Părintele Benedict Ghiuş şi Rugul Aprins – studiu de Dr. Camelia Suruianu

Cu părintele Benedict Ghiuş la mănăstirea Antim s-a impus în cultura teologică un veritabil stil de înduhovnicire. Dacă Sandu Tudor, întemeietorul mişcării Rugului Aprins, a excelat cu firea sa vulcanică, Alexandru Mironescu a adus în interiorul grupului împletirea ştiinţei cu religia, Benedict Ghiuş a fost  „omul blândeţii.“

 

Câteva amintiri despre sfinţia sa ne sunt oferite de Gheorghe Vasilescu în volumul memorialistic Benedict Ghiuş, duhovnicul inimii. Exegetul ne mărturiseşte că provenea dintr-o familie „de o rară puritate sufletească, gospodari harnici şi pricepuţi.“[1] Tinzând din copilărie spre o viaţă ascetică, s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Andrei“ din Galaţi. În anul 1926 l-a absolvit ca Şef de promoţie, continuându-şi studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti. După încheierea primului an universitar, a primit din partea Patriarhului Miron Cristea o bursă la „Facultatea de Teologie catolică a Universităţii din Strasbourg, unde a reluat cursurile de la capăt, vreme de cinci ani, până în 1932.“[2] Definitivându-şi studiile, s-a înscris la doctorat. Revenit în ţară, în anul 1934 intră în monahism, fiind rânduit „diacon la Catredala mitropolitană din Chişinău.“[3] Începe să publice numeroase articole în revistele Misionarul şi Luminătorul din Chişinău, Însemnări creştine de la Bălţi şi în foile Glasul Monahilor, Cuvânt Bun.“[4] Încă de la început Mitropolitul Tit Simedrea a văzut în tânărul teolog „un element de înaltă valoare teologică, de o superioară moralitate şi de o corectitudine desăvârşită.“[5]

 

În 1935 pleacă în Germania, la Academia monahală de la mănăstirea benedictină Maria-Laach.[6] Revenit în ţară, în 1936, Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei îl hirotoneşte preot. Vlădica, recunoscându-i valoarea, îl desemnează profesor la seminarul din Chişinău.  

(...)După ce România a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, s-a refugiat la Bucureşti, fiind primit în obştea mănăstirii Antim. Nemulţumit de strămutarea Facultăţilor de Teologie din Chişinău şi Cernăuţi în România, în urma pierderii teritoriale, redacterază un Memoriu Ministerului Educaţiei Naţionale, prin care solicită înfiinţarea unei înalte instituţii „de cultură creştină pentru monahi“. În ciuda demersurilor efectuate Memoriul a fost respins.  Monahismul românesc se dorea marginalizat şi în nici un caz ideea de constituire a unei „pepeniere monahale de cultură teologică superioară, în care pe lângă o formaţiune de ştiinţă teologică, monahii noştri să dobândească o mai completă echipare duhovnicească şi misionară“[7], nu încânta pătura politică din ţară. 

La 13 ianuarie 1944 Benedict Ghiuş, în urma voturilor din cadrul Sfântului Sinod este ales Episcop al Hotinului. Dar Mihai Antonescu refuză să semneze actul de ridicare în scaunul Episcopal. Pentru a trece mai uşor peste această situaţie, destul de neplăcută, acceptă propunerea Episcopului Andrei Magier de a preda la Seminarul Teologic din Arad. 

În anul 1945 revine la mănăstirea Antim şi participă la un concurs de ocuparea postului de asistent universitar la catedra de Teologie - Ascetică şi Mistică. Precizăm că profesorul titular al cursului „Ascetică şi Mistică“ era Nichifor Crainic. Intenţându-i-se proces lui Nichifor Crainic, Benedict Ghiuş va susţine între anii 1945-1946 şi cursurile distinsului gândirist.

Rugul Aprins - demers cultural cu scop soteriologic

Cu Sandu Tudor, iniţiatorul mişcării Rugului Aprins, părintele Benedict Ghiuş avusese primul contact la Chişinău, cunoscându-l prin intermediul Mitropolitului Tit Simedrea. Încă de la început între cei doi s-a înfiripat o adevarată prietenie.  

