La multi ani, Badie Niculae! Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste, minunile lui Dumnezeu, neamul romanesc, poezia inchisorilor comuniste, personalitatile crestine intalnite in temnite, generatia 1948 si abdicarea bisericii catolice.

 

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.

- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS - fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea

CRIMINALII DIN UMBRA. Cine au fost sefii tortionarilor comunisti? Studiul fostului detinut politic Constantin Iulian demasca reteaua autorilor crimelor comuniste de la inchisoarea Pitesti, cei aflati in functiile de decizie.

Cu puţin timp înainte de a fi răpus de o necruţătoare boală galopantă, în mai 2012, de pe patul spitalului Fundeni, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, dr. Constantin Iulian, mi-a cerut să fac public studiul referitor la coordonatorii din umbră ai experimentului reeducării prin tortură din închisoarea Piteşti, lucrare pe care mi-o încredinţase cu puţin timp înainte.

(…) Intelectual rasat, om de o vastă cultură şi cadru universitar, dl Constantin Iulian a fost preocupat întotdeauna de găsirea principalilor autori ai genocidului la care au fost supuse elitele poporului Român după instaurarea dictaturii comuniste. Adică şefii direcţiilor de Securitate, cei care ordonau subalternilor lor să comită torturile şi crimele respective, ei fiind şi principalii beneficiari ai atrocităţilor.

Dl Iulian era urmărit de faptul că, în efervescenţa de care opinia publică va fi cuprinsă când se vor descoperi crimele comunismului şi executanţii lor mărunţi (aşa cum se întâmplă acum cu Vişinescu şi Fecioru), se va trece cu vederea tocmai anchetarea principalilor vinovaţi, adică cei ce au dat ordinele criminale.

În cazul de faţă, dl Iulian avea nu doar calitatea de cercetător, dar şi aceea de fost deţinut politic, unul din numeroşii studenţi supuşi între 1949 şi 1951 celor mai abjecte metode de tortură fizică şi psihică în cadrul experimentului secret de la Piteşti, calificat de Alexandr Soljeniţîn drept „cea mai mare barbarie a lumii moderne”. El a investigat cine au fost conducătorii Direcţiei a V-a de Securitate, care în acei ani de groază era principala beneficiară şi coordonator al crimelor de la Piteşti. (Florin Dobrescu - Departamentul Cercetare-Documentare al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti)

Cercetând arhivele secrete ale Securităţii puse la dispoziţie de CNSAS, după Revoluţie, dar şi rezultatele unor cercetări orale efectuate în cadrul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici – Luptători Anticomunişti, am reuşit să identific parte din autorii din umbră ai crimelor de la Piteşti. Am mers pe drumul demascărilor, smulse prin tortură, care scrise au ajuns la cei din umbră.

Iată rezultatul acestor cercetări.

ŢURCANU EUGEN, deţinutul politic instruit de autorii din umbră, înmâna „demascările”, smulse prin tortură de la victime, direct ofiţerului politic al închisorii Piteşti şi care se numea MARINA ION, pe numele lui adevărat IŢICOVICI. Acesta, tot direct, le înmâna lui SEPEANU TUDOR (evreu comunist), care în 1948 era directorul Securităţii Bucureşti, iar în 1950 a fost numit şef Serviciu Inspecţii în Direcţia Generală a Penitenciarelor (D. G. P.), cu misiunea specială de a activa personal, pe teren, în obţinerea de informaţii utile Securităţii de la deţinuţii politici.

Sepeanu Tudor era ajutat în „munca” sa de CSELLER (ZELLER) LUDOVIC, aflat în funcţia de Director în DGP.

Din mâinile acestora, „demascările” scrise ajungeau la două persoane, pe numele lor SENATER MOISE şi SOLOMON AVRAM, ambii din Direcţia Securităţii Bucureşti, foşti subalterni a lui SEPEANU în perioada 1948-1950.

