu vrea să audă de refugiul de la Cheişoara. „Acolo nu am apă, fiindcă am verificat zona. Nu am punde să pun toate lucrurile şi nu pot să le las afară în pădure", a mai spus călugărul Onufrie.

Sursa: Adevarul de Brasov

Declaratii antiromanesti. Episcopul greco-catolic de Oradea ii aseaza pe greco-catolici alaturi de tigani si maghiari, considerand ca prin recensamant s-ar dori ocultarea numarului minoritarilor

Episcopul greco-catolic de Oradea, PS Virgil Bercea, susţine că recensământul populaţiei urmăreşte "ocultarea greco-catolicilor, ţiganilor şi maghiarilor", adăugând că a primit sesizări de la credincioşi că recenzorii nu au trecut codul în dreptul apartenenţei religioase sau l-au trecut greşit.

Episcopul greco-catolic de Oradea, PS Virgil Bercea, a declarat luni, într-o conferinţă de presă, că, la fel ca în urmă cu zece ani, şi la acest recensământ se încearcă ascunderea numărului real al credincioşilor greco-catolici.
"Eu am mai spus-o şi la celălalt recensământ şi o spun şi acum. Se urmăreşte ocultarea a trei lucruri: numărul ţiganilor, numărul maghiarilor şi numărul greco-catolicilor. Au reuşit data trecută şi sunt convins că vor reuşi şi acum", a spus PS Virgil Bercea.
Episcopul greco-catolic de Oradea a afirmat că a primit sesizări verbale sau pe e-mail de la mai mulţi credincioşi cu privire la unele nereguli făcute de recenzori.
"Mi s-a transmis că au fost cazuri în care codul religiei a fost trecut greşit, iar în altele nu s-a trecut şi codul pe loc, pe motiv că le vor completa mai târziu. Noi dorim doar onestitatea", a spus PS Virgil Bercea.
El a adăugat că la recensământul din 2001 a existat chiar un caz în care nici măcar parohul greco-catolic al unei localităţi nu a fost trecut ca aparţinând acestei religii.

Sursa: Mediafax

30.10.11

Halloween – satanismul criminal deghizat în ”sărbătoare”

Departe de a fi o manifestare nevinovată a bucuriei și comuniunii, Halloween-ul este un prilej de îndrăcire în masă. Este una din diversiunile care îi deviază pe copii, pe tineri și chiar pe adulți, de la Iisus Hristos - Calea, Adevărul și Viața noastră. Manipulările media prin show-uri de distracție și divertisment necenzurate ascund marile tragedii - crimele, apostaziile și demonizările înfiorătoare - ce se petrec în această perioadă.
Nu trebuie să ne mirăm, ci să înțelegem că diavolul de la început a vrut și vrea mereu să acopere valorile, legile și sărbătorile dumnezeiești (după profeția lui Daniel 7, 25) cu tot felul de kitsch-oșenii care să-l degenereze și îmbolnăvească pe om și să-l pună în starea de răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a firii. 




Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Tâlcuiri din Sfânta Scriptură - Sfântul Teofan Zăvorâtul

Pilda despre bogat şi Lazăr arată că aceia care nu au trăit cum se cuvine îşi vor da sea­ma de greşeala lor, dar nu vor mai avea atunci putinţa de a se îndrepta. Ochii lor se vor deschide şi vor vedea lim­pede care e adevărul. Amintindu-şi că pe pământ sunt mulţi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morţi să fie trimis la ei, pentru a-i încredinţa că trebuie să trăiască şi să vadă lucrurile doar după îndreptarul Des­coperirii (Revelaţiei) Domnului. Nici aceasta însă nu li se va da, fiindcă Descoperirea este ea însăşi îndestulătoare mărturie pentru cei care vor să cunoască adevărul, iar pe cei ce nu doresc şi nu iubesc adevărul, nici învierea cuiva din morţi nu va putea să-i înduplece a crede. Simţămin­tele acelui bogat le încearcă, pesemne, toţi cei care se mută de aici. Prin urmare, potrivit încredinţării celor de dinco­lo, care va fi şi încredinţarea noastră a tuturor, singura noastră călăuză adevărată în calea vieţii este Descoperirea Domnului. Dincolo însă această încredinţare va fi pentru mulţi prea târzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toţi. Să credem, cel puţin, mărturiei celor de dincolo, punându-ne în locul lor. Cei care sunt în chinuri nu mint; părându-le rău pentru noi, ei vor ca ochii noştri să se deschidă, ca să nu ajungem în locul chinurilor lor. Despre aceste lu­cruri nu putem vorbi aşa cum vorbim adesea despre în­tâmplările obişnuite: „Ei, o să treacă într-un fel sau altul". Nu, asta n-o să treacă „aşa, cumva". Trebuie să avem la temelie credinţa cea bună, ca să nu nimerim în locul bo­gatului din pildă.
( Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Tâlcuiri din Sfânta scriptură pentru fiecare zi din an”, Ed. Sofia)

Tineretul român ortodox din Basarabia nu-i uită pe Doina şi Ion Aldea Teodorovici (de la a căror mutare la Domnul se împlinesc 19 ani)


Pe 30 octombrie se împlinesc 19 ani de la accidentul de lângă Coşereni (România) care a curmat vieţile celor doi artişti – Ion şi Doina Aldea-Teodorovici. Cu această ocazie, ne-am propus să le cinstim memoria şi să vă reamintim crâmpeie din vieţile celor mai îndrăgiţi cântăreţi basarabeni de după proclamarea Independenţei Republicii Moldova.
Ion Aldea-Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, de Buna-Vestire, în orașul Leova. Dragostea pentru muzică, manifestată timpuriu, i-a fost cultivată de părinți. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, dar, în perioada de ocupație sovietică, a trebuit să se retragă din biserică.
Câțiva ani, părintele său e solist în Capela corală „Doina”, apoi, căsătorindu-se cu Maria Aldea, medic, se întoarce acasă, în Leova, unde lucrează ca profesor de muzică și conduce corul Școlii moldovenești nr. 2 din localitate. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. Fratele său, Petre Teodorovici, devenit și el compozitor, a crescut mai mult în casa bunicilor, iar Ion a fost mai mult „băiatul tatei”. Dar, ca și fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas fără tată. Între anii 1967 și 1982 a fost membru ULCT. Mama sa îl aduce la Chișinău, la Școala de Muzică „Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”), unde Ion studiază clarinetul, în 1969, se înscrie la “Școala medie de muzică” din Tiraspol, unde studiază saxofonul. Absolveşte în 1973. Este înrolat în armata sovietică în orașul Zaporojie; aici, tânărul artist devine artilerist. L-a salvat de manevrele militare un general ucrainean, mare amator de jazz-band, care, într-o zi, a ascultat întâmplător, la radio, în cadrul emisiunii pentru ostași, cântecul „Crede-mă, iubire”, interpretat de Sofia Rotaru și semnat de tânărul compozitor Ion Aldea-Teodorovici.
Din 1975 și până în 1981, când devine student la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului “G. Musicescu” din Chișinău, activează în cadrul formației de muzică ușoară „Contemporanul”, condusă de compozitorul Mihai Dolgan. Aici activează în calitate de instrumentist, compozitor și solist. Tot în acești ani, lansează piesa „Seară albastră”, a cărei paternitate a fost disputată un timp între el și fratele său, Petre Teodorovici, cu care semnase anterior câteva piese comune, începând cu această piesă, compozitorul a cunoscut dulceața și amarul succesului.
Ion își duce steaua și crucea mai departe, în seri albastre, împreună cu Doina Marin, cu care se căsătorește în 1981. Tot atunci, duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion ia chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când era mai trist, scria muzică sacră.
Împreună cu soția sa, a militat pentru unirea Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt primii care în anii ’90 au cântat despre limba română, Eminescu (pe care l-au reintrodus astfel în cultura din Republica Moldova).
La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea-Teodorovici au cântat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: “Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre”.
În mai 1992, împreună cu poeții Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru, pentru a le ridica moralul. S-au aflat la o distanță de circa 300 de metri de tancurile și lunetele inamicilor.
În noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992, la orele 2.30, mașina în care se deplasau Ion și Doina Aldea-Teodorovici spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. În mașină se aflau patru persoane, șoferul și însoțitorul au scăpat fără nici o zgârietură, în timp ce Ion și Doina, aflați pe bancheta din spate, au fost striviți între greutatea mașinii și copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea, autoritățile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident.
Înmormântarea lui Ion și Doina Aldea-Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central Ortodox din mun. Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței. Spre clădirea Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Chișinău, în a cărei incintă au fost așezate sicriele, se revărsa mulțime de lume pentru ultima întâlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12.30, sicriele au fost scoase și purtate prin marea de oameni. Răsuna vocea Doinei și a lui Ion Aldea-Teodorovici înregistrată pe bandă magnetică. În nenumărate acorduri ale cântecului “Suveranitate”, interpretat de ei cu doi ani înainte în Piața Marii Adunări Naţionale, sicriele au fost purtate pe umeri spre Cimitirul Central din strada Armenească. Cei doi neîntrecuți cântăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lângă biserica vechiului cimitir al Chișinăului.

