26.10.13

CUVÂNT AL MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte

„Credinţa ta te-a mântuit…”
„Doar crede şi se va mântui”
(Luca 8, 48, 50)


Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?

***

Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.
Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.

Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte.

Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!

Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.

Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).

În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).

Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.

Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).

Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).

Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?

Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de ce Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri?

Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.

***

Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.
Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu.
Acestia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.

Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? - Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) - Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.

Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Părintele Dumitru Stăniloae: Sfinţenia - asemănarea omului cu Dumnezeu. CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor



Reproducerea fotografiei permisă numai cu citarea autorului Dinu Lazar / Fotografu.ro (Mai multe foto la sursa: Roncea.ro).

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:

Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extrema sa atenţie faţă de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, umanitatea este tămăduită şi înnoită. Cum se manifestă în mod concret această umanitate înnoită? Sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente.
Delicateţea sa se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare şi indiferenţă. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă.

Sfântul Isaac Sirul spune despre compasiunea sfântului: „Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi şi-roaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă şi intensă care stăpâneşte inima sfinţilor îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar şi pentru animale, pentru duşmanii adevărului şi pentru cei ce le fac rău“1.

Cât despre Sfântul Calinic de la Cernica, când nu avea bani să dea săracilor în orice oraş s-ar fi aflat, el se întorcea plângând către cei din preajma sa: „Faceţi-mi rost de bani să-i dau acestor frăţiori ai lui Iisus“ (cf. Mt. 25, 40. 45).

Această compasiune descoperă o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice asprime, indiferenţă şi brutalitate. Ea ne arată că înăsprirea este roada păcatului şi a patimilor. În comportamentul sfântului, până şi în gândurile lui, nu se întâlneşte nici vulgaritate, nici josnicie, nici meschi-nărie. Nici urmă de afectare, nici lipsă de sinceritate. În el culminează gingăşia, sensibilitatea, transparenţa şi ele se asociază curăţiei, atenţiei generoase faţă de oameni, disponibilităţii prin care el participă cu toată fi-inţa sa la problemele şi necazurile lor. În toate aceste calităţi se manifestă o realizare excepţională a umanului.

Există într-adevăr o distincţie şi o nobleţe plină de afecţiune în aceste forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă distincţia şi nobleţea obişnuite, distante şi formale. Această gingăşie nu evită contactele cu oa-menii cei mai umili şi nu se sperie de situaţiile în care alţii ar crede că se înjosesc. Modelul acestei gingăşii este „kenoza“ lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoşi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. „Kenoza“ lui Hristos este o gingăşie spirituală. El îşi arată prin aceasta voinţa de a nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin „kenoză“, El a vrut să deschidă drum spre inima lor. Prin gingăşie voia să-i facă să renunţe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o duritate în care dispreţul celui inferior corespunde celui al superiorului.

Prin „kenoza“ Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalităţii şi durităţii care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esenţă a umanităţii adevărate.

În gingăşia comportamentului lor, sfinţii s-au inspirat din „kenoza“ lui Hristos. Ei sunt, în acelaşi timp, precursorii etapei viitoare a umanităţii când în relaţiile umane va domni gingăşia. Căci oamenii, mereu nesatisfăcuţi de egalitatea exterioară pe care reuşesc să o realizeze între ei, aspiră acum spre un nivel superior al relaţiilor reciproce marcate de gingăşie.

Graţie unei conştiinţe a cărei sensibilitate a fost hrănită şi desăvârşită prin această sensibilitate a lui Dumnezeu făcut om pentru oameni la care ei participă, sfinţii sesizează stările de spirit cele mai discrete ale celorlalţi şi evită tot ce ar putea să-i contrarieze, fără a omite totuşi să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor şi să-şi învingă dificultăţile. De aceea un sfânt este căutat ca un confident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalţi o nevoie abia schiţată, tot lucrul bun pe care ei îl pot dori. El se grăbeşte atunci să împlinească aceas-tă cerere şi se dăruie în întregime. Dar el citeşte la ceilalţi şi necurăţiile lor, chiar şi pe cele pe care ei le ascund mai abil. Compasiunea sa devine atunci curăţitoare prin forţa delicată a propriei sale curăţii şi prin sufe-rinţa pe care i-o provoacă intenţiile rele ale celorlalţi sau dorinţele lor perverse. Şi această suferinţă rămâne în el.

În fiecare din aceste situaţii, el ştie când şi ce trebuie să facă; ştie de asemenea când trebuie să tacă şi ce trebuie să facă. Acest discernământ subtil al sfinţilor, manifestare nouă a nobleţei distincţiei lor, poate fi considerat un fel de „diplomaţie pastorală“.

Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură care îi încălzeşte pe ceilalţi şi care le dă sentimentul că au do-bândit putere şi îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat, totdeauna gata să se jertfească, să ia asupra sa durerile celorlalţi, dar şi un zid neclintit pe care toţi se pot sprijini. Participând astfel la destinul celorlalţi, el face uneori dovada unei mari discreţii, alteori dimpotrivă el se manifestă cu efuziune. Inutil să mai amintim dezinteresul său desăvârşit în relaţiile cu ceilalţi.

De altfel, nimeni nu este mai smerit decât el, mai lipsit de orice artificialitate, mai departe de orice fanfaronadă, mai „firesc“ în comportamentul său, deşi acceptă şi înţelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toate situaţiile modeste şi uneori ridicole ale umanităţii noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu măreţia sa. Sfântul creează astfel, de îndată, o atmosferă de familiaritate, de apropiere umană, de inti-mitate între el şi ceilalţi. În acest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pecete de autenticitate, pentru că el însuşi a devenit profund uman şi autentic. El vorbeşte cu gingăşie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slăbiciunile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile unei relaţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge astfel să-i mărturisească sincer slăbiciunile şi păcatele lor şi le dă puterea de a le birui.

Sfinţii au ajuns la simplitatea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice duplicitate, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ei au depăşit lupta dintre suflet şi trup, dintre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, dintre ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem de fapt. Ei s-au „simplificat“ pentru că s-au dăruit în întregime lui Dumnezeu. Este mo-tivul pentru care se pot dărui în întregime şi oamenilor, în relaţiile cu aceştia. Dacă evită uneori să numească cu brutalitate pe nume slăbiciunile a-cestora, o fac pentru a nu-i descuraja şi pentru ca şi în ei să sporească ruşinea, delicateţea, recunoştinţa, simplitatea şi sinceritatea.

Sfinţii dau întotdeauna curaj. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagerate de închipuire pe care oamenii le atribuie prin imaginaţie slă-biciunilor lor, păcatelor şi patimilor lor. Ei îi vindecă de sentimentul deznădejdii sau al neputinţei totale. Dar uneori ei reduc de asemenea şi orgoliul celorlalţi, cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori în faţa faptelor imorale şi a patimilor condamnabile ei îşi arată seriozitatea, dar nu inspiră niciodată spaimă. Ei acordă o valoare infinită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-se Fiul lui Dumnezeu Însuşi a dat această valoare infinită tuturor oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Hristos, cum spun în cugetările lor unii părinţi duhovniceşti. Dar, în acelaşi timp, ei înjosesc orgoliul celorlalţi dându-se pe sine pilde de smere-nie. Astfel ei restabilesc neîncetat egalitatea naturală dintre oameni.

Prin smerenia sa, sfântul trece aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mângâiere, de încurajare. El rămâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva din-tr-o situaţie disperată. El vădeşte atunci o putere şi o dibăcie uimitoare, îngemănate cu un calm şi o încredere de nezdruncinat, pentru că el crede cu tărie în ajutorul lui Dumnezeu cerut printr-o rugăciune stăruitoare.

El este fiinţa umană cea mai smerită, dar în acelaşi timp el este o figură neobişnuită şi uimitoare. El provoacă la ceilalţi sentimentul că au descoperit în el, şi prin el în ei înşişi, umanitatea adevărată.

Această umanitate a fost atât de acoperită de artificial, de voinţa de a părea în loc de a fi, încât, atunci când ni se dezvăluie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural. Sfântul este cel mai binevoitor dintre oameni şi în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel care atrage cel mai mult atenţia şi provoacă cel mai mult respect. Pentru fiecare el devine un apropiat, cel care te înţelege cel mai bine, cel care te face să te simţi în tihnă alături de el şi în acelaşi timp te face să te simţi stânjenit făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe morale şi păcate pe care eviţi să le pri-veşti. El te copleşeşte prin măreţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi atenţiei lui; el produce în noi ruşinea de a avea un nivel moral atât de jos, de a fi desfigurat umanitatea în noi, de a fi necu-raţi, artificiali, plini de duplicitate, de meschinărie. Toate acestea dobân-desc un relief surprinzător în comparaţia pe care fără să vrem o facem între noi şi el.