Amintim că în anul 1945 un grup de intelectuali şi câţiva clerici, „investiţi cu sacerdoţiul conştiinţei“[8] – după accepţiunea lui André Scrima, au format mişcarea Rugul Aprins. „Aceşti oameni aveau încă sensul esenţial al onoarei. (…) Erau fundamental liberi, străini oricărei idei de capitulare, capabili să spună nu.“[9] Astfel, în mijlocul Bucureştiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau lupte acerbe pentru impunerea ideologiei socialiste „Sandu Tudor făcea saltul de la planul politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice, să se înarmeze cu armele Sfântului Duh“[10]. 

În acest context „Rugul Aprins devine un fenomen de atitudine împotriva noilor stăpâni“[11]. În ordine cronologică asociaţia a trecut prin mai multe etape. Între anii 1943-1945, moment în care se desfăşoară simpozionul de la Cernăuţi, organizat de Mitropolitul Tit Simedrea, are loc o primă etapă pregătitoare. Apoi, 1945-1948, perioada consolidării grupului şi programului cultural desfăşurat în cadrul mănăstirii Antim, în care liderul oamenilor de cultură era Sandu Tudor şi cel al monahilor Benedict Ghiuş. Între 1949-1952, când Sandu Tudor a suferit prima detenţie, grupul monahal, la ordinul Patriarhului Iustinian, a fost mutat la mănăstirea Neamţ, moment în care conferinţele s-au desfăşurat într-un cadru intim. După 1952 şi până la arestararea liderilor în 1958, într-un cadru mult mai restrâns, membrii se vor reîntâlni la domiciliile laicilor: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Cornelia şi Dinu Pillat. 

Cu aprobarea Prefecturii Capitalei şi binecuvântarea Patriarhului Nicodim, la aceştia adăugându-se şi ospitalitatea părintelui stareţ Vasile Vasilache, începând cu anul 1944, la mănăstirea Antim „duminică de duminică, după-amiaza, de la orele 17, se desfăşurau «la lumina zilei», în sala bibliotecii, conferinţe publice cu subiect apologetic-mistic.“[12]

 

În cadrul asociaţiei Rugul Aprins, încă de la început, s-a putut observa coexistenţa a două grupuri, unul format din călugări preocupaţi de noile direcţii spirituale şi un grup laic non-conformist, care milita pentru menţinerea vechilor ideologii tradiţionaliste. 

Pentru prima oară în cercul de la Antim, grupul monahal a realizat traducerea unor scrieri mistice din spiritualitatea rusă din secolele XVIII-XIX, care, după ce au fost citite în cadrul unor conferinţe publice, au circulat printre participanţii la întruniri sub formă de samizdat. André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, menţionează scrierile „lui Tihon din Zadonsk sau Ignatie Briancianinov. (Aparte ar trebui menţionate excepţionala traducere a lucrării lui Pavel Florenscki, Stâlpul şi întărirea Adevărului, ca şi «reeditarea» Scrierilor lui Isaac Sirul. (...) În cadrul conferinţelor impresiile au fost nuanţate: simetric declinului artei bisericeşti ruse din secolele XVIII-XIX, se făcea simţit şi în domeniul doctrinei un soi de «baroc rus». Neatinsă rămăsese doar tradiţia filocalică, restituită de Paisie Velicicovski şi transpusă, de pildă, în forme narative criptate ca acele Povestiri ale pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul de atunci.“[13]

Grupul literar se ocupa cu îndeplinirea unor sarcini, riguros stabilite de către Sandu Tudor. Astfel, „în fiecare joi seara ne adunam în salonul stăreţiei unde făceam să lumineze tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi filozofice, muzicale şi artistice“[14]. Dintre oamenii de cultură care formau acest grup literar îi amintim pe: Ion Marin Sadoveanu (dramaturg), Vasile Voiculescu (poet, scriitor şi medic), dr. Paul Sterian (economist), dr. Gheorghe Dabija (medic), prof. univ. dr. Anton Dumitriu (sociolog), prof. univ. dr. Alexandru Mironesc (fizician).  