Sursa: video – www.youtube.com  text – www.flux.md, prin Tineretul Ortodox

29.10.11

Bezbojnicii de la ziarul Adevarul (fost Scanteia) continua campania impotriva credintei. De data aceasta publica un asa-zis studiu al unor cercetatori canadieni, cu titlul: Credinţa în Dumnezeu ne face leneşi


Un grup de cercetători de la Universitatea Waterloo din Canada susţine că persoanele care cred în Dumnezeu sunt mai puţin hotărâte să-şi atingă scopurile, dar şi mai rezistente la tentaţii, scrie livescience.com.
În cadrul studiului, realizat pe 350 de studenţi din SUA, cercetătorii au descoperit că respondenţii care erau convinşi că soarta lor este în mâna lui Dumnezeu s-au arătat mai puţin dispuşi să facă eforturi pentru a-şi atinge scopurile în carieră sau în viaţa socială.
Pe de altă parte, acelaşi studiu a mai demonstrat că persoanele credincioase rezistă mai bine în faţa tentaţiilor decât cele necredincioase. Participanţii au fost împărţiţi în două grupuri şi au fost puşi să citească - primul grup un pasaj cu conţinut religios, iar celălalt grup un text oarecare. La sfârşit, toţi subiecţii au fost îmbiaţi cu prăjituri. Concluzia a fost că persoanele care citiseră despre Dumnezeu au rezistat mai bine tentaţiei, faţă de cele care citiseră pasaje fără conţinut religios.

Sursa: Adevarul

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXII-a după Rusalii (Despre iad)


Şi în iad, ridicîndu-şi ochii săi, fiind în munci,
el a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sînul lui
(Luca 16, 23)

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sînt mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi despre iad şi cîte sînt nesuferitele sale munci.
Mai întîi trebuie să ştim că iadul este loc de chin rînduit diavolilor şi celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să ştim că în iad suferă şi trupul şi sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este ţara morţii, împărăţia diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sînt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi miros greu; mîncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plînsul; aşternut, văpaia" (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, p. 183).
Despre iad, în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinţii patriarhi şi prooroci. Aşa auzim pe proorocul Isaia, zicînd despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc şi împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: Întuneric şi pipăire a fost deasupra peşterilor în veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicînd: Mă voi duce şi mă voi întoarce în pămîntul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara de întuneric şi neorînduială, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).
Înţeleptul Solomon, arătînd că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieşirea 10, 22) a fost din iad, zicea aşa: Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: Pipăi-vor ca orbii peretele şi ca unii ce sînt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopţii (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: Ieşi-va rău miros din morţii lor (Isaia 34, 3). Şi va fi în loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).
Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicînd: Şi vor flămînzi ca un cîine (Psalmi 58, 17). Şi va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, şi omului de fratele său nu-i va fi milă şi nu se va sătura omul mîncînd cărnurile braţului său (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osînda celui necredincios este focul şi viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul şi mirosul greu de iad, a zis Sfînta Scriptură: Mînia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde. Despre veşnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Întru pierzare în veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adîncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: Să nu mă înghită adîncul, nici să-şi închidă peste mine adîncul uşa lui (Psalm 68, 18).
Iubiţi credincioşi,
Am adus cîteva mărturii despre iad şi muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinţii prooroci. Dar să ştiţi că nici unul din patriarhi şi prooroci nu au arătat aşa de luminat şi descoperit despre iad şi despre chinurile lui, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Sfînta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad şi felurimea chinurilor lui.
Mîntuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se munceşte şi trupul şi sufletul, zicînd: Dacă mîna sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decît, avînd amîndouă mîinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). În iad este pedeapsă veşnică; aceasta o arată Mîntuitorul cînd zice: Şi vor merge aceştia la osîndă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 46). Şi tot Mîntuitorul ne arată că în iad este foc veşnic, zicînd: Atunci (adică în ziua judecăţii de apoi), va zice celor de-a stînga: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui" (Matei 25, 41).
În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: Unde viermele lor nu doarme şi focul lor nu se stinge (Marcu 9, 44). În iad este gheena: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă (Matei 10, 28). Mîntuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, căci zice: Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).
În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23). În iad este moartea cea de a doua şi iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad este plîngerea şi tînguirea, după mărturia Domnului care zice: Vai vouă care rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui (Luca 6, 25). În iad este adînc nemăsurat. De acest adînc fără de fund şi diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mîntuitorul să nu le poruncească să meargă în adînc (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor păcătoşi, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos şi au trăit în tot felul de păcate şi nelegiuiri (Matei 25, 41).
Fraţii mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfînta Evanghelie, să auzim şi cele ce au spus despre iad sfinţii Săi ucenici şi apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoşi care merg în iad: Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi, desfrînaţi şi fermecători, şi închinători la idoli, şi a tuturor celor necredincioşi este iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, şi care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).
Acelaşi lucru, despre soarta celor răi şi păcătoşi îl arată şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Nu ştiţi oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Şi în alt loc, acest mare Apostol arată osînda celor păcătoşi şi căderea lor din Împărăţia Cerurilor, zicînd: Iar faptele trupului sînt cunoscute ca unele ce sînt: adulter, desfrînare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora... că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5, 19-21).
Sfîntul Apostol Petru, arătînd osînda sodomenilor, zice: Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osîndindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenuşă, dîndu-le ca pildă nelegiuiţilor în viitor (II Petru 2, 6). Acelaşi Apostol, arătînd că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruţat, ci i-a pedepsit veşnic în iad, zice: Că Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit ci, legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată (II Petru 2, 4).
Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbeşte de pedeapsa veşnică a lui Antihrist şi a proorocului mincinos care vor fi aruncaţi de vii în iad, zicînd: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei şi cei ce s-au închinat chipului ei. Amîndoi au fost aruncaţi de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: Şi diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10).
Iată ce zic Sfinţii Părinţi despre iad. Sfîntul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc şi cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Uşa pocăinţei, p. 187). Sfîntul Vasile cel Mare, arată că în iad sînt un fel de viermi otrăvitori şi mîncători de trupuri, care fără de săturare mănîncă şi niciodată nu-şi umplu pîntecele lor şi, mai ales cînd mănîncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tîlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătînd că cei din iad mai tare se chinuiesc cînd văd fericirea cea mare a drepţilor, zice: "Şi pe Adam, scoţîndu-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare şi mai puternică să-i facă lui simţirea căderii din bunătăţile acelea. Aşa şi pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălăşluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de cîte bunătăţi s-a lipsit pe sine. Ţi-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la uşă, ca să se facă ţie învăţător de faptă bună şi pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuinţezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mîntuirii. Întrebuinţează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă şi muncă" (Puţul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 462).
Sfîntul Efrem Sirul, arătînd plîngerea celor din iad, zice: "Atunci cu amar plîngînd, lacrimi vărsînd şi văitîndu-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie şi cu trîndăvie! O, cum ne-am înşelat! O, cum, auzind noi dumnezeieştile Scripturi, rîdeam şi ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi şi noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dînsul şi cu dreptate El Îşi întoarce faţa Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulceţile cele veselitoare ale lumii şi desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pîntece şi cu dureri şi cu chinuri ne-a născut? Unde sînt acum fiii noştri cei iubiţi? Unde, bogăţia? Unde, moşiile, averile şi agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărăşia şi ospeţele? Unde călătoriile cele de multe feluri şi deşarte? Unde sînt împăraţii şi puternicii? O, cum acum nici unul din aceştia nu se află şi nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul şi de Dumnezeu şi de sfinţi, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tînguiri şi plîngeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc " (Uşa pocăinţei, Cuvînt pentru iad, p. 188).
Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul cînd sufletul se desparte de trup. Îngerii buni şi răi se înfăţişează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuieşte sufletului mare tulburare şi frică, dar el găseşte totuşi o mîngîiere la vederea sfinţilor îngeri buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa lui curată, sînt în acest moment un mare ajutor şi o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea necazurilor, sînt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalţă către Domnul într-o mare bucurie, însoţit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi şi de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veşnic.
Într-o zi doi îngeri se arătară Sfîntului Macarie Alexandrinul şi îi spuneau: "Sufletul omului păcătos ca şi al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor şi răilor îngeri. El aude plîngerile şi suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat şi înspăimîntat, cugetînd la îndelungatul drum ce are să-l facă şi la noul fel de viaţă ce are să ducă după despărţirea sa de trup". Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei arată ce groază şi spaimă are sufletul pînă ce se rosteşte asupra lui judecata definitivă şi zice că: "Puterile dumnezeieşti stau în faţa duhurilor necurate şi arată cugetările cele bune, vorbele şi faptele cele bune ce sînt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor şi al demonilor şi aşteaptă îndreptăţirea şi scăparea sa, sau osîndirea şi pierderea sa în iad" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1899, p. 19-20).
Muncile iadului încep, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, cînd sufletul păcătos este aruncat în osîndă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncaţi în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii şi milosteniile urmaşilor, dacă, bineînţeles, cel ce a murit era în dreaptă credinţă şi mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osîndă veşnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfîrşitul lumii, cînd drepţii vor merge în Împărăţia Cerurilor pentru veşnicie, iar păcătoşii în focul nestins, iarăşi pentru veşnicie (Matei 25, 45-46).
Iubiţi credincioşi,
Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sînt zidiţi după chipul şi asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osîndei iadului pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt. Numai prin moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepţii Vechiului Testament au fost eliberaţi şi primiţi în rai.
De la învierea şi înălţarea Mîntuitorului, de-a dreapta Tatălui, pînă la sfîrşitul veacurilor, toţi creştinii dreptcredincioşi care păzesc poruncile Lui, sînt mîntuiţi, adică sînt primiţi în odihna raiului. Numai creştinii necredincioşi, adică lepădaţii de Dumnezeu, sinucigaşii, sectanţii care s-au rupt de Biserica apostolică, şi cei ce mor nepocăiţi în păcate grele, precum ucigaşii, desfrînaţii, cei ce trăiesc în ură şi alte păcate asemenea, sînt osîndiţi după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sînt scoşi din iad prin rugăciunile Bisericii şi prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune şi milostenie pentru răposaţii noştri ca parastase cu dezlegări, liturghii şi praznice la trei, la nouă şi la patruzeci de zile după mutarea lor din viaţă, ca Dumnezeu să-i ierte şi să le dea odihnă în rai.
Dacă vrem să ne mîntuim, adică să scăpăm de iad şi să fim primiţi în rai şi bucuria împărăţiei cereşti trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întîi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos şi de păstorii ei - preoţi şi episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii şi mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creştină, naşterea şi creşterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania şi Sfînta Împărtăşanie.
Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeţi că săracul şi mult răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgîrcitul şi nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeţi în ce fericire sînt cei drepţi şi în ce foc şi chinuri grele se află păcătoşii în iad? Vedeţi, de asemenea, că cei din iad văd atît pe cei fericiţi din rai, cît şi pe cei ce trăiesc în păcate pe pămînt? Zadarnic cere bogatul apă să-şi ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pămînt ca să cheme la pocăinţă pe fraţii săi, că i se răspunde: Au pe Moise şi pe prooroci! (Luca 16, 29).
La fel ni se va răspunde şi nouă, dacă nu ne pocăim: Avem pe Hristos şi pe preoţi. Să-i ascultăm pe ei!
Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim şi noi, fraţii mei, pînă avem vreme şi să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viaţă curată şi spovedanie. Numai aşa vom fi iertaţi, miluiţi şi primiţi în sînul lui Avraam, adică în veşnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii şi cu toţi drepţii, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo şi numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Amin.