Sfântul nu face uz de nici o forţă pământească, nu dă ordine cu asprime, nu porunceşte cu severitate. De asemenea, nici o critică nu se ridică în noi împotriva lui şi nu simţim născându-se nici o împotrivire faţă de el. Căci el întruchipează pentru noi persoana lui Hristos, deopotrivă delicată şi puter-nică. Şi astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să ne eschivăm în faţa sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar comanda cu severitate. Căci în el simţim această ireductibilă fermitate, totala identificare a persoanei sale cu binele, deşi această fermitate în convingeri, în viaţă, în opinii şi în sfaturile pe care le dă este o fermitate fără crispare.

Acesta este motivul pentru care, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile şi sfaturile pe care el le exprimă cu delicateţe, cu privire la ceea ce ar trebui să facem, devin pentru noi porunci mai imperioase decât orice poruncă pământească, porunci pentru a căror împlinire am fi capabili de orice efort şi orice sacrificiu. Căci gingăşia sfântului este deopotrivă fermitate şi bunătate. Şi una şi alta se situează în iradierea divină şi lasă să transpară ordinea bunătăţii divine care prin blândeţe se impune cu o autorita-te absolută. În acelaşi fel, sfatul sfântului se impune ca o eliberare de această desfigurare şi de această neputinţă în care ne aflăm, de această neîn-credere care se află în noi. Simţim ceea ce sfântul ne-a recomandat ca o putere şi o lumină sigură pe calea mântuirii pe care ne-a făcut să mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simţim că prin sfânt ajungem la puterea şi lumina ce vin din izvorul suprem al puterii şi al luminii, dar şi la bunătatea care ţâşneşte de la izvorul suprem al bunătăţii. Ne temem totuşi ca sfântul să nu-şi cufunde privirea în sufletul nostru, cum ne temem să nu se descopere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe care totuşi îl aşteptăm întocmai ca pe privirea medicului de o competenţă neîndoielnică şi de o prietenie sigură. El ne va da - o ştim - şi diagnosticul, şi remediul efica-ce, pentru a ne vindeca de o maladie despre care ştim în mod vag că este mortală.

În gingăşia, în blândeţea şi smerenia lui percepem o putere pe care nici o altă putere pământească nu o poate încovoia pentru a o face să cadă din cură-ţia ei, din iubirea sa pentru Dumnezeu şi pentru oameni, din voinţa sa de a se dărui lui Dumnezeu cu totul şi de a sluji oamenilor pentru a-i ajuta să se mântuiască.

Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bunătăţii şi a curăţiei, acoperită de voalul smereniei care o face încă şi mai atrăgătoare. Trebuie să facem un efort ca să descoperim strădaniile renunţărilor sale ascetice şi ale iubirii sale de oameni, dar măreţia sa impune prin aerul de bunătate, de simplitate, de smerenie şi de curăţie care se degajă din el. Măreţia sa coincide cu apropierea lui. El este ilustrarea măreţiei în „kenoză“ sau în umilinţă. Din persoana sfântului străluceşte un calm, o pace, pe care nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, această pace este cucerită şi menţinută printr-o luptă susţinută. În acelaşi timp, sfântul ia parte la dure-rile celorlalţi până la lacrimi. Sfântul este înrădăcinat în statornicia iubirii şi a suferinţei Dumnezeului întrupat, pentru că această iubire iradiază din Dumnezeu Cel care S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni. El se odihneşte în veşnicia puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu devenite în Hristos accesibile oamenilor, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, căci el este în întregime marcat de prezenţa lui Dumnezeu, întocmai ca Melchisedec2. Dar rămânerea sa în iubirea veşnică de Dumnezeu şi de oameni nu exclude par-ticiparea lui la durerile oamenilor şi la aspiraţiile lor bune, aşa cum Hristos nu încetează să fie pentru ei în stare de jertfă şi nici îngerii nu încetează să le ofere neîncetat slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea com-pătimitoare şi miloasă este ea însăşi o veşnicie, o veşnicie vie. Aceasta este „odihna“, liniştea, „sabatul“ în care au intrat sfinţii (Evr. 3, 18-4, 14), cei care au ieşit din Egiptul patimilor. Nu este sabatul Nirvanei insensibile. Căci odihna sfântului în veşnicia iubirii neclintite, a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, are puterea de a-i atrage şi pe ceilalţi spre ea şi de a-i ajuta astfel să-şi învingă durerile cu curaj, să nu cadă în deznădejde. Din această cauză sfântul este un înaintemergător şi sprijinitorul umanităţii pe calea care duce la desăvârşirea viitoare a eshatonului.

