14.4.13

SCARA Sfântului Ioan Scărarul - conspect al mărturisitorului Traian Trifan (III)



Mîndria este sărăcia cea mai de pe urmă a sufletului care îşi închipuieşte despre sine că e bogat, şi aflându-se în întuneric socoteşte că e în lumină. 172-29
Trufia, pentru vindecare are trebuinţă chiar de ajutorul lui Dumnezeu, cel omenesc e zadarnic. 172-37 Lupta contra trufiei - prin smerenie, şi ocara de sine.
Treapta a XXIII-a - cine s-a suit pe ea, dacă numai se va putea sui, acela va fi tare.

Hula - cuvintele nelegiuite, nepătrunse şi de nelămurit, din lăuntrul nostru, nu le rosteşte sufletul nostru, ci dracul cel ce urăşte pe Dumnezeu, care a şi fost aruncat din cer, pentru că şi acolo a încercat să hulească pe Dumnezeu. 174-40
Cine încearcă să învingă pe dracul fără Domnul acela ar fi asemenea celui ce ar încerca  să prindă fulgerul cu mîna. 175-49
După cum cel care s-a închis în casa aude cuvintele trecătorilor deşi el nu vorbeşte cu ei, astfel şi sufletul care petrece în sine auzind hulele diavolului se tulbură numai prin faptul că acela, trecînd alături de el, le rosteşte. 175-52
Cel ce vrea să învingă duhurile prin cuvinte, e asemenea celui ce se sileşte să încuie vînturile. 176-53
Cine a biruit aceasta patimă acela a îndepărtat trufia.

XXIV Despre blîndeţe, simplitate şi nerăutate,
care se cîştigă nu prin fire, ci prin stăruinţa şi osteneli
şi despre viclenie

Înaintea soarelui merge lumina cea de dimineaţă, iar mergătorul înainte al oricărei cugetări e smerite este blîndeţea. Învăţaţi de la Mine, că blînd sînt şi smerit cu inima. Mat 11, 29 177-1
Blîndeţea este o aşezare neschimbată a minţii care şi în cinste şi în necinste rămîne aceeaşi. 177-2
Blîndeţea este maica dragostei, începutul chibzuinţei duhovniceşti. Domnul învaţă pe cei blînzi căile Sale 177-5
Viclenia tăinuieşte adevărul. 178-15
Făţărnicia este o aşezare potrivnică şi trupului şi sufletului, împletită cu tot felul de socoteli. 178-16
Viclean este diavolul. 179-21
Dumnezeu se numeşte atît dragoste cît şi dreptate 179-23, bun şi drept, Ps. 24, 9
Cea dintîi însuşire a vîrstei copilăreşti e simplitatea, care nu face deosebiri, şi cîtă vreme Adam a avut-o nu-şi vedea goliciunea sufletului său, şi nimic ruşinos în goliciunea trupului. 179-24
Domnul vrea ca sufletele care vin la El să fie simple şi fără de răutate. 180-25
Cel viclean este un prooroc mincinos, care socoteşte că din cuvinte, poate pricepe gîndurile altora şi după faptele dinafară, aşezarea inimii. 180-26
Luptă-te şi stăruie să-ţi baţi joc de înţelepciunea ta, şi vei afla pe Domnul 181-34
Treapta a XXIV-a - cine a biruit pe această treaptă, să îndrăznească, fiindcă el, făcându-se urmaş al lui Hristos, a aflat mîntuirea.

XXV Despre prea înalta cugetare smerită, desrădăcinătoare patimilor, ce petrece întru simţire cea nevăzută

Cine ar fi dorit să lămurească în chip simţit în amănunţime
  1. simţirea şi lucrarea dragostei lui Dumnezeu
  2. a sfintei cugetări smerite în chip cuvenit
  3. a fericitei curăţii, cu adevărat
  4. a luminării dumnezeieşti cu toată limpezimea
  5. a fricii de Dumnezeu, în chip nemincinos
  6. a încredinţării inimii în chip curat
  7. şi cine socoteşte să-i lumineze numai printr-o singură povestire a sa, şi să-i înveţe pe cei ce nu au gustat acest lucru prin faptă.  Acela face ceva, asemenea unui om, care prin cuvinte şi pilde ar vrea să ne dea să înţelegem dulceaţa mierii pe care nu ai gustat-o niciodată 181-1, sau flecăreşte, sau suferă de slava deşartă.