De la Direcţia Securităţii Bucureşti, documentele secrete ajungeau la Direcţia a V-a a Securităţii Poporului, a cărei şef era atunci DULBERGER MIŞA (DULGHERU MIHAI) ajutat de LEPĂDĂTESCU MIRCEA şi DIACĂ SIMION-TUDOR. De aici ele erau repartizate anchetatorilor din Direcţia V-a a Securităţii, care prelucrau aceste „demascări” şi le transmiteau Regionalelor de Securitate din ţară. Aceste Regionale, la rândul lor, operau arestări şi anchete, finalizând astfel rezultatele acţiunii Piteşti.

Persoanele care făceau aceste prelucrări în cadrul Direcţiei V de Securitate, identificate până în prezent (2011) sunt următoarele:

ANDREESCU MATUŞEI (MATHUSEVICI NATHAN), STETCOVICI GRIGORE, ARITONOVICI SAMUEL, SERGIU RĂZVAN, CEASLAVSKI (?), NEIDMAN GINGOL, SIMON JACQUES, DAVIDOVICI LEON, FRANCO SANDU (FRANKA), LEOBEL BARBU, MARCOVICI TEDY, MAHLER WILLIAM, TELEMAQUES FLAMBOLY, SEGAL LUIZA, HOSSU ESTERA, GHERSOHN CLARA, HERBERT ESTERA (HABER), WINCLER VICTORIA, MATEESCU ELLE, FISCHER SIMION, ZIGLER SIMION, ROŞCA (?), TURCHISCHER MARCEL, BUTIKA FRANCISC, SZABO EUGEN, BREBAN IOSIF.

Şefii Regionalelor de Securitate din ţară, de la acea vreme, care ştiau despre experimentul Piteşti, şi-l exploatau, erau:

Direcţia regională Braşov: col. IOSIF KALBUSEK şi mr. ADALBERT IZSAK;

Direcţia regională Cluj: col MIHAI PATRICIU (WEISS) şi lt. col. GH. CRĂCIUN;

Direcţia regională Constanţa: cpt. NICOLAE DOICARU şi lt. NĂSTASE REPI;

Direcţia regională Craiova: mr. EUGEN VISITIG şi mr. ION VASILESCU;

Direcţia regională Galaţi: col. MAURICIU STRUL şi mr. GHEORGHE BARBU;

Direcţia regională Iaşi: lt. NICOLAE PANDELEA şi mr. AUREL LEIA;

Direcţia regională Oradea: lt. LUDOVIC CZELLER (care a fost apoi transferat la Diercţia Generală a Penitenciarelor) şi cpt. TOMA ELEKIS;

Direcţia regională Piteşti: col. MIHAI NEDELCU şi mr. ION MARIN;

Direcţia regională Ploieşti: lt. col. CONSTANTIN CÂMPEANU şi mr. RACOVSCHI MĂNESCU;

Direcţia regională Sibiu: lt. col. CRĂCIUN GH. (venit de la Cluj) şi cpt. LUCIAN MOLDOR;

Direcţia regională Suceava: lt. col. IOAN POPIC;

Direcţia regională Timişoara: lt. col. COLOMAN AMBRUŞ şi AUREL MOIŞ;

Acesta a fost drumul „demascărilor” scrise. Informaţiile însă despre aceste „demascări” şi în general despre „acţiunea Piteşti” erau trimise mai departe de la Direcţia V către Secretariatul General al Securităţii şi anume la următoarele persoane: EINHORN WILHWLM, DONESCU DUMITRU, SCHMERER EMANOIL, MATEESCU NICOLAE, JURICĂ ALEXANDRU.

Aceste persoane, la rândul lor informau asupra mersului acţiunii Direcţia Generală a Securităţii Poporului: BODNARENCO PANTELEI (PANTIUŞA), NICOLSCHI ALEXANDRU (GRUNBERG BORIS), MAZURU VLADIMIR.

Direcţia Generală a Securităţii Poporului, informa ierarhic Ministerul de Interne şi anume: TEOHARI GEORGESCU (TESCOVICI BURĂH) care era ministru, ŞANDOR DEMETER – şef Direcţia Cadre şi JIANU MARIN – secretar general (care acţiona de altfel şi pe teren).

De aici informaţiile erau transmise direct lui GHEORGHIU-DEJ şi prin el Comitetului Central.