În curs de apariţie: Părintele Adrian Făgeţeanu: "Viaţa mea. Mărturia mea"

VIAŢA MEA

Părinte, v-aţi născut pe 16 noiembrie 1912... Vă rugăm să ne vorbiţi despre părinţii dumneavoastră, despre tatăl dumneavoastră, preotul Mihail, şi mama Aurora, din Deleni...

Aş putea să vă spun ceva...

Să începem cronologic, dacă aţi fi de acord.
De când eram mic, sau de când?
Da. Sau, dacă ştiţi şi despre strămoşii lor, din Bucovina.

Da, vă spun. Tatăl meu s -a numit Mihail. El mi- a povestit odată, plângând, ceva din viaţa lui. La 5 ani i- a murit mama, iar la 8 ani i a murit tatăl. Dar el avea un frăţior cu doi ani mai mic ca el. Iar frăţiorul plângea să-i dea papa. De unde să -i dea, dacă nu avea nici tată, nici mamă? Nici el n- avea ce mânca, ce să-i dea frăţiorului? Şi atunci, ce i- a venit în minte lui taică meu, când era copil şi el? Mi- a spus el, plângând, că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului, şi a vorbit cu Mântuitorul aşa: „Doamne, Doamne! Tanti Ileana are vacă, mătuşa de dincoace de gard are capră, cealaltă are cutare... Doamne, dă mi şi mie ceva, ca să dau papa la frăţior!” El spunea că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului şi a vorbit cu El, cum am vorbit eu, o dată, cu Ştefan Vodă la Putna. Tot direct am vorbit, nu prin translator, şi i- am spus: „Măria Ta, ce ai făcut de i- ai putut birui pe tătari, pe unguri, pe mahomedani, pe toţi, şi noi, românii de acum, suntem robii jidovimii?” Aşa i- am spus lui Ştefan, la mormânt, copil fiind – elev de liceu. Directorul ne-a dus cu tot liceul în excursie la Putna.

Şi [Ştefan Vodă] v- a răspuns?

N -am auzit cu urechile astea.

Cum i- a răspuns Mântuitorul tatălui dumneavoastră, când s- a rugat atunci?

Vă spun, vă spun... El s- a rugat dimineaţa, când plângea fratele lui să- i dea papa. Seara, aude bătăi în poartă. Şi a ieşit la poartă să vadă cine bate, ce vrea. Erau vreo patru persoane la poartă, şi i-au spus: „Măi, Mihai, uite ce- i, tatăl tău a fost meşter zidar, el ne a învăţat zidărie pe toţi. (Pe atunci nu dădea instituţia certificate – care- i lucrător, care- i calfă, care- i meşter, ci meşterul dădea diplome.) El ne- a învăţat să facem şi treabă, el ne- a dat şi diplome fiecăruia din noi. Şi noi azi am terminat de zidit o şcoală mare, mare de tot, într- o mahala a Cernăuţilor – şi atunci era obiceiul că nu- ţi dădea în rate banii, ţi- i dădea la recepţie –, şi am primit fiecare o sumă mare. Meşterul, cea mai mare, calfa – a doua, lucrătorii de rând atâta... Şi noi ne- am dus întâi unde se merge când primeşti bani”. Unde se merge?

La orfani... La bancă...

Nu, întâi la restaurant! Nu sunteţi realişti! Sunteţi extratereştri... „Ne- am dus la restaurant şi a durat cam mult, că şi noi am avut bani mulţi.” Şi nu erau nişte sfrijiţi, erau sănătoşi, nu? Şi încăpea în ei şi rachiul şi berea. Era mai mare consumul de bere, erau fabrici foarte bune. „Şi am băut, am băut, şi la urmă, unul din noi a spus: «Măi, noi am încasat atâţia bani datorită învăţăturii pe care ne- am primit- o de la bătrânul care a murit. Şi uite, copiii lui nu au pe lume nici măcar un protector»”... Cum se dă la copiii minori. Şi zice: „Hai, ce să facem?” Şi unul din ei a propus: „Hai să mergem în târgul de vite!” S- au dus în târgul de vite, dar se făcuse seara de acuma, târziu. Vitele bune erau toate vândute. Şi a rămas o vacă slabă, bătrână, pe care nu voia s- o cumpere nimeni. „Şi atunci noi am profitat că n- a cumpărat- o nimeni, ca să lase din preţ”. Şi a lăsat din preţ. Ştiţi ce s- a întâmplat cu şvabul care a dus să vândă vaca?