Comoara în vase de lut - nici un cuvînt nu poate lămuri această însuşire a ei. O singură inscripţie are această comoară de nepătruns, fiindcă vine de sus, dincolo de orice cuvînt: sfînta smerenie 182-2
Unul a zis: smerenia este uitarea necontenită a isprăvilor sale
Altul a zis: smerenia este ca să te socoţi mai de pe urmă şi cel mai păcătos dintre toţi
Smerenia este recunoaşterea cu mintea a neputinţei şi a slăbiciunii sale.
Semnul smereniei este ca în caz de supărare să-l preîntîmpini pe aproapele cu împăcarea.
Smerenia este cunoaşterea harului şi îndurării lui Dumnezeu.
Smerenia este simţirea unui suflet zdrobit şi lepădarea de voia sa. 182-3
Smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, numele căruia este cunoscut numai acelora care au cunoscut-o prin încercare proprie. Ea este o bogăţie nespusă. Domnul zice: învăţaţi de la Mine, adică de la sălăşluirea, strălucirea şi lucrarea Mea cea din voi, că blînd sînt şi smerit cu inima, şi nu numai cu cugetele ci şi cu felul de a gîndi, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre de la lupte, şi uşurare de gîndurile ce vă ispitesc. Mat 11, 29 182-4
Smerita cugetare este împărateasa virtuţilor, corabia minţii, care nu mai poate fi furată. 182-5
Despre mulţimea acestei bogaţii este cu neputinţă să vorbim, iar despre calităţile ei şi mai cu neputinţă. Însuşirea ei vom încerca să spunem că pocăinţa sinceră este făina, plânsul curăţit este aluatul, şi smerenia cuvioasă este pîinea coaptă. 184—7
Curcubeu împletit în trei, smerita cugetare nu iscodeşte despre lucrurile neajunse de minte. 185-12
Pocăinţa îl ridică pe cel căzut, plînsul loveşte la porţile cerului. Smerenia le deschide pe amîndouă. Iar eu zicînd acestea mă închin Treimii în Unime şi Unii în Treime, căci fără smerenie lucrările ne sînt zadarnice. 186-17
Pentru cel smerit nu mai este lege.
Smerita cugetare este un acoperămînt dumnezeiesc care nu ne îngăduie să vedem isprăvile noastre. 187-77
Semnul smereniei este cînd te vei umple de negrăită lumină a dragostei faţă de rugăciune. 188-28
Smerenia se primeşte pe calea minţii, de neexprimat. 190-41
Cel smerit pururi îşi urăşte voia sa fiindcă păcătuieşte, şi nu se încrede în sine. 192-54
Arderile de tot sînt trupurile care se topesc prin post. 193-60
Hrana prin cerşit smereşte. 194-66
Maică izvorului este adîncul, iar izvorul desluşirii este smerenia.

XXVI Despre desluşirea gîndurilor şi a patimilor şi a faptelor celor bune
Cel ce cu bună credinţă a doborât pe cele trei patimi de la început dintre patimile cele mai de seamă: îmbuibarea, slava deşartă şi iubirea de argint, acela le-a doborît şi pe cele cinci de la urmă: curvia, mînia, întristarea, trîndăvia şi trufia. 195-3
Toate luptele drăceşti ne vin de la trei pricini mai cu seamă: nepăsarea noastră, trufia, şi prin pizma diavolului. Ticălos cel dintâi, întru tot ticălos cel de-al doilea şi al treilea de trei ori fericit este. 196-6
În toate cazurile să avem conştiinţa noastră după Dumnezeu drept ţintă şi dreptar şi îndrumare. 196-7
Dracii sapă pentru noi trei gropi: oprirea de la fapta bună, apoi ca fapta să nu fie după voia dumnezeiască, iar apoi ne fericesc ca pe cei ce vieţuim după placul lui Dumnezeu, ca să ne slăvim în deşert.

Furatul este robie necunoscută a sufletului. Uciderea este omorîrea minţii cuvîntătoare prin căderea în fapte necuviincioase. Pierzarea sufletului este căderea în deznădejde după ce am căzut în fărădelege. 197-11
Mintea care a ajuns la pricepere duhovnicească, neapărat e îmbrăcată şi în simţire duhovnicească – cînd va veni ea, toate simţurile de dinafară vor înceta să momească sufletul. Simţirea dumnezeiască vei afla – Pilde 2, 5 200-2
Viaţă de monah în ce priveşte faptele, cuvintele, gîndurile şi mişcările, trebuie petrecute în simţirea inimii. 200-23
Una este iconomia lui Dumnezeu, alta ajutorul, apoi păzirea, mila, şi mîngîierea.

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu cuprinde toată făptura. Ajutorul Lui se dă numai celor credincioşi. Păzirea Lui este a celor credincioşi. De Mila Lui se învrednicesc numai cei care Îi slujesc.  De Mîngîierea Lui numai cei ce Îl iubesc. 201-24

Povăţuirile din tinereţe ne ajută la bătrîneţe. 202-30
Related Posts with Thumbnails