Părintele stareţ Vasile Vasilachi, în urmă cu câţiva ani, într-un amplu articol rememora acele vremuri. „Cu bucurie amintim de marele scriitor şi om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditaţia sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan Botezătorul. Parcă-i văd foile cu scris mărunt şi apăsat de peniţă. Alteori venea Dr. Vasile Voiculescu şi ne aducea creaţiile sale poetice. Dr. Dabija de la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimile descoperiri medicale. Apoi Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru care prezenta disertaţii filozofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dumitriu vorbea despre limitele gândirii logice şi euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu analiza problematica morală a contemporaneităţii. Paul Sterian ne cucerea cu revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor Părinţi. Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filozof şi scriitor. Sandu Tudor fost ziarist şi polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăinţă, speranţa în Cel de Sus şi lirism în care cuprindea speranţele întregului popor năpăstuit. (...) Arhimandritul Benedict Ghiuş ne aducea sensibilităţile găsite de el în cărţile cele duhovniceşti. Atunci am avut bucuria şi eu -  Vasile Vasilachi - să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau părinţii Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima şi alţii.“[15] Un accent deosebit se punea pe organizarea şi culegerea informaţiilor, conferinţele nu erau organizate superficial ele necesitând „pregătiri serioase ale participanţilor pe căile desăvârşirii mistice.“[16]

 

De exemplu, Paul Sterian în două conferinţe, „Sfânta muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă“ şi „Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare“, cu ajutorul unor imagini alegorice, a reuşut să evidenţieze câteva aspecte ale politicii socialiste. Antonie Plămădeală consideră că Paul Sterian, care ocupase diferite funcţii în Ministerul Economiei, nefiind străin de mişcările politice din ţară, cu ajutorul celor două conferinţe a căutat să pregătească auditoriul în faţa noii opresiuni. „Sfânta muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă. Ce era otrava? Otrava nu era decât o ideologie, nouă, atee, care se instala atunci. Sau Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare. E vorba de alt Paisie decât cel de la Neamţ. O carte întreagă compusă de Paul Sterian, era vorba de un război nevăzut, care era, care exista şi în care se luptau două ideologii.“[17]

Mihai Rădulescu, student în acele vremuri la Litere, venea adeseori să asiste la prelegerile organizate la Antim. Într-un articol aminteşte şi el de această conferiţă, care de fapt oferea auditoriului un mesaj, oarecum ecriptat. „Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfăţişat viaţa sfintei mare mucenice Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 22 decembrie.“[18]

Dar, Paul Sterian excela nu numai în eseuri existenţialiste „el era un mecena“- după cum îl numeşte părintele Vasile Vasilachi, stareţul mănăstirii din acea vreme. „Într-adevăr, de la el veneau daruri bogate pentru mănăstire şi pentru premii scriitoriceşti, pentru zidiri şi înzestrări.“[19]

Alături de aceste desfătări literare aveau loc şi meditaţi christianice. Arhimandritul Haralambie Vasilachi excela în „cursuri de îndrumări mistice de pildă prelegerile (...) De vorbă cu noi înşine ori Frumuseţile adevărului însuşi, cuprinzând meditaţii filozofice şi teologice.“[20]

Antonie Plămădeală în monografia Rugul Aprins precizează că însuşi Tudor Vianu a susţinut la Antim câteva conferinţe care purtau titlul: „Isihasmul“, „Iisus Logos Întrupat“, „Păcatul originar“, „Scena şi altarul“.

Sandu Tudor „cu suflul lui liric, polemizând pe teme creştine“[21], manifesta predilecţie pentru tratrea unor teme de factură mistică. De-a lungul prelegerilor: „Rugăciunea inimii“, „Exegeza smochinului blestemat“ şi „Medaliaoane ale unor mari isihaşti“, penelul tudorin, în spiritul său inconfundabil, a căutat să pătrundă în miezul tainelor christice.

După conferinţă se obisnuia ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau o altă persoană, bine informată, din sală. Sub forma aceasta se fixa în mintea auditorului subiectul dezbătut.

