13.12.12

Interviu cu Badia Nae Purcarea despre experimentul Pitesti. „Pitestiul a fost mult mai dur decat Holocaustul. Un prizonier din Siberia a zis: daca noi in inchisorile din Siberia traiam ca aici la Pitesti, muream demult”

E scheian vechi badea Nae şi e cunoscut foarte de braşovenii adevăraţi. E verde precum bradul ce se-ndoaie, dar nu se frânge, după vorba prietenului său Ion Gavrilă Ogoranu. Am privilegiul de a mă fi născut în oraşul domniei sale de la poalele Tâmpei. Îl ştiam de demult din legendele cu haiduci şi legionari, însă dintr-un soi de sfială şi nevrednicie n-am îndrăznit să-l caut. Camarazii săi de suferinţă, unii încă în viaţă, mi l-au numit: un sfânt şi fratele nostru mai mare. Prieteni, elevi de-ai săi, intelectuali, preoţi, călugări, oameni din străinătate, vrăjmaşii săi chiar şi tot felul de gură cască se vântură într-un nesfârşit pelerinaj să vază şi să auză pe bădia Nae. 
Ceva mai târziu, s-a-ntâmplat să-l găsesc vorbind la o lansare de carte despre Noica. Era o carte scrisă „corect politic” şi „scurtată” rău în ceea ce priveşte adevărul ăla cu capul spart de pe uliţe. La finalul lansării cu o smerenie, rar întâlnită azi, a cerut cuvântul. Şi a vorbit. Rostirea sa ne-a dus la geneza faptelor, aşa cum ele au fost să fie. Cu blândeţe fermă a despicat văzduhul şi a dumirit pe cei cu urechile la ei. Autorul imberb şi sclifosit a tăcut mâlc în faţa baciului. Se lăsase o linişte grea. Apoi, şi-a cerut iertare pentru nedorita intervenţie şi a dat să plece. Sala grămadă s-a ridicat şi ea să-l îmbrăţişeze pe bădia lor uitând de carte, autor şi autografe. Strategic, tânărul „învăţător” de  la Bucureşti a explicat că nu a putut publica până la capăt tot ce a aflat despre subiect şi că, pe deasupra, şi-a făcut o sumedenie de duşmani. Bătrânul Purcărea i-a răspuns calm şi cu profundă afecţiune: ştiu, dar îţi mulţumesc şi pentru atât cât ai spus! Am încercat să vorbesc cu autorul şi politicos  m-a expediat spunându-mi că ştiu deja mai multe decât a putut divulga în cartea sa. 
Acela fost-a momentul când l-am abordat pe Badea Nae. Scârbit de cele văzute că vin de la tinerii-cufuriţi-eşalonul 3 m-am îndreptat cu sete să-l salut cu onor pe Bădia. Mă iertaţi, pentru întârziere, dar n-am luat o palmă pentru ceva nobil şi nici pentru Hristos! M-a privit îndelung cu un zâmbet melancolic ca apoi să ne pierdem pe uliţele Scheiului. Când am intrat în căscioara-i ţărănesc decorată am simţit pentru prima dată cum e să te întorci acasă.
***





„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”


Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?
Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.
M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?
N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut. Am citit aici un articol al unui preot maghiar; a fost student şi a fost băgat la Piteşti, dar el maghiar fiind nu a făcut parte din problemele românilor. Nu a cunoscut Mişcarea Legionară. Şi scrie aşa de frumos, dom’le! Am admirat felul cum disecă, îmi face impresia că uneori chiar prea mult, aceasta problemă. Dar aşa a văzut-o el, e frumos…
M.I.: Care problemă?
N.P.: A Piteştiului, că a trecut prin Piteşti. Scrie foarte frumos, are foare mult discernământ, foarte multă logică în tot ceea ce spune. Interesant, foarte interesant, dar e bine ca acest lucru să fie dat şi în şcoli, să citească, să studieze, dar e prea… cum să zic, face parte din romanele astea S. F., că a fost o imaginaţie bolnavă tot ce ni s-a întâmplat acolo.
M.I.: Dar nu credeţi că din vina noastră nu e promovat Piteştiul?
N.P.: Dom’le, e o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimenia din ţară de la noi nu vrea să dezvălui această rezistenţă.
M.I.: Dar de unde ştiţi că poporul nostru tace? Care este argumentul că ar fi o atitudine conştientă? Poate că suntem indiferenţi.
N.P.: Pentru că este o direcţie nu ştiu de unde primită. Cine conduce ţara? Din umbră cine o conduce? Ştim noi lucru ăsta? Bănuim că e condusă de… noi zicem că-i condusă de Băsescu şi îl beştelim pe Băsescu toată ziua, dar dincolo, peste Băsescu, cine e, cine conduce? Mafia asta. Cine-i asta? Ştim noi cine-i asta? Bănuim, dar liniile directoare pe care le dă sunt foarte precise. Nu faci aia, nu faci aia. Te duci şi plângi la Holocaustul evreilor, vai ce plângi, ce lăcrimezi la Holocaustul evreilor, atât! Dar plângi tu vreodată citind despre Piteşti? Despre Piteşti ai plâns tu? Ai lăcrimat? Să vezi ce s-a întâmplat acolo? Vrei să dezvălui? Nu vrei. Ţii ascuns, vai, să nu afle, să nu se ştie. Parcă am ţine în braţe comunismul, ştii, aşa, cu mult drag. Îl ţinem pentru că de la Iliescu încoace, ce s-a făcut? S-a făcut ceva? Nu s-a făcut nimic. Şi toate, toate care vin, că-i Iliescu, că-i Băsescu sau cine o fi, toate purced de la acelaşi trunchi: concepţia comunistă. Uite ăsta e efectul concepţiei comuniste, tot ce se întâmpă acum.


Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre generaţia neînvinsă de la 1948: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!


13 decembrie - Mărturisitorul Nicolae Purcărea împlineşte 89 de ani. La mulţi ani! Mărturie despre despre experimentul Piteşti, minunile lui Dumnezeu, neamul românesc, poezia închisorilor comuniste, personalităţile creştine întâlnite în temniţe, generaţia 1948



- Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S‑au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care în închisori v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?

- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior, pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

Related Posts with Thumbnails