Nu!

Cum nu ştiţi? Oameni în vârstă, majori, şi nu ştiţi?! Un şvab, când a văzut că vaca lui bătrână începe să îi împungă pe copii, singura soluţie era să o vândă, nu? S- a dus în târgul de vite şi întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „De ce o vinzi?” „Păi, e şi rea, împunge copiii, şi dă puţin lapte, şi cutare...” – motive pentru care să o vândă. Un oltean zice: „Măi, tu nu ştii să vinzi vaca, dă- mi s -o vând eu!” Întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „N- am cu ce o hrăni! Dacă aş hrăni- o, n- ar fi aşa slabă ca acuma!” „Dar dă lapte?” „Cum să nu dea? Dacă- i dai mâncare, trebuie să dea lapte!” „Dar nu- i rea?” „Dar cum să fie rea? Dacă atâţia ani am ţinut- o, n- am ţinut- o de rea, nu?” Şi şvabul, auzind ce frumos vorbeşte ăla de vacă, zice: „Măi, în cazul ăsta n- o mai vând!” Reclama e sufletul comerţului, nu? Şi tata aude bătăi la poartă, şi ăia îi spun: „Uite, tatăl tău ne- a învăţat meserie, noi azi am luat banii. Am mers cam târziu în târg, n- am găsit o vacă mai tânără. Tu n- ai unde s- o paşti, dar uite, pe toate şanţurile e plin de iarbă. O paşti prin şanţuri. Uite, ţi- am adus şi funie, s- o duci. Îţi iei şi un băţ în mână, când ea merge prea repede s- o mai potoleşti. Şi o rogi pe tanti cutare, din vecini, s -o mulgă, că tu nu poţi s- o mulgi, nu?

I- a ascultat Dumnezeu rugăciunea, nu?

Tata spunea, plângând, că aşa e adevărul. Mi- a mai spus ceva: că învăţătorul din suburbia Cernăuţilor, de unde locuia el, când a văzut că el n- are ce mânca, dar la şcoală are note foarte bune, a spus la băieţii bogătaşilor care nu învăţau: „Mă, voi o să rămâneţi repetenţi, că nu- l luaţi meditator pe Mihail”. Şi l- a trimis ălora ca meditator, deşi el le era coleg. Şi atunci, mergând să facă cu ei şi matematică şi toate, sigur că mamele colegilor lui îi dădeau să mănânce ceva, nu? Şi el spunea: „Eu câteodată beam o jumătate de ceaşcă de lapte, şi luam să- i duc şi lui Nicolae să mănânce”. Şi îi spuneau: „Nu, nu! Bea tot laptele, că îţi dăm acasă o sticlă!”

Tatăl dumneavoastră s- a făcut preot.

A fost preot, da. Chiar preot, nu popă! El nu dădea voie niciodată naşului să spună ce nume să pună la copil, şi nici părinţilor. El consulta numai calendarul şi punea nume întreg: Mihail, Ioan – nu Ionel, nu Ionuţ. Nu punea niciodată două nume. Şi mai avea o calitate, că nu cerea de la oameni să- i dea bani, cum cer popii. El, cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Ceilalţi apostoli primesc ajutoare. Eu, nu. Eu fac corturi şi trăiesc din facerea de corturi, nu din ajutoare de la alţii. Fiecare apostol are şi el o soră (adică nu soră de sânge) care- l ajută la făcut mâncare sau ce trebuie. Eu, nu”. Aşa că el, ce făcea bani, pentru noi, pentru copii, făcea din agricultură. Semăna sfeclă de zahăr şi încasa mai mult decât pentru cartofi sau pentru alte cereale.
A avut parohie în comuna Deleni, nu?
Da.

Şi Aurora, mama dumneavoastră?

Mama era originară din Bosanci, Suceava. În casă la bunicii ei, familia Blându, au venit istoricul Dimitrie Onciul, cu Ciprian Porumbescu, cu Pangrati, arhimandritul de la [Mănăstirea] Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu alţi români români, şi au hotărât alipirea Bucovinei de patria mumă. Guvernul austriac, când a aflat lucrul ăsta, prin spioni, i a condamnat la închisoare, a desfiinţat societatea, iar pe ei i a pedepsit rău.

În Cernăuţi era asta, nu?

Nu, în Bosanci, Suceava. Această familie era deosebită de mulţi dintre bosânceni. Şi bosâncenii au calităţi deosebite – toţi sunt gospodari foarte buni. Pe vremea aceea, când eram eu copil şi copilăream acolo, ei spuneau că e păcat mare să faci ţuică din prune. Ei spuneau perje, nu prune. Pentru că Dumnezeu, când a dat oamenilor, aşa spune Psalmistul: pentru animale a dat iarbă, iar pentru oameni legume, nu? Deci să se hrănească din legume şi din fructe, din pomi, din toate alea. Zice: „Noi avem voie să mâncăm prune, să facem magiun, dar nu ţuică, să ne îmbătăm”. Aşa era atunci. Dar ei erau foarte zgârciţi. Dacă o cioară lua o prună, o urmăreau şapte sate şi, dacă vedeau că n- au prins- o, ziceau: „Acuma, să nu fie degeaba, măcar să fie de sufletul bunicului.”

Mai târziu satul Bosanci n- a fost colectivizat, nu?

Nu, nu.

Oameni foarte dârji!

Când s- a făcut colectivizarea, satul n- a primit colectivizarea. La toate maşinile securiştilor le-au dat foc. Au dat foc la toate maşinile securiştilor. Le- au răsturnat şi au dat foc. Cu ei nu te jucai! Când au venit evreii să facă prăvălii în Bosanci, întâi i- au primit. Când au văzut că au făcut şi cârciumi, şi le dau şi alcool, care le face rău, le- au pus fiecare în vedere: „Vă ducem cu căruţa noastră unde vreţi, numai să nu fiţi aici! Vă dăm răgaz de atâtea zile sau săptămâni, în ziua cutare venim toţi cu caii – că aveau cai buni, cum aveau hergheliile regale, cai de rasă, buni. Şi la Rădăuţi era herghelie, şi la ei în sat – şi noi vă ducem fără niciun ban, dar cine nu pleacă, nu- l mai găsiţi viu aici”. Nu te jucai cu ei.
Oare nu e necreştineşte să te porţi aşa?... Cum poţi să te aperi de cel care vrea să- ţi facă rău, dar totodată să faci ce a spus Hristos: să întorci şi celălalt obraz?.
Da, şi eu am propovăduit aşa cum spuneţi, pentru că niciodată n am făcut decât ce a spus Hristos. El a spus: „Iubiţi-i şi pe vrăjmaşii voştri”. Şi eu niciodată nu i- am urât pe evrei – numai pe jidani!

Care -i diferenţa?

Românul face diferenţa între greci şi fanarioţi. El e numai contra fanarioţilor, nu e contra grecilor. Şi eu n- am nimic cu evreii, numai cu jidanii. Pentru că evreii adevăraţi au respectat Vechiul Testament. Jidanii n- au nimic din Vechiul Testament, ei sunt cu Talmudul, care spune: „Pe cel mai bun dintre goimi, ucide- l!” Şi Mântuitorul spune să-l iubeşti pe vrăjmaşul tău, nu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. V- am răspuns?

Da, ne -aţi răspuns. Mai vorbiţi-ne despre familia dumneavoastră. Aţi avut fraţi, surori?

Am avut o soră, care era foarte bună la inimă. De câte ori mă bătea tata, ea plângea ca şi cum ar fi bătut- o pe ea. Eu nu plângeam, dar ea plângea. Şi, ori de câte ori o trăgeam de păr, ea, în loc să- mi răsplătească cu aceeaşi plată, nici măcar nu mă pâra la tata. Când tata n- a vrut să- mi mai dea bani la şcoală, ea- i cerea bani pentru ciorapi pentru ea, tata- i dădea şi ea mi dădea mie banii.

Sora era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?