În cadrul acestei acţiuni, Directorul închisorii Piteşti, DUMITRESCU ALEXANDRU, primii gardieni: CIOBANU şi MÂNDRUŢ, ca şi cetele de gardieni dintre care s-a remarcat celebrul GEORGESCU, nu erau decât complici la torturi. Ei erau utilizaţi ca unelte criminale în contactul direct cu deţinuţii.

Tot din documentele CNSAS, cele care se referă la simulacrul de proces, în care au fost formal judecate şi condamnate unele persoane din Administraţia închisorii Piteşti, am aflat câteva informaţii utile pentru identificarea autorilor din umbră ai reeducărilor prin tortură. 

Iată aceste informaţii:

= Avocatul BACIU ION în apărarea lui SEPEANU TUDOR arată că acesta a sprijinit efectiv această actiune de tortură pentru smulgerea de informaţii de la deţinuţii politici în 1951, dar această acţiune a funcţionat înainte cu doi ani sub NEMEŞ Iosif şi „n-a făcut nimic din proprie iniţiativă ci din ordinul superiorilor săi, colonelul BIRTAŞ, colonelul BACIU, colonelul SĂILESCU care nu apar în proces”.

= Avocatul SABIN pentru inculpatul MARINA Ion artată că acesta a fost trimis la Piteşti să ia legătura cu ŢURCANU de către NEMEŞ care avea legături dinainte cu ŢURCANU şi care nu apare în proces.

= „N-a putut să-şi dea seama că ordinul este injust, că a raportat mereu despre cele ce se petrec în penitenciarul Piteşti, ajungând să telefoneze şi la cabinetul ministrului.

S-a ordonat o anchetă care nici până azi (16/04. 1957n. n.) nu se ştie ce s-a făcut cu ancheta făcută de colonelul BIRTAŞ, care venind la penitenciarul Piteşti a spus să se pună plasă la grilajul (?) dar nu s-a preocupat de cauzele pentru care s-au aruncat deţinuţii de la etaj, care au murit”

= DUMITRESCU ALEXANDRU, fostul director al penitenciarului Piteşti din anii 1949-1951, când a primit inspecţia colonelului NEMEŞ IOSIF (spre sfârşitul  lunii mai 1949), la întrebarea acestuia „cum se desfăşoară munca de informare declară: „până la venirea D-lui, timp în care m-am folosit de un deţinut venit de la penitenciarul Suceava cu numele de ŢURCANU EUGEN, care mi-a raportat pe la sfârşitul lunii aprilie 1949 că a lucrat cu dumnealui la penitenciarul Suceava. La auzul acestor cuvinte mi-a dat ordin să-l i-l aduc imediat jos. Am dat ordin şi a fost adus jos în biroul meu, unde se afla domnul inspector general NEMEŞ IOSIF, deţintul legionar ŢURCANU Eugen şi eu am primit ordin de la domnul inspector general NEMEŞ IOSIF să-i las singuri. După ce au discutat împreună circa una jumătate oră, am fost chemat în birou de domnul inspector general NEMEŞ IOSIF şi mi-a dat ordin să-l trimit sus pe deţinutul legionar ŢURCANU EUGEN.

După ce l-am trimis, am intrat în birou unde am fost întâmpinat de domnul inspector general NEMEŞ IOSIF cu următoarele cuvinte: „bine ai făcut, poţi să-l foloseşti mai departe că este băiat bun”.

(Dosar nr. 494/1956 – Trib. Militar al Reg.  II-a Militară.

Documentul a fost publicat şi în volumul „Experimentul Piteşti – PERT ’08” de către Aristide IONESCU).

Din declaraţia lui DUMITRESCU Alexandru rezultă clar că NEMEŞ IOSIF l-a „prelucrat” pe ŢURCANU încă pe când acesta se afla în penitenciaruL Suceava…

Fiindcă după Revoluţia din 1989 în cadrul foştilor securişti a apărut o ruptură între cei ce au activat sub Ceauşescu şi cei din timpul lui Dej, am îcercat să valorific această ruptură. Cei de pe timpul lui Ceauşescu au început să-i denunţe pe cei din perioada Dej ca autori ai marilor crime, deci şi ai Piteştiului. De la aceşti denunţători am aflat date interesante în legătură cu originea etnică a autorilor din umbră ai fenomenului Piteşti.