Bartolomeu Valeriu Anania în Memorii acordă un spaţiu generos prezentării „poetului isihast“ Vasile Voiculescu. În acei ani scriitorul lucra la Ultimile sonete… De fiecare dată când venea la Antim aducea cu sine câte un sonet.  După ce-l citea în sala bibliotecii căuta să afle păreri despre creaţia sa, răspunzând totodată şi întrebărilor venite din partea auditoriului.

Într-o conferinţă Ion Barbu, bun prieten cu Sandu Tudor, a prezentat auditoriului „în manuscris, traducerea în curs a lui Richard al III-lea.“[22]

Prelegeri despre ultimile descoperiri ştiinţifice au susţinut „fizicienii şi matematicienii precum Octavian Onicescu, Mihail Necule, dr. Plăcinţeanu, Valentin Poenaru, acesta din urmă acum la Universitatea din Paris“[23] şi nu în ultimul rând distinsul savant Alexandru Mironescu.

 În zilele săptămânii, după slujbele de seară, celor prezenţi li „se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie şi Utrenie şi tălmăcirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentată Sfânta Liturgie cu simbolismul ei tradiţional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografică a Liturghiei, joia prezentarea mistică a Liturghiei.“[24]

Pentru cei înclinaţi spre alte discipline organizau concursuri, pe care Sandu Tudor împreună cu Paul Sterian le sponsoriza cu sume importante de bani. Astfel, muzica şi pictura bizantină nu au fost omise din atenţia cercului de la Antim.

Iată ce notează cu privire la acest aspect părintele stareţ Vasile Vasilachi „Am avut bucuria să dăm premiu de multe milioane (în banii de atunci, bine înţeles) compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creaţii unice nu numai în muzicologia românească, dar şi în întreaga Ortodoxie.  Aceste Oratorii de faimă europeană au fost interpretate la Ateneul Român, în primă audiţie, de Orchestra Filarmonică din Bucureşti dimpreună cu societatea corală România, dirijată de Profesorul Nicolae Lungu. Astfel, la 3 martie 1946, a fost prezentat oratoriul Patimile în învierea Domnului, dirijată de însuşi George Enescu, iar la 24 decembrie 1947, oratoriul Naştere Domnului, dirijat de Constantin Silvestri.“[25]

Paul Constantinescu a compus, în cinstea mişcării Rugului Aprins, un antifon intitulat Rugăciunea inimii. Această deosebită lucrarea corală, după cum ne informează Antonie Plămădeală, a fost înmânată în original lui Sandu Tudor. „Cred că a fost cântat doar de corul bărbătesc al călugărilor de la Antim. Intenţia a fost de a da un fel de imn al Mişcării Rugului Aprins“[26].

Nici arta scară nu a fost omisă din atenţia liderilor.  „Altădată s-a ţinut un concurs pentru icoane ortodoxe la care au participat mulţi pictori“[27]. Cel care a câştigat concursul a fost părintele Sofian Boghiu, care a pictat o icoană a Rugului Aprins.

Precizăm că juriul concursurilor amintite a fost format din sculptorul Mac Constantinescu, Alexandru Mironescu, Sandu Tudor şi istoricul de artă I. D. Ştefănescu., iar „premiile în bani erau ca întotdeauna asigurate de Paul Sterian şi de Sandu Tudor“[28].

Antimul era frecventat şi de un grup de generali, printre care îi amintim pe: „Gheorghe Stratilescu, Gheorghe Iorgulescu, Ioan Toma, Constantin Manolache.“[29]

După cum se poate observa din succinta prezentare a câtorva momente „Rugul Aprins nu este o invenţie literar-politică: el vine din orizontul originar al Revelaţiei (…) şi, ca atare, el era cel care deschidea acest orizont“[30] - André Scrima.

