5.8.12

Părintele Benedict Ghiuş şi Rugul Aprins – studiu de Dr. Camelia Suruianu


Cu părintele Benedict Ghiuş la mănăstirea Antim s-a impus în cultura teologică un veritabil stil de înduhovnicire. Dacă Sandu Tudor, întemeietorul mişcării Rugului Aprins, a excelat cu firea sa vulcanică, Alexandru Mironescu a adus în interiorul grupului împletirea ştiinţei cu religia, Benedict Ghiuş a fost  omul blândeţii.
 
Câteva amintiri despre sfinţia sa ne sunt oferite de Gheorghe Vasilescu în volumul memorialistic Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii. Exegetul ne mărturiseşte că provenea dintr-o familie „de o rară puritate sufletească, gospodari harnici şi pricepuţi.“[1] Tinzând din copilărie spre o viaţă ascetică, s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Andrei“ din Galaţi. În anul 1926 l-a absolvit ca Şef de promoţie, continuându-şi studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti. După încheierea primului an universitar, a primit din partea Patriarhului Miron Cristea o bursă la „Facultatea de Teologie catolică a Universităţii din Strasbourg, unde a reluat cursurile de la capăt, vreme de cinci ani, până în 1932.“[2] Definitivându-şi studiile, s-a înscris la doctorat. Revenit în ţară, în anul 1934 intră în monahism, fiind rânduit „diacon la Catredala mitropolitană din Chişinău.“[3] Începe să publice numeroase articole în revistele Misionarul şi Luminătorul din Chişinău, Însemnări creştine de la Bălţi şi în foile Glasul Monahilor, Cuvânt Bun.“[4] Încă de la început Mitropolitul Tit Simedrea a văzut în tânărul teolog „un element de înaltă valoare teologică, de o superioară moralitate şi de o corectitudine desăvârşită.“[5]
 
În 1935 pleacă în Germania, la Academia monahală de la mănăstirea benedictină Maria-Laach.[6] Revenit în ţară, în 1936, Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei îl hirotoneşte preot. Vlădica, recunoscându-i valoarea, îl desemnează profesor la seminarul din Chişinău.  

(...)După ce România a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, s-a refugiat la Bucureşti, fiind primit în obştea mănăstirii Antim. Nemulţumit de strămutarea Facultăţilor de Teologie din Chişinău şi Cernăuţi în România, în urma pierderii teritoriale, redacterază un Memoriu Ministerului Educaţiei Naţionale, prin care solicită înfiinţarea unei înalte instituţii „de cultură creştină pentru monahi“. În ciuda demersurilor efectuate Memoriul a fost respins.  Monahismul românesc se dorea marginalizat şi în nici un caz ideea de constituire a unei „pepeniere monahale de cultură teologică superioară, în care pe lângă o formaţiune de ştiinţă teologică, monahii noştri să dobândească o mai completă echipare duhovnicească şi misionară“[7], nu încânta pătura politică din ţară. 

La 13 ianuarie 1944 Benedict Ghiuş, în urma voturilor din cadrul Sfântului Sinod este ales Episcop al Hotinului. Dar Mihai Antonescu refuză să semneze actul de ridicare în scaunul Episcopal. Pentru a trece mai uşor peste această situaţie, destul de neplăcută, acceptă propunerea Episcopului Andrei Magier de a preda la Seminarul Teologic din Arad. 

În anul 1945 revine la mănăstirea Antim şi participă la un concurs de ocuparea postului de asistent universitar la catedra de Teologie - Ascetică şi Mistică. Precizăm că profesorul titular al cursului „Ascetică şi Mistică“ era Nichifor Crainic. Intenţându-i-se proces lui Nichifor Crainic, Benedict Ghiuş va susţine între anii 1945-1946 şi cursurile distinsului gândirist.

Rugul Aprins - demers cultural cu scop soteriologic

Cu Sandu Tudor, iniţiatorul mişcării Rugului Aprins, părintele Benedict Ghiuş avusese primul contact la Chişinău, cunoscându-l prin intermediul Mitropolitului Tit Simedrea. Încă de la început între cei doi s-a înfiripat o adevarată prietenie.  