Iată aceste informaţii:

= Ministerul de Interne era condus atunci de TEOHARI GEORGESCU, evreu pe numele adevărat BURĂH TESCOVICI;

= Directorul General al Securităţii Poporului: general locotenent GHEORGHE PINTILIE, pe numele adevărat BODNARENCO PANTELEI zis „PANTIUŞA”, evreu cu cetăţenie sovietică;

= Subdirector, g-ral mr. ALEXANDRU NICOLSCHI, evreu, cu numele adevărat BORIS GRUNBERG;

= Subdirector,  g-ral mr. VLADIMIR MAZURU, evreu polonez;

= Director al Secretariatului: mr. WILHELM EINHORN, şi el evreu;

La Direcţia a V-a a Securităţii unde se prelucrau „demascările” de la Piteşti se aflau:

= Director: col. MIHAI DULGHERU, numele adevărat fiind MIŞA DULBERGER, evreu comunist care a emigrat în Israel;

= Şef de serviciu: cpt. MATUŞEI ANDRIESCU, numele adevărat fiind MATUSEVICI NATHAN – evreu, anchetator între 1946-1962;

= Director adjunct: ARITONOVICI SAMUEL (semna ANTONIU SAMI) – evreu, anchetator între 1948-1952, a emigrat în Israel;

= RĂZVAN SERGIU – evreu, anchetator între 1948-1952; a emigrat în Israel;

= NEIDMAN GINGOL – evreu, emigrat în SUA;

= SIMON JAQUES – evreu, emigrat în Israel;

= RUSU MIRCEA, anchetator între 1948-1956; a emigrat în SUA;

= DAVIDOVICI LEON (MUREŞAN) – anchetator între 1948-1956; a emigrat în SUA;

= FRANCO SANDU – evreu, anchetator între 1948-1956, a emigrat în Israel;

= LEON BARBU – evreu comunist, anchetator între 1948-1956;

= MARCOVICI TEDY (MICLE) – evreu, anchetator între 1948-1956; a emigrat în Israel;

= MAHLER WILLIAM – evreu, anchetator între 1952-1956; a emigrat în Israel.

Dintre femeile comuniste evreice, care au îndeplinit funcţia de anchetatoare, au fost identificate: TELEMAQUES FLAMBOLY, SEGAL LUIZA, HOSSU ESTERA, GERSOHN CLARA, HERBERT ESTERA, WINCLER VICTORIA, MATESCU ELLE (MATEESCU ELLE, figurează şi semnează şi ca secretară pe sentinţele de condamnări administrative,  preşedinte al comisiei fiind NICOLSCHI).

Toate aceste femei, după Piteşti, au emigrat.

Precizez că din unele documente care vizau persoanele încadrate în Direcţia V-a – Cercetări Penale, cunoscută şi sub indicativul UM 0638, în timpul „experimentului Piteşti”, pe cele 45 de posturi de ofiţeri figurau 31 evrei şi doar 8 români, restul fiind greci, sârbi şi alte naţionalităţi.

M-a intrigat în mod deosebit prezenţa pe care am constatat-o la începutul reeducării, pe parcursul ei, dar şi în finalul acţiunii de ştergere a urmelor, a unor evrei comunişti. Astfel, la Suceava, în 1948-1949, când s-a pregătit acţiunea de reeducare, nelipsit pe teren (în închisoare) a fost lt. col. IOAN POPIC, pe numele adevărat POPPIG IANOŞ-ADALBERT, evreu, Directorul Regionalei de Securitate Suceava.

La Piteşti, în timpul, torturilor pe teren s-a aflat lt. col. SEPEANU TUDOR-IANI, Directorul Securităţii Bucureşti în 1949, emigrat mai târziu în Israel şi care era ajutat la vremea respectivă de alţi doi evrei, mr. MOISE SENATER şi cpt. AVRAM SOLOMON.

În sfârşit, la execuţia lotului Ţurcanu, pe teren a fost prezent şi a semnat Procesul – Verbal de execuţie, evreul comunist dr. MOISE