Sfântul a triumfat asupra timpului fiind puternic ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hristos Care, deşi în ceruri, este în acelaşi timp cu noi cu cea mai mare eficienţă. Sfântul Îl poartă pe Hristos în el cu puterea nebiruită a iubirii Sale pentru mântuirea oamenilor.

Sfântul reprezintă firea omenească curăţită de zgura subumanului sau inumanului. Este îndreptarea umanului desfigurat de animalitate; el reprezintă firea omenească a cărei transparenţă restaurată lasă să se străvadă modelul de bunătate nemărginită, de putere şi sensibilitate infinită Care este Dumnezeul întrupat. El este chipul restabilit al Absolutului viu şi personal devenit om, un pisc al unei înălţimi ameţitoare, dar şi al unei apropieri extrem de familiare prin umanitatea sa desăvârşită în Dumnezeu. Este persoana an-gajată într-un dialog pe deplin deschis şi neîncetat cu Dumnezeu şi cu oamenii. Este transparenţa clară a zorilor luminii divine eterne în care se va desăvârşi umanitatea. Este reflexul maxim al umanităţii lui Hristos.

* Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, II. Calea isihastă, Gingăşie şi sfinţenie, Editura Deisis, 2003, pp. 53-63. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei „Ziarului Lumina”)

Note: 1  Tou Isaak tou Syrou ta eurethenta apanta (ed. ieromonah Nichifor Theotokis, Leipzig, 1770), reed. ieromonah Ioachim Spetsieris, Atena, 1895, p. 306, Cuv. 81 [FR X, 1981, pp. 393-394]

2 Ambigua 10; PG 91,1144 şPSB 80,1983, p. 142 [.u.]


(Predică preluată de pe www.ziarullumina.ro şi publicată în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 27 octombrie 2013)

Părintele Constantin Sturzu: Neştiinţă, neputinţă sau manipulare sau despre mass-media actuală


Dar chiar dacă ar fi o "strategie" a Bisericii - precum s-a spus, mai ales prin aducerea şi de alte sfinte moaşte sau relicve sfinte - tot nu văd de ce acest lucru ar fi un păcat, atâta vreme cât este un mijloc misionar de întărire a credinţei, un ajutor pentru pelerinii care nu se pot deplasa în alte ţări (când se aduc sfinte moaşte din străinătate), dar şi un prilej de a vorbi despre sfinţi mai puţin cunoscuţi.