Era mai mică cu doi ani. Ea învăţa foarte bine. Având noi un unchi medic la Paris, după bacalaureat ea s- a dus şi s- a înscris la Sorbona, la Universitate. A avut diplomă de onoare, faţă de sute de străini din toate ţările. Când s- a întors de acolo la Cernăuţi, la societatea Junimea, băieţii au dat iama. Ea nu era ca ciuma pădurii, ci era cultă şi vioaie. Ea a acceptat prietenia unui profesor de fizică. Acela a venit cu ea în luna decembrie la tata: „Părinte, am venit să cer mâna fiicei dumneavoastră”. Tata zice: „Ea e de acord?” „Da”. „Atunci şi eu sunt de acord. Când faceţi cununia?” El zice: „Păi, tatăl meu mi- a spus că la toamnă o să taie şi un viţel, o să aibă şi un butoi de vin bun, avem şi raţe şi gâşte şi găini şi purcei, să facem nuntă mare.” Tata... i- a sărit ţandăra. Zice: „Mata pe unde ai intrat aici?” „Păi, aţi văzut că pe aici, pe uşa asta...” „Ieşi afară!” A ieşit. După un timp, intră [din nou]: „Părinte, dumneavoastră sunteţi de altă părere?” „Da, sunt de altă părere. Noi acuma suntem la sfârşitul lui decembrie. De la Crăciun până la Sfântul Ioan n- avem voie să facem cununii, dar a doua zi după Sfântul Ioan să faceţi cununia. Cum o să trăiţi fără cununie?” Acuma le- a spus clar: „Cum să trăiţi fără cununie?” Nu? Dacă ai fi sfântul sfinţilor, cât poţi să stai fără păcat? „Păi, cum să facem? Noi, aşa, fără rude, fără colegi?” „Fără nimic! Şi se face zaiafetul la primul copil.”

Şi tatăl dumneavoastră i- a cununat, nu?

Da. Şi aşa au făcut. Au făcut cununia foarte restrânsă şi, după vreo zece luni, sora mea a născut un băieţel, Gruia. Şi atunci a făcut zaiafetul cela cu viţel, cu butoi de vin, cu raţe, cu gâşte, cu purcei, cu tot ce este, cu filme, cu fotografii... Cumnatul meu a făcut o glumă foarte frumoasă. S- a dus la un giuvaergiu din Cernăuţi şi a pus la diploma ei de onoare o ramă de aur şi pe urmă a luat un cuiuţ şi- a bătut diploma deasupra prispei. „Acuma avem copil. N- avem nevoie de profesoară de franceză, nu? Avem nevoie de mamă şi de bucătăreasă, nu?” Toată lumea a râs, nimeni nu s a supărat. Şi ea a continuat, totuşi...

Când aveaţi cinci ani, aţi avut un accident cu o căruţă şi era să muriţi.

Nu era accident, era vina mea. Eu sunt născut în 1912. În 1914, s- a declarat războiul mondial. În satul nostru a venit o ceată de chirghizi din Rusia, foarte sălbatici. Nu numai că prădau tot ce era – şi cai, şi vaci, şi viţei, şi gâşte, şi găini, şi tot ce avea omul, dar erau brutali. Dacă nu înţelegeai ce vorbeau ei – şi cine să înţeleagă ce vorbeau chirghizii, nu? –, dădeau cu patul armei în spate, au tras şi cu puşca în oameni. Erau foarte violenţi, foarte sălbatici. Până să ajungă ei în satul nostru, tata era pe front, ca militar...

Înainte de a fi preot, nu?


Nu, nu! Ca preot. Pe front, fiecare regiment avea un preot militar, ca să- i spovedească, să- i înmormânteze. I s- a dat un cal bun şi el mergea din loc în loc, chiar pe front, la tranşee, să spovedească, să împărtăşească, să- i mai ajute. Mama era cu mine şi cu sora mea, mai mică cu doi ani ca mine, deci abia avea câteva luni, abia se născuse. Şi ce a făcut mama? A ascuns caii în şură, la uşa de la şură a pus snopi peste snopi, că astupau uşa, iar cailor le- a dat şi ovăz şi fân, ca ei să ronţăiască, să nu necheze, să nu ştie chirghizii că acolo sunt cai. Şi ei au trecut pe acolo, s- au uitat şi la şură, şi în grajd, şi în toate părţile şi nu au luat caii. Când ei au trecut în alt sat, mama a pus caii la haraba – harabaua e mai mare decât o căruţă obişnuită –, a pus porumb, grâu, făină, toate hainele, covoarele. Mama mâna caii, pe sora mea o ţinea în braţe şi mâna şi caii, iar pe mine m- a dat în seama unei fetiţe din vecini. Vecinii ne-au rugat: „Dacă vă refugiaţi, luaţi- o şi pe fata mea, să nu vie chirghizii să- i facă vreun rău”. Şi ne- am refugiat cu sute, sute, sute de căruţe... Nu numai din satul nostru, ci din toată regiunea Bucovinei. Fiind sute de căruţe, când intram într- un sat, nu mai era lărgime, nu? Când eram pe câmp, mergeau şi pe câmp şi pe de lături. Or, căruţa era încărcată nu cu sute de kilograme, cred că avea peste 2000 kg cu tot ce avea. Când urca pe o grămadă de prundiş, scârţâia. Dar pe mine mă interesa scârţâitul, şi voiam să ştiu de ce scârţâie – putea să fie ceva sub căruţă. Stând în braţe la fata ceea care s- a refugiat, ea se uita după alţi băieţi, nu? Eu, în timpul cela m- am uitat să văd cine scârţâie. Uitându- mă cine scârţâie, am căzut din haraba şi ultima roată din spate mi-a trecut pe aici [arată spre abdomen]. Mi- au ieşit intestinele, eram plin de sânge şi nu mai suflam.

Foarte grav!

Foarte grav... Oamenii toţi ţipau la mama: „Mamă criminală, că n- ai avut grijă de copil!” Dar cum să aibă grijă şi în spate şi în faţă, nu?

Câţi ani aveaţi?

Doi ani şi câteva luni.

Şi mai ţineţi minte? Sau vi s- a povestit?

Nu, mi- a spus mama. Eu ţin minte altceva, o să vă spun imediat ce. Şi, mergând mai departe, toţi oamenii ţipau la ea: „De ce duci cadavrul sute de kilometri? La primul sat la care ajungem, dă- l popii de acolo, să- l îngroape! Cum ai să duci cadavrul ăsta sute de kilometri? Cine ştie ce se mai întâmplă pe drum, nu?” Şi aşa a făcut mama: în primul sat unde a ajuns, a întrebat unde stă părintele. M- a dus acolo. Şi părintele a spus: „Eu nu pot să- l ţin în casa mea, du- l la cântăreţ!” Cântăreţul nu era un cântăreţ cu şcoala de cântări, era cel mai bătrân om, care ştia pe de rost cântările aşa era obiceiul în satele cu ţărani. M- a dus mama acolo, i- a dat nişte bănuţi, i- a dat cămăşuţă curată. Mama ţesea în casă, şi cămăşile mele de noapte erau mult mai lungi ca mine – ca să ţină mai mulţi ani, nu? Dacă era din in, nu ţinea? Nu era ca acuma, din bumbacul ăsta. Şi i- a dat toate astea şi i- a dat şi adresa bunicilor mei din Bosanci. Până să ştie unde- i groapa... „Eu, când m- oi întoarce din refugiu, să ştiu unde să mă duc la cimitir, nu?” Şi m- a dat acolo. Eu, fiind plin şi de fecale şi de sânge, soţia lui m- a spălat cu apă călduţă, m- a spălat bine, cu săpun, cu tot ce trebuie, m- a pus pe masă, mi- a pus lumânarea ceea în spirală, de comând. Adică se pune pe piept la mort o lumânare de ceară de albine în formă de spirală şi numai cu vârful în sus. Adică ea e rotundă, rotundă, rotundă, din ce în ce mai mare, mai mare, mai mare, iar ultima e cu un vârf care se strânge, ăla tot îl tragi, tot îl tragi, şi ţine toată noaptea, dacă nu şi mai mult. Şi cântăreţul îi spune: „Babo, ia închide fereastra”. „Păi, e închisă.” „Închide uşa.” „E închisă.” „Atunci de ce clipoceşte lumânarea?” Baba: „Unde vezi tu curent?” „Uite, vino încoace, lângă lumânare!” Ea, când vine lângă lumânare, vede că copilul suflă. E fenomen simplu: ea, când m- a spălat cu apă călduţă, tot umblând mereu pe la inimă, inima mi s- a pus în mişcare.