Benedict Ghiuş - liderului grupului monahal

André Scrima, în volumul Timpul Rugului Aprins, a acordat un amplu spaţiu prezentării „liderului grupului monahal“, Benedict Ghiuş. Exegetul îşi manifestă indignarea că sfinţia sa „a suferit ostilitatea absurdă a ierarhiei bisericeşti şi chiar a celei politice (între anii 1940-1944), a fost ţinut deoparte, blocat.“[31] În pofida multiplelor piedici Sfânta Liturghie şi „predicile l-au adâncit şi, într-un anumit fel, l-au păstrat pentru un destin diferit: l-am putea numi, succint, duhovnicesc.“[32]

Pentru a susţine această ipoteză André Scrima evocă un fragment dintr-o omilie rostită de distinsul părinte: „«Nimeni nu părăsteşte ortodoxia pentru că a epuizat-o.» Şi, urmând imediat, cu o coerenţă logică străbătând, ca printr-o chiasmă, îndărătul celor spunse: «Cea mai cumplită persecuţie împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori.»“[33] Cu ajutorul acestor cuvinte, pline de înţelesuri, duhovnicul cu multă subtilitate, intuind apropierea ateismului de sorginte socialist, trăgea două semnale de alarmă. Prin urmare, în acele vremuri tulburi „se putea întrezări, posibilitatea închiderii căilor spre înlăuntrul tradiţiei spirituale.“[34]

Altădată lepădând pietatea, cu ajutorul cuvintelor evanghelice, în chip profetic de la amvon atrăgea atenţia: „Vai vouă ... că aţi luat cheia cunoştinţei, ... că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor. Voi înşivă nu intraţi şi pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.“ (Luca 11, 52; Matei 23, 14).  Cu ajutorul acestor cugetări „eram invitaţi să deprindem dificiliul exerciţiu al adevărurilor ce alungă amăgirile încântării de sine, recunoştinţa noastră a rămas vie pentru atare dăruire, trezitoare, de cuvânt.“[35]

După ce părintele Benedict Ghiuş a fost numit stareţ al mănăstirii Antim, în noua funcţie „s-a străduit să dea coeziune şi un chip propriu acestei comunităţi cu structură aparte. (...) Oscilând uneori între timiditate şi rigoare, el a fost, de la un capăt la altul al experienţei Antimului, duhovnicul, sfătuitorul, interlocutorul intelectual calificat pentru căutătorii de sens ai acelei perioade.“[36] 

În anul 1949 Facultatea de Teologie din Bucureşti s-a separat de Universitatea din Bucureşti. În urma acestei desprinderi şi a schimbărilor politice din ţară, în programa şcolară s-au introdus noi materii pentru ca altele să fie scoase definitiv. Discipina „Ascetică şi Mistică“, fără nici o explicaţie, a fost scoasă din programa universitară. În urma acestei restructurări, Benedict Ghiuş şi-a încheia scurta carieră în mediul universitar. Cu toate acestea, în cadrul mişcării de renaştere neobizantine Rugul Aprins părintele a fost „interlocutorul intelectual calificat pentru căutătorii de sens.“[37]

Arestarea părintelui Benedict Ghiuş

În 1949 activitatea Rugului Aprins fiind scoasă în afara legii Benedict Ghiuş împreună cu ceilalţi monahi din cadrul mănăstirii sunt mutaţi la mănăstirea Neamţ. După câţiva ani a revenit la Bucureşti fiind primit în obştea mănăstirii Plumbuita.

După câţiva ani, pe data de 14 iunie 1958 este arestat. Dosarul său penal de la A.C.N.S.A.S. îl găsim în volumul 1, cuprinzând filele 177-250. În urma torturilor fizice şi psihice, a „recunoscut“ aşa numitele „crime comise“ în trecut. Benedict Ghiuş le-a mărturisit anchetatorilor că în anul 1955 a avut loc o întânire cu Sandu Tudor, care i-a cerut „să se ocupe de un grup de tineri studenţi bucureşteni, doritori să aprofundeze căile credinţei.“[38] În continuare redăm un fragment din declaraţia „inculpatului“, consemnată de anchetator: „După ce am acceptat propunerea lui Sandu Tudor de a mă ocupa de educaţia religioasă a unor elemente intelectuale din rândurile tineretului, cunoscute de el, au venit la mine trimişi de acesta o serie de tineri studenţi. (...) Cu aceste elemente am organizat întruniri la domiciliul meu, cât şi la domiciliul profesorului Mironescu Alexandru şi la mănăstirea Plumbuita. Precizez că întrunirile de la domiciliul lui Mironescu Alexandru şi de la mănăstirea Plumbuita au fost organizate de Sandu Tudor şi la o parte din acele întruniri am participat şi eu.“[39]

În următoarea declaraţie, pentru a înlătura orice urmă de suspiciune, lăsând să se întrevadă o transparenţă totală, dă anchetatorului câteva amănunte cu privire la programul respectat la mănăstirea Plumbuita, unde s-au desfăşurat o parte din întâlniri.