         
Nici săptămâna aceasta nu voi relua acel şir de articole privind problemele creştinismului de azi, având ca punct de plecare unele obiecţii ridicate de filosoful creştin Berdiaev. Evenimentele din ultima săptămână mă determină să aprofundez puţin ceea ce semnalam în articolul anterior, în acea încercare de analiză a modului în care se poate ajunge la abordări negative ale unor fenomene precum pelerinajul de la Iaşi din miezul lunii octombrie. Sesizam, data trecută, neputinţele şi limitele ziariştilor care nu pot relata corect şi surprinde esenţa unei astfel de manifestări ce angrenează mii de oameni. Aş putea acum, şi prin prisma a ceea ce s-a publicat, în ultima săptămână, în presă, să identific trei categorii de astfel de jurnalişti. Prima, a celor care, din neştiinţă, din grabă sau dintr-o abordare superficială, gafează atunci când abordează subiecte religioase. Cea de-a doua, a celor care, deşi în deplină cunoştinţă de cauză, fie pentru că îşi ating anumite limite, fie pentru că nu sunt suficient de racordaţi la dimensiunea misionară sau la exegeza teologică, deşi relatează corect, se plasează la suprafaţa lucrurilor, ratând o interpretare profundă şi riscând, chiar, sentinţe care denaturează şi deturnează sensul şi rostul unor evenimente din viaţa Bisericii. Cea de-a treiacategorie este cea a celor care, chiar şi dacă ar avea informaţii corecte şi/sau competenţe de ordin teologic, nu sunt interesaţi deloc de adevăr, ci doar de a manipula informaţia şi a o interpreta de o manieră care să convină unui scop prestabilit. Să luăm pe rând fiecare din aceste trei categorii, ilustrându-le cu cele mai recente exemple din presă. (Evident, o a patra categorie ar fi aceea a jurnalistului care sesizează critic, dar corect, unele aspecte negative, fapt ce nu îngrijorează, ci nu poate decât să bucure, fiind în folosul Bisericii să cunoască ceea ce este de îndreptat).
            Pentru prima categorie voi folosi chiar un exemplu desprins din paginile ziarului care are amabilitatea să-mi găzduiască această rubrică. În chiar ediţia în care mi se publica articolul de săptămâna trecută, a fost publicat şi un articol intitulat "Elevul olimpic care s-a sinucis va fi dus astăzi pe ultimul drum", semnat de Liliana Gânju. Acolo eram citat cu o declaraţie în care arătam că rânduiala Bisericii este ca să nu fie pomenite, la sfintele slujbe, numele celor care se sinucid, ci - aş fi spus eu - "numele altor membri ai familiei trecuţi în nefiinţă". Or în toată teologia ortodoxă se spune clar că omul este adus din nefiinţă la fiinţă, iar moartea nu înseamnă decât intrarea în veşnicie, nicidecum disoluţia, intrarea "în nefiinţă". Nici măcar cei care nu vor să aleagă iubirea lui Dumnezeu (raiul), ci preferă separarea de Creatorul lor (iadul) nu dispar, ci îşi vor continua existenţa. În declaraţia mea (e drept, telefonică) am amintit despre cei "adormiţi" sau "trecuţi la cele veşnice" din neamul celui care se sinucide. Graba sau neatenţia reporterului au făcut să fiu citat cu o afirmaţie care se circumscrie ereziei, adică neadevărului.
            Nu am nici o îndoială asupra dorinţei autoarei articolului de a-mi consemna corect spusele, am o întreagă experienţă a dialogurilor purtate, anterior, cu multă onestitate. Mai degrabă dânsa este victima unei expresii - "a trece în nefiinţă" - cultivată atât de intens în anii ateismului comunist, încât şi astăzi persistă în limbajul comun, inclusiv printre generaţiile mai tinere. Atât de puternic s-a întipărit în conştiinţa colectivă, încât am auzit chiar oameni cu o cultură solidă şi/sau cu o identitate creştină asumată, folosind-o cu nonşalanţă. După cum, spre exemplu, mai circulă o altă expresie care nu are nici o legătură cu realitatea, dar care este foarte răspândită, anume aceea care ar spune "crede şi nu cerceta" şi care s-ar găsi în Biblie. Am dat acest exemplu şi pentru că se impunea, pentru cititorii ediţiei tipărite ai "Ziarului de Iaşi" (pe site s-a corectat, imediat ce am sesizat, eroarea) care s-au smintit citindu-mi declaraţia, să precizez că nu am folosit în declaraţia mea formula "trecuţi în nefiinţă". În astfel de situaţii, deşi neplăcute (mi s-a întâmplat de nenumărate ori, ca purtător de cuvânt, să nu mi se consemneze întocmai cuvintele), nu fac decât să fiu mai atent, ulterior, cu jurnalistul respectiv, explicându-i de ce este important să fiu citat, uneori, ad litteram, iar nu prin parafrazare. Ca o concluzie, ziariştii din această categorie merită ajutaţi şi învăţaţi să relateze corect, astfel încât onestitatea şi profesionalismul lor să fie dublate şi de o mai bună stăpânire a vocabularului specific domeniului pentru care sunt acreditaţi de redacţie, în speţă cel religios.

Festival sau pelerinaj?