Extraordinar!

Şi inima n- are de lucru, şi pune şi plămânii în mişcare!

Extraordinar! Minune dumnezeiască!

Nu- i prima, nici ultima. Aşa a fost. Şi el, ce a făcut? Zice: „Măi, babo, dar doamna aceea care ne- a dat bani, ne- a dat şi adresa unde merge ea”. În loc să- i spună unde- i mormântul, trebuie să- i spună acuma că o- nviat copilul, nu? Şi omul ce a făcut? A ieşit la drum. Căruţele continuau să fugă cu refugiaţii. Şi el a strigat vreo două, trei ceasuri: „Măi, care din voi merge în Suceava, la Bosanci?” Şi, după vreo două ceasuri, unul zice: „Eu, dar ce ai? Fugi şi dumneata de aici?” „Nu! Uite ce s- a întâmplat!” – şi i- a povestit ce s- a întâmplat. „Du- te cu scrisoarea aceasta la Bosanci, şi ai să vezi că doamna aceea are să- ţi răsplătească această oboseală, această bunăvoinţă!” Şi aşa a făcut. El a dus scrisoarea la mama. Mama n- a putut să mai vie cu căruţa înapoi, era imposibil să vie împotriva atâtor căruţe. A venit pe jos. M- a luat în braţe şi... Ea a întrebat mereu dacă o căruţă merge la Suceava, şi când a aflat că merge, m- a luat cu ea. Întâi m- a legat cu foarte multe faşe de astea aici, unde era spart, unde ieşiseră intestinele. Şi m- a dus la Suceava... De aici, încep eu să povestesc, nu mama. Eu mi- am revenit – nu numai cu viaţa şi cu plămânii şi cu inima, şi mi s- a părut la Suceava – acolo, spitalul e înconjurat de foarte mulţi brazi. Şi atâta ţin minte, că acolo unde am ajuns era un scrânciob înalt de la pământ la cer, şi o doamnă îmbrăcată în alb – eu credeam că e o sfântă, ori înger, ori Maica Domnului, cineva. Mă dă uţa cu scrânciobul cela înalt de la pământ la cer – pentru că atunci când m- a luat în braţe un medic, ori o doctoriţă, ori o asistentă, ori cine o fi fost, era îmbrăcat în alb şi- mi spunea: „Nani, nani”, că eu plângeam de durere. Mie mi se părea că mă dă uţa cu scrânciobul cela. Şi dacă vedeam deasupra cerul şi jos pământul, nu- i înalt ca de la pământ la cer? Ei, pe urmă – aşa mi amintesc! Restul nu- mi amintesc, că m- au anesteziat şi mi- au făcut operaţia. Restul mi- a povestit mama, nu e interesant nimica. Interesant e asta, ce am văzut eu.

“Suntem o ţară sub ocupaţie!” – un mesaj dur transmis de Biserica Greciei întregului popor

- Biserica Ortodoxă a Greciei a transmis poporului un mesaj fără echivoc despre situaţia în care se află Grecia, printr-un document oficial în care se arată că  “ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri”.

“Declarăm că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri”. Fiecare grec a primit o scrisoare cu acest mesaj. Rareori asistăm la o atitudine atât de intransigentă şi directă, care să vină din partea bisericii.


Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei “CĂTRE POPOR”
“Ierarhia Bisericii Greciei, care s-a întrunit în şedinţă ordinară, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.
Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru.
Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri.
Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal?
Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.
Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează diferenţei dintre producţie şi consum.
Între ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor.
Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu se întâmplă acest lucru şi debitorii cer returnarea împrumuturilor plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment.
Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul.
O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor.
Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie.
Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele.
Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu iraţionalul şi lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: “de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: “spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: “nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus.
În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci diferenţierea de restul lumii este singurul drum de viaţă, pentru că altfel, dacă nu eşti imoral, eşti prost.
Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru. Întrebarea – dilema lui Dostoievski “libertate sau fericire?” o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre.
Astăzi omul în mod justificat tremură mai degrabă “oare nu cumva i se vor micşora veniturile?”, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane.
Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii “negustori de popoare”.
În Sinodul Ierarhiei, noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să ne confruntăm cu responsabilităţile noastre şi să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit.
Negustorii distrugerii relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte au exploatat îndeajuns şi în mod pragmatic scandalurile fabricate şi au încercat să destrame încrederea dumneavoastră în Biserică.
Dorim să vă spunem că Biserica are antidotul consumului ca mod de viaţă şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne înjoseşte.
Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl “încarce” cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc.
De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.
Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi speranţă.
Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan, nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă şi care să păstorească cu putere. O Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.
Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei.
La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor “pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul şi înjosirea lui. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane.
Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă priveze de speranţă.
Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu.
Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.
Decizia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză.
Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea perspective. Noi toţi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi-va în jurul marii noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre, căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu”.


Sinodul Bisericii Greciei

VIDEO. Tineri francezi (fundamentalisti, in opinia HotNews), arestati la Paris dupa ce au intrerupt o piesa de teatru unde Iisus aparea murdarit cu excremente pe fata

Politistii din Paris au arestat aproximativ 20 de fundamentalisti crestini, care au intrat intr-o sala de teatru si au aruncat cu bombe urat mirositoare in semn de protest fata de un spectacol unde fata lui Iisus Hristos apare murdarita de excremente, transmite AFP. Incidentul a avut la Theatre de la Ville, pe malul Senei, in apropiere de catedrala Notre Dame.

Piesa "Sul concetto di volto nel figlio di Dio", regizata de italianul Romeo Castellucci, este povestea unui barbat desfranat, aflat in grija fiului sau.

O copie a unui portret al lui Iisus Hristos, realizat de artistul renascentist Antonello da Messina, este amplasata in fundul scenei si, spre sfarsitul reprezentatiei, pare sa fie acoperita de excremente.

Miercuri seara, dupa cateva zile in care au incercat fara succes sa intre in teatru, protestatarii din organizatia Institut Civitas au patruns in sala si au aruncat bombe urat mirositoare in public, strigand: "Destul cu crestinofobia!"

Un spectator a spus ca "demonstrantii erau oameni foarte tineri, foarte suparati, insa foarte bine imbracati".

Tinuti departe de teatru de fortele de ordine, protestatarii au aruncat cu oua si ulei spre cladire si spre cei care intrau in imobil, cantand in latina si rugandu-se in genunchi.

Asociatia episcopilor romano catolici din Franta a condamnat "violentele produse in timpul recentelor demonstratii... Biserica Romano-Catolica din Franta nu este nici fundamentalista, nici obscurantista".

Vedete ale lumii artistice franceze, intre care Juliette Binoche si Michel Piccoli, s-au alaturat unui comitet creat pentru sustinerea Theatre de la Ville. La randul sau, Civitas a facut apel la o demonstratie de masa "in onoarea lui Hristos".


Citeste mai multe despre piesa si vezi poze aici.


Sursa: HotNews

27.10.11

Note ale Părintelui Stăniloae. „Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului.”

Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.

Nu l-am ajutat pe om tn clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

(...) Cine urcă o face pentru că aude glasul Domnului, care-l cheamă. Cel ce se obişnuieşte să nu dea toată atenţia poruncii Domnului îndată ce o aude şi aşteaptă să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii. Începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual. Începe să nu mai fie viu, începe să moară. Cade din simţirea planului dumnezeiesc, care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, în cel al automatismului naturii, încetând să mai fie el însuşi. Se afirmă iarăşi importanţa lui „acum” şi a lui „astăzi", importanţa de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne e dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea, pentru a imprima în noi ceea ce ne cere. Şi Dumnezeu însuşi ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 50 și 51 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, p. 52-53)

Sursa: Doxologia

Îşi pierde Grecia suveranitatea? Merkel cere "trupe" economice permanente la Atena, Italia va fi verificată de Bruxelles

Liderii zonei euro au decis ieri noapte, pe lângă detalii pachetului de măsuri care să stabilize moneda euro şi să redea încrederea pieţelor, măsuri de supraveghere considerate "fără precendent" în statele membre. Acestea se adaugă regulilor privind disciplina bugetară şi prin care toate statele UE vor trebui să raporteze Bruxelles-ului bugetele, indicatorii, respecte ţinte stricte şi să fie sancţionate în caz că economiile lor o iau razna.