Amintim că în anul 1945 un grup de intelectuali şi câţiva clerici, „investiţi cu sacerdoţiul conştiinţei“[8] – după accepţiunea lui André Scrima, au format mişcarea Rugul Aprins. „Aceşti oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (…) Erau fundamental liberi, străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu.“[9] Astfel, în mijlocul Bucureştiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau lupte acerbe pentru impunerea ideologiei socialiste „Sandu Tudor făcea saltul de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice, să se înarmeze cu armele Sfântului Duh“[10]

În acest context „Rugul Aprins devine un fenomen de atitudine împotriva noilor stăpâni“[11]. În ordine cronologică asociaţia a trecut prin mai multe etape. Între anii 1943-1945, moment în care se desfăşoară simpozionul de la Cernăuţi, organizat de Mitropolitul Tit Simedrea, are loc o primă etapă pregătitoare. Apoi, 1945-1948, perioada consolidării grupului şi programului cultural desfăşurat în cadrul mănăstirii Antim, în care liderul oamenilor de cultură era Sandu Tudor şi cel al monahilor Benedict Ghiuş. Între 1949-1952, când Sandu Tudor a suferit prima detenţie, grupul monahal, la ordinul Patriarhului Iustinian, a fost mutat la mănăstirea Neamţ, moment în care conferinţele s-au desfăşurat într-un cadru intim. După 1952 şi până la arestararea liderilor în 1958, într-un cadru mult mai restrâns, membrii se vor reîntâlni la domiciliile laicilor: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Cornelia şi Dinu Pillat. 

Cu aprobarea Prefecturii Capitalei şi binecuvântarea Patriarhului Nicodim, la aceştia adăugându-se şi ospitalitatea părintelui stareţ Vasile Vasilache, începând cu anul 1944, la mănăstirea Antim „duminică de duminică, după-amiaza, de la orele 17, se desfăşurau «la lumina zilei», în sala bibliotecii, conferinţe publice cu subiect apologetic-mistic.“[12]
 
În cadrul asociaţiei Rugul Aprins, încă de la început, s-a putut observa coexistenţa a două grupuri, unul format din călugări preocupaţi de noile direcţii spirituale şi un grup laic non-conformist, care milita pentru menţinerea vechilor ideologii tradiţionaliste. 

Pentru prima oară în cercul de la Antim, grupul monahal a realizat traducerea unor scrieri mistice din spiritualitatea rusă din secolele XVIII-XIX, care, după ce au fost citite în cadrul unor conferinţe publice, au circulat printre participanţii la întruniri sub formă de samizdat. André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, menţionează scrierile „lui Tihon din Zadonsk sau Ignatie Briancianinov. (Aparte ar trebui menţionate excepţionala traducere a lucrării lui Pavel Florenscki, Stâlpul şi întărirea Adevărului, ca şi «reeditarea» Scrierilor lui Isaac Sirul. (...) În cadrul conferinţelor impresiile au fost nuanţate: simetric declinului artei bisericeşti ruse din secolele XVIII-XIX, se făcea simţit şi în domeniul doctrinei un soi de «baroc rus». Neatinsă rămăsese doar tradiţia filocalică, restituită de Paisie Velicicovski şi transpusă, de pildă, în forme narative criptate ca acele Povestiri ale pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul de atunci.[13]

Grupul literar se ocupa cu îndeplinirea unor sarcini, riguros stabilite de către Sandu Tudor. Astfel, „în fiecare joi seara ne adunam în salonul stăreţiei unde făceam să lumineze tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi filozofice, muzicale şi artistice“[14]. Dintre oamenii de cultură care formau acest grup literar îi amintim pe: Ion Marin Sadoveanu (dramaturg), Vasile Voiculescu (poet, scriitor şi medic), dr. Paul Sterian (economist), dr. Gheorghe Dabija (medic), prof. univ. dr. Anton Dumitriu (sociolog), prof. univ. dr. Alexandru Mironesc (fizician).  

Părintele stareţ Vasile Vasilachi, în urmă cu câţiva ani, într-un amplu articol rememora acele vremuri. „Cu bucurie amintim de marele scriitor şi om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditaţia sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan Botezătorul. Parcă-i văd foile cu scris mărunt şi apăsat de peniţă. Alteori venea Dr. Vasile Voiculescu şi ne aducea creaţiile sale poetice. Dr. Dabija de la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimile descoperiri medicale. Apoi Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru care prezenta disertaţii filozofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dumitriu vorbea despre limitele gândirii logice şi euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu analiza problematica morală a contemporaneităţii. Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi. Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filozof şi scriitor. Sandu Tudor fost ziarist şi polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăinţă, speranţa în Cel de Sus şi lirism în care cuprindea speranţele întregului popor năpăstuit. (...) Arhimandritul Benedict Ghiuş ne aducea sensibilităţile găsite de el în cărţile cele duhovniceşti. Atunci am avut bucuria şi eu -  Vasile Vasilachi - să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau părinţii Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima şi alţii.“[15] Un accent deosebit se punea pe organizarea şi culegerea informaţiilor, conferinţele nu erau organizate superficial ele necesitând „pregătiri serioase ale participanţilor pe căile desăvârşirii mistice.“[16]

 
Related Posts with Thumbnails