(...)Cu privire la conferinţele de la Antim, la data de 26 septembrie 1958, procurorul consemnează în procesul verbal: „În cadrul întâlnirilor ţinute, au discutat pe lângă probleme de ordin mistic-religios şi o serie de probleme politice, făcând comentarii duşmănoase la adresa regimului democrat din ţară. În aprilie 1948, activitatea acestui grup a fost interzisă prin lege, însă Ghiuş Benedict a continuat să menţină legătura cu membrii grupării, iar în cursul anului 1955 şi-au reluat activitatea în mod subversiv, constituind un grup clandestin format din elemente recrutare în special din rândul studenţilor, cu care a organizat şi ţinut întâlniri subversive, atât la domiciliul său, cât şi la Mironescu Alexandru, precum şi în paraclisul mănăstirii Plumbuita din Bucureşti. În cadrul acelor întâlniri subversive, Ghiuş Benedict, Sandu Tudor şi ceilalţi au făcut membrilor grupării o educaţie naţionalistă, antidemocrată şi au purtat o serie de discuţii duşmănoase, făcând agitaţie contrarevoluţionară împotriva orânduirii de stat democrat-populară din R. P. R. De asemenea, Ghiuş Benedict a luat parte la mai multe întruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, în cadrul cărora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste şi au făcut comentarii duşmănoase împotriva regimului democrat-popular, preconizând schimbarea acestuia ca urmare a unei intervenţii ce trebuia să survină din partea puterilor imperialiste, restaurându-se orânduirea capitalistă.“[40]

Astfel, anumite evenimente, care au făcut parte din viaţa „inculpatului“, au fost prezentate sub forma unor „delicte grave“. După ce a evocat încălcarea noului Cod Penal, anchetatorul a trecut la transformarea călugărului într-un infractor care „făcea agitaţie“ şi mergea la „întruniri subversive“.

Benedict Ghiuş, după Sandu Tudor şi Adrian Făgeţeanu, a primit cea de-a treia pedeapsă, dacă avem în vedere numărul de ani de încarcerare, adică optsprezece ani de temniţă grea. A trecut prin închisorile Jilava, Aiud, ca în cele din urmă, la 16 mai 1962, să fie transferat la Ostrov, în Balta Brăilei, unde a lucrat la muncile agricole.  De-a lungul anilor de detenţie Benedict Ghiuş s-a reîntâlnit şi cu alţi colegi de la Antim. Părintele Sofian Boghiu, cu care a stat în celulă timp de doi ani de zile, ne mărturiseşte că „părintele Benedict, luminos la chip, s-a impus de la început prin cuvântul său blând, convingător şi înţelept, ca o mare mângâiere pentru toţi cei de faţă – civili, ofiţeri, preoţi, medici, monahi, tineri şi vârsnici – încât uitam cu totul de mizeria în care ne aflam“[41].

În urma decretului Benedict Ghiuş a fost eliberat pe data de 25 iunie 1964. După ce vreme de câţiva ani va săvârşi serviciul religios la Catedrala  Patriarhiei, în 1974 se retrage la Mănăstirea Cernica căutând o mai mare însingurare.

Dornic de a lăsa posterităţii un text religios cât mai aproape de slova originală, se apucă să traducă din nou Proloagele. „În cinci ani de stăruinţă, a terminat de transcris cu litere latine şi de diortosit, îndreptând pe unde trebuia, cele patru volume mari de Proloage, tipărite la Mănăstirea Neamţ, între anii 1854-1856, în alfabet chirilic.“[42] Textul avea să vadă lumina tiparului, postum, în anul 1991.