Grecia, care a stat la originea multora din problemele fără precedent din zona euro, primeşte un nou pachet de salvare, băncile europene o vor ierta de jumătate din datorii (procentul de 20% stabilit în vară nu era suficient). Dar va avea monitorizare permanentă, aşa cum a cerut cancelarul german Angela Merkel. Troica (formată din experţi ai Băncii Centrale Europeană, FMI și ai Comisiei Europeană) nu a fost suficientă, a spus Merkel. Aceasta va lucra de acum înainte cu un mecanism de supraveghere "îmbunătățită".

"Trupe" economice de supraveghere în Grecia

Suveranitatea Greciei este şi mai mult mult subminată de lideri din zona euro după ce Germania a cerut la Euro summitul de ieri din Bruxelles o supravegherea "durabilă" pe teren a politicilor sale economice în condiţiile celui de-al doilea pachet de salvare, notează EuObserver.


Integral pe adevarul.ro, preluat de pe ziare.ro

Pretul imprumutului FMI: SA VINDEM TOT CE MAI AVEM!

Tarom, CFR Marfa, cele trei distributii Electrica ramase in portofoliul statului si noile complexuri energetice formate din fuziunea termocentralelor de stat cu minele de carbune ar putea fi vandute unor investitori straini in perioada urmatoare dupa ce Fondul Monetar International (FMI) si-a schimbat pozitia sI insista pe privatizari complete in dauna unor listari bursiere.


Decizia vine dupa ce criza datoriilor a afectat puternic apetitul investitorilor iar bursele mondiale au scazut puternic din vara pana acum. Mai mult, statul nu a putut vinde la pretul pietei cei 9,84% din Petrom, cea mai mare sI mai profitabila companie de stat, in conditiile in care conditiile erau mult mai bune acum cateva luni. Discutiile se vor purta pornind de la companiile incluse in scrisoare de intentie trecuta. Aici erau trecute Tarom, de la care urma sa se listeze 20%, sau CFR Marfa, cu acelasi procentaj. Insa ambele companii sunt pe pierdere sI cu greu ar putea avea succes pe bursa in conditiile in care sunt nerestructurate. Tarom a inregistrat anul trecut pierderi de 332,5 milioane de lei, in vreme ce la CFR Marfa s-au ridicat la 535,2 milioane de lei iar datoriile sunt de 1,45 miliarde de lei. De asemenea, FMI va cere sI Complexul Energetic Oltenia sI Complexul Energetic Hunedoara, ce vor lua fiinta in perioada urmatoare, aceasta fiind prima privatizare in zona productiei de energie. Jurnalul National a scris saptamana trecuta ca FMI vrea vanzarea acestor colosi privati iar Ministerul Economiei a confirmat ca acesta este un scenariu discutat cu creditorii internationali. Complexul Oltenia va fi format din fuziunea complexurilor energetice Turceni, Rovinari sI Craiova, plus producatorul de lignit SNLO. Noul gigant va produce anual 40-45% din electricitatea din Romania sI va avea aproape 20.000 de angajati. Complexul Hunedoara va fi format din termocentralele Deva sI Paroseni sI patru mine de huila din Valea Jiului. FMI mai cere sI privatizarea celor trei filiale de distributie ale Electrica, plus Electrica Furnizare – ce va fi formata din fuziunea filialelor de furnizare . Tot anul viitor se va vinde pe bucati Electrica Serv, unitatea de mentenanta. FMI nu se va opune nici daca statul va include pe lista sI companii considerate strategice, precum Hidroelectrica, Nuclearelectrica sI Romgaz.

Sursa: PH-online

Romania risca sa dispara ca natie. Specialisti: “Suntem in pragul derapajului demografic alarmant”


Riscam sa pierim ca natie. Potrivit unui studiu realizat de Organizatia Natiunilor Unite, Romania se afla printre primele 10 tari ale lumii care ar putea disparea, daca nu va creste rata natalitatii in urmatorul mileniu.

In 2100, populatia va ajunge, spre exemplu, la 8,5 milioane de locuitori, daca numarul nou-nascutilor se va mentine ca acum.
Trecem printr-un "derapaj demografic alarmant", spun sociologii, care sustin ca 2011 ar putea fi anul cu cel mai mic numar de bebelusi, din 1955 incoace.

"Astazi nu s-a nascut niciun copil"- o situatie care speram sa nu devina permanenta in maternitatile noastre. Si la care s-a ajuns pe masura ce romanii au inceput sa amane sa devina parinti. Cei mai curajosi se limiteaza la unu.

The Economist a calculat anul in care se va naste ULTIMA ROMANCA!


In ritmul acesta, riscam insa sa fim tot mai putini. Potrivit ultimului Raport al Organizatiei Natiunilor Unite, populatia Romaniei ar ajunge la 16,8 milioane in anul 2050 si la 8,5 miloane in anul 2100, daca fertilitatea feminina ar ramane la nivelul din ultimii ani.
Nu acelasi lucru se intimpla insa in randul rromilor. Femeile din aceasta etnie aduc pe lume in medie 3 copii, in timp ce romancele doar unul.
Daca nu va creste rata natalitatii, dupa anul 3000, Romania ar putea ajunge printre primele 10 tari ale lumii care vor disparea, alaturi de Bosnia, Polonia, Austria, Portugalia, Malta si Ucraina, sustine raportul ONU.

Sursa: Stirile Pro TV

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA NE INFORMEAZA: ZOOFILII ISI CER DREPTURILE

Inca nu am scris despre zoofilie. (Pentru cei care nu stiu, putini presupunem, zoofilul este  persoana care intretine relatii sexuale cu animale. Zoofilia mai este cunoscuta si ca “bestialitate” si e pedepsita de lege) O facem astazi dind recent peste un material publicat in publicatia londoneza Telegraph despre o miscare in ascensiune a zoofililor americani si britanici pentru dobindirea de “drepturi”, inclusiv dezincriminalizarea bestialitatii si legiferarea casatoriilor intre finte umane si animale.  
 
 
Socati? Asa am fost si noi cind am dat peste notiunea asta bizara acum citiva ani. Auzim tot mai des despre “interspecies marriage” adica “casatoria intre specii.” De unde notiunea asta? Este un produs al evolutionismului si al darwinismului contemporan, si el in continua schimbare. Premisa e simpla. Omul, afirma evolutionistii, este un animal asa cum este un ciine. Se diferentiaza de animale doar pentru ca e numit putin diferit, “animalul uman” (“human animal”). Animalul uman se afla in virful piramidei animalelor, fiind un produs evolutiv al acestora. De ce atunci sa nu se permita si casatorii intre animale, in speta intre animalele de rind si “animalul uman”, adica omul? Restrictionarea casatoriei doar la specia homo sapiens, spun ei, este discriminatorie. Logic si inevitabil, adauga ei, casatoria intre specii e justificata.  
 
 
In primavara lui 2004 The Futurist a publicat provocatorul articol “The Transformation of Marriage” (“Transformarea casatoriei”) (il aflati aici: http://www.wfs.org/excerptma04.htm) Afirma, cu totul bizar, ca “the concept of marriage as a socially and spiritually sanctioned partnership need not be restricted to humans alone if the partners to the arrangement are bound by a clear sense of loving and lifelong commitment”. (“conceptul de casatorie ca parteneriat social si spiritual sanctionat social nu trebuie restrictionat doar la fiintele umane atita timp cit partenerii sunt legati de un sens clar al dragostei reciproce si a unei responsabilititati pe viata”). Autorul articolului este Stephen Bertman, profesor emerit de limbi si literatura la Universitatea din Windsor, Canada.  
 
 
Dupa cum vedeti, revolutia sexuala nu inceteaza sa uimeasca. E intr-o gestatie permanenta. Gesteaza idei, ideologii si manifestari noi. Tot ce era acceptat acum citeva decade privind normele de conduita sexuala si in general sexualitatea umana, astazi e depasit. Si tot ce e la moda astazi va fi depasit miine. Si asa mai departe. Pina cind? 
 