            Să ne îndreptăm acum atenţia către cea de a doua categorie, a celor care au un bagaj teologic consistent sau, în orice caz, suficient spre a le asigura o bună receptare şi decriptare a unor evenimente religioase. Am să aduc aici exemplul unuia dintre puţinii jurnalişti pe care îi avem în ţară specializaţi pe probleme religioase, Marius Vasileanu, raportându-mă la ultimul său articol, "Câteva întrebări despre moaşte şi sfinţi", publicat acum două zile pe site-ul "Ziarul de Duminică" al "Ziarului Financiar". Plecând de la premisa că sărbători precum cea a Sfintei Parascheva de la Iaşi sau cea a Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştiului, au fost transformate, "în urma unui PR bine instrumentat", în "festivaluri-maraton" de 5-6 zile, în loc să se limiteze la una sau două zile, Marius Vasileanu conchide că aici ar putea fi sursa de inspiraţie pentru cei care "consideră totul drept o rentabilă afacere abil întreţinută de Biserică", dar şi că "acest fenomen creează multiple riscuri şi reacţii inverse, precum orice exces". Încât domnia sa ajunge, firesc, la o întrebare care, deşi izvorâtă din sincere intenţii şi preocupări, aruncă o serioasă umbră de îndoială asupra închinării la sfintele moaşte. Interogaţia - mai mult sau mai puţin retorică - este plasată chiar în finalul articolului său: "Nu strică să ne întrebăm uneori: cât mai este credinţă reală în Bisericile creştine şi de ce este stimulată (inconştient) idolatria, precum în orice religie păgână?".
            Având în vedere că autorul se mărturiseşte a fi creştin ortodox şi că cinsteşte sfintele moaşte - şi, aşa cât şi cum îl cunosc, nu mă îndoiesc nici o clipă de această asumare de identitate -, nu pot decât să iau în serios interogaţiile din articol, ca fiind îngrijorări de mirean preocupat de eventuale excese ce ar dăuna Bisericii, în ansamblul ei. Răspunsul meu, nu neapărat cel mai competent, este unul care îndeamnă la o abordare mai din interior a fenomenului. Trebuie precizat, în primul rând, că nu Biserica hotărăşte când şi câţi credincioşi să vină în pelerinaj la sfintele moaşte. Noi am fost, la Iaşi, oarecum surprinşi, anul acesta, de mulţimile de pelerini care au venit mult mai devreme decât în anii anteriori şi în număr mult mai mare (statisticile Jandarmeriei sunt edificatoare în acest sens). Este o nevoie a credincioşilor - sporită, precum se vede - de a intra în contact cu trupurile sau cu rămășițele înmiresmate de sfinţenie, cu putere vindecătoare şi mângâietoare. Dar chiar dacă ar fi o "strategie" a Bisericii - precum s-a spus, mai ales prin aducerea şi de alte sfinte moaşte sau relicve sfinte - tot nu văd de ce acest lucru ar fi un păcat, atâta vreme cât este un mijloc misionar de întărire a credinţei, un ajutor pentru pelerinii care nu se pot deplasa în alte ţări (când se aduc sfinte moaşte din străinătate), dar şi un prilej de a vorbi despre sfinţi mai puţin cunoscuţi. Pe de altă parte, nu-i  mai puţin adevărat că o viaţă trăită deplin în Hristos, cu rugăciune, cu împlinirea poruncilor evanghelice, având o părtăşie activă, constantă şi conştientă cu Mântuitorul în sfintele taine, mai reduce cumva din nevoia de a apela atât de "palpabil" (la propriu) la mijlocirea sfinţilor proslăviţi de Dumnezeu în trupurile lor neînsufleţite. Dar dacă am sesizat o astfel de slăbire a credinţei lucrătoare în conştiinţa credincioşilor e neapărat să oferim leac pe măsura neputinţei şi nevoii lor, nu să-i privăm şi de acesta (şi, de altfel, cum s-ar putea face asta, prin ascunderea sfintelor moaşte?).
            Cel de-al treilea tip de jurnalist evocat la începutul articolului poate fi excelent ilustrat de articolul "Ce-i mână pe preoţii moldoveni în lupta anti-gaze de şist? O poveste mai complicată despre conflictele interne din biserică şi rezistenţa la schimbare", publicat în data de 23 octombrie a.c. de Cristian Pantazi pe hotnews.ro. Este de fapt un material în care găseşti, de-a valma, date reale şi informaţii "pe surse", articole citate trunchiat şi declaraţii irelevante pentru tema abordată şamd, toate siluite să "pice" pe calapodul unui scenariu bun pentru un film de ficțiune. Inclusiv subsemnatul este citat într-un mod revoltător, manipulându-se bucăţi de text, prezentate de aşa o manieră încât să reiasă că eu aş susţine ideea unei apropieri a României de proiectul eurasiatic propus de Rusia, în loc să fie prezentat semnalul de alarmă pe care-l trag cu privire la un anumit pericol ce poate veni dinspre răsăritul geopolitic. Autorul a mizat pe faptul că cititorii săi nu se vor mai obosi să citească cele două articole scrise de mine pe această temă, în luna iulie a acestui an: "Cine are interes să lovească în Biserică?", respectiv"Ori la Baal, ori la Spital!". Dar, adesea, ca să nu spun cel mai adesea, cititorii sunt mai inteligenţi decât autorii şi manipularea nu-şi atinge ţinta. Şi chiar dacă şi-ar atinge-o, noi tot avem de câştigat, căci ne raportăm la cuvintele rostite de Domnul acum două mii de ani: "Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine" (Luca 6, 26).

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: Doxologia
Related Posts with Thumbnails