La data de 12 iunie 1990 părintele Benedict Ghiuş trece la cele veşnice, la vârsta de optzeci şi cinci de ani, stingându-se „ca o lumânare de ceară curată, arzând el însuşi, luminând (...) pe mulţi atât prin cunoştinţele sale, dar mai ales prin exemplul vieţii sale jertfelnice“[43].

Întreaga sa viaţă a stat sub semnul discreţiei. Înclinăm că credem că acest cuvânt i se potriveşte cel mai bine celui care a fost un model de altruism. La înmormântarea sa, părintele Sofian Boghiu va rosti câteva cuvinte: „Oriunde se afla, totdeauna era cu zâmbetul pe buze şi cu multă pace în inimă, ca rod binecuvântat al rugăciunii neîncetate, pe care o practica cu adevărat. Când mă întorceam acasă, la Mănăstirea Antim, purtam în memorie chipul său luminos şi blând, iar în inimă duceam prospeţimea cuvintelor sale, de mult folos duhovnicesc“[44]. Cine l-a cunoscut, şi nu au fost puţini, au văzut pe chipul părintelui Benedict Ghiuş o urmă a luminii divine, care în taină a reuşit să ardă în duhul Rugului Aprins.

Dr. Camelia SURUIANU

---

[1] Gheorghe Vasilescu, Benedict Ghiuş duhovnicul inimii, Editura România Creştină, Bucureşti, p. 17. 

[2] Ibidem., p. 20.

[3] Ibidem., p. 23

[4] Ibidem., p. 32.

[5] Ibidem., p. 32.

[6] Ibidem., p. 25.

[7] Gheorghe Vasilescu, Benedict Ghiuş duhovnicul inimii, Editura România Creştină, Bucureşti, p. 34.

[8]André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 163. 

[9] Ibidem., p. 160.

[10] George Enache, Un mare duhovnic văzut prin ochii Securităţii părintele Adrian Făgeţeanu mărturisitorul, Rost, numărul 42-43, august-septembrie 2006.

[11] Artur Silvestri, Modelul “omului mare”, zece « Convorbiri de amurg » cu Antonie Plămădeală urmate de « Douăzeci şi opt de scrisori de altădată », Editura Carpathia Press, 2004, Bucureşti, p. 14. 

[12] Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 12.

[13] André Scrima, op. cit., p. 136.

[14] Vasile Vasilachi, Rugul Aprins. Cercul literar – cultural de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, în Calendarul Credinţa, The Faith, Detroit, 1992, pp. 66-71.

[15] Idem.,

[16] Idem.,

[17] Antonie Plămădeală, Rugul Aprins,  ed. cit., p. 30.

[18]Mihai Rădulescu, Cuvântul lui Dumnezeu în puşcărie. IV. Preludiu la Rugul Aprins, în Vestitorul Ortodoxiei , iulie, 1993.

[19] Vasile Vasilachi, op. cit.,  

[20] Idem.,

[21] Idem.,

[22] Gheorghe Vasilescu, Benedict Ghiuş duhovnicul inimii, ed. cit., p. 51.

[23] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 16.

[24] Sofian Boghiu, Duhovnici români contemporani, Ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 28.

[25] Vasile Vasilachi, op. cit., p. 69.

[26] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 16.

[27] Vasile Vasilachi, op. cit., p. 69.

[28] Antonie Plămădeală,  op. cit., p. 15.

[29] Ibidem., p. 16.

[30] André Scrima, op. cit., pp. 145-146. 

[31] André Scrima, op. cit., p. 135.

[32] Idem.,

[33] Idem.,

[34] Idem.,

[35] Idem.,

[36] Idem.,

[37] Gheorghe Vasilescu, op. cit., p. 52.

[38] Idem.,  

[39] George Enache, Părintele Benedict Ghiuş sau despre a îndura suferinţa cu blândeţe, în Rost, nr. 47-48, ianuarie-februarie 2007.

[40] Idem., 

[41] Gheorghe Vasilescu, op. cit.,  p. 9.

[42] Ibidem., p. 57.

[43] Sofian Boghiu, Aducere aminte despre părintele Benedict Ghiuş, în Gheorghe Vasilescu, Benedict Ghiuş duhovnicul inimii, Editura România Creştină, Bucureşti, p. 11.

[44] Idem.,