 
Intunecimea Libertatii Sexuale  
 
 
Asupra zoofiliei redam articolul alaturat publicat pe 5 octombrie in The Telegraph si intitulat “Intunecimea libertatii sexuale: zoofilii americani adopta limbajul egalitatii.” Textul in engleza, intitulat, “The dark side of sexual freedom: American ‘zoofiles’ take on the language of euality” poate fi citit aici: http://blogs.telegraph.co.uk/news/timstanley/100108943/the-gay-rights-movement-has-emboldened-americas-bestiality-advocates/  
 
 
Florida  
 
 
Sambata trecuta [Nota AFR: Octombrie 1, 2011] statul Florida in sfarsit a interzis sexul cu animale. E greu de crezut ca a luat asa mult timp, dar chestia asta nu a fost ceva scandalos pina acuma. Mai multe cazuri publicate recent in tabloidele locale i-au convins pe legiuitorii statului ca ceva trebuie facut. Un barbat de 54 de ani a fost arestat in iunie dupa ce nepotul lui l-a prins in dormitor incercind sa faca sex cu bulldogul familiei. In 2009, un barbat din Panhandle [Nota AFR: partea de nord a Floridei] a asfixiat o capra incercind sa faca sex cu ea. (in timpul procesului lui protestatarii purtasera tricouri cu inscriptia ‘baaa inseamna Nu”) si in 2005 un barbat orb singuratic a fost gasit in flagrant delict cu cainele lui.  
 
 
Fiecare societate isi are pervertii ei tragici. Ceea ce insa face diferita generatia prezenta de bestiali este sofisticatia lor politica si culturala. Au adoptat limbajul “drepturilor” si incearca sa se identifice cu alte minoritati sexuale. Michelle Bachmann [Nota AFR: candidata crestina la presedintia SUA care se opune drepturilor “minoritatilor sexuale’] trebuie sa fie foarte fericita. Asta intr-o oarecare masura valideaza prezicerea miscarii conservatoare crestine americane ca toata campania pentru drepturi egale a homosexualilor a deschis accidental usa unor cereri mult mai stranii si bizare.  
 
 
Sex cu un dolfin  
 
 
Efortul de a normaliza bestialitatea este uimitoare pentru ca e plina de candoare. Activistul pentru sexul cu animale Malcolm Brenner (care deasemenea e, in mod previzibil, Wiccan) [Nota AFR: Wiccan e o secta religioasa americana care promoveaza renasterea paganismului, o secta cu aderenti mai ales in rindul studentilor universitari], isi republica memoriile pe care le-a scris despre o afacere sexuala de noua luni pe care a avut-o cu un dolfin intr-un parc de agrement. Brenner intreaba: “Ce e repulsiv despre o relatie in care ambii parteneri simt si exprima dragoste unul pentru altul? Stiu ce zic, pentru ca dupa ce am facut dragoste, dolfinul si-a pus botul pe umarul meu, m-a imbratisat cu aripile ei si ne-am privit in ochii vreme de cam un minut.”  
 
 
La fel ca si ceilalti bestiali, Brenner adopta ca un istet limbajul persecutiei minoritatilor pentru a-si justifica “relatia.” Il pune pe cititor in defensiva, fortindu-l sa-si justifice propriul prejudiciu. Un alt activist, Cody Beck, isi compara atractia fata de caini si cai cu un adolescent homosexual care isi afirma homosexualitatea pe fata. Adapostind un simtamint de atractie sexuala fata de un caine, spune el, “e cum a fost sa fii homosexual in anii 1950. Simti ca trebuie sa te ascunzi, si ca daca te afirmi in public, oamenii se vor uita la tine chioris.” Beck spune ca el si reteaua de zoofili la care apartine, asa numitii “zoos,” sunt extensia logica a miscarii pentru drepturi sexuale. Activistii pentru drepturile homosexualilor insa au opinii diferite. Beck a descoperit ca cererile lui de sprijin din partea homosexualilor au ramas fara raspuns. Spune el, “Unii homosexuali resping comparatia cu bestialii pentru ca simt ca contribuie la argumentul pantei alunecoase si le strica propriile eforturi.” Dar, adauga el, panta alunecoasa e cu doua taisuri: daca permiti persecutia zoofililor, cine vor urma dupa aceea? Homosexualii?”  
 
 
Bine inteles, exista o mare diferenta intre casatoriile homosexuale si zoofilie. Dar ceea ce logica perversa a lui Beck ilustreaza e cum miscarea pentru drepturile homosexuale a dus societatea americana la punctul de a considera cel putin legalizarea poligamiei si a bestialitatii. Considerati, de exemplu, articolul autoarei feministe Victoria Bekiempis in The Guardian. E un sumar inteligent al argumentelor pentru si impotriva bestialitatii. Ca atare, tonul lui e uimitor. Nici o data nu scrie Bekiemps ceea ce oricare persoana sanatoasa la minte ar zice, adica “Barbatii care isi violeaza cainii ar trebui snopiti in bataie.” Dar, in timp ce Bekiempis nu e de acord cu zoofilii, le da credibilitate doar scriind despre ei.  
 
 
Intr-un sens, insa, trebuie sa scrie. Oricine in America care se considera o “victima” trebuie sa primeasca o sansa de a-si prezenta problame si a beneficia de o audienta plina de simpatie la conventia democratilor. [Nota AFR: tot la 4 ani in preajma alegerilor prezidentiale din SUA democratii, la fel ca republicanii, isi tin conventia nationala. In cadrul conventiilor mai toate grupurile, fara importanta cit de deocheate sunt, primesc un timp alocat sa-si prezinte platforma] Dar problema mai spinoasa este ca miscarea pentru drepturile homosexualilor a tulburat apele privind normele sexuale reducind fiecare dezbatere privind moralitatea la una privind consimtamintul reciproc. Dupa cum spune Bekiempis, “Oamenilor trebuie sa li se ingaduie sa-si satisfaca chiar si cele mai bizare si salbatice curiozitati fara teama de repercursiuni, atita timp cit sexul si numarul de persoane implicate in actul sexual ii satisfac pe participantii care isi dau consimtamiltul reciproc intr-un loc privat.” Dar daca “consimtamintul” este singurul nostru barometru pentru a legifera, lucrurile devin complicate.  
 
 
Consimtamint?  
 
 
Asa cum zoofilii americani afirma, animalele pot sa-si dea consimtamintul – intr-o oarecare masura. Comunitatea zoofililor evita cu strictete relatiile sexuale cu animale care pot sa moara in urma actului sexual (gainile de exemplu), si central in directivele lor este ca ei nici o data nu initiaza actul sexual. Franc vorbind, stabilirea parametrilor consimtamintului intre fiintele umane adulte poate fi la fel de problematic. Exista multi baieti de 15 ani (cu un an sub limita de varsta a consimtamintului in Marea Britanie) care sunt maturi sexual. Asta nu inseamna ca sunt maturi din punct de vedere emotional, dar exista si o multime de barbati care nici la 30 de ani nu sunt maturi emotional, si cu toate astea societatea le incurajaza comportamentul imatur. In plus, asta e dovedita de alcoolism, abuzul emotional, abuzul drogurilor, etc., care toate dovedesc ca milioane de adulti isi dau consimtamintul sa faca mai orice le trece prin cap. Englezii necasatoriti, de exemplu, rar fac sex fara sa fie beti (in tim ce englezii casatoriti rar fac sex).  
 
 
In articolul ei, Bekiempis promoveaza argumente bine intemeiate de ce animalele nu pot sa-si dea consimtamintul sa intretina relatii sexuale cu fiintele umane in masura in care fiintele umane o fac, dar discutia ei in ea insasi privind subiectul bestialitatii reflecta modul in care normalizarea sexului in afara casatoriei heterosexuale a complicat ordinea sociala americana pina acuma simpla. Crestinii conservatori americani afirma ca notiunea de consimtamint nu constituie o norma satisfacatoare pentru a distinge intre ce e moral sau imoral: e preferabil, spun ei, sa ne fixam atentia asupra idealului traditional de casatorie Iudeo-Crestin, si sa discutam restul nu sub forma unor echivalente ale casatoriei ci al tolerantei. Fie ca au dreptate sau nu, un act sexual care e atit de departe de standardele civilizatiei occidentale incit rezulta in asfixierea unei capre nu poate fi discutat. In opinia autorului, ar trebui sa duca direct la scaunul electric.  

Sursa materialului: Alianta Familiilor din Romania
Related Posts with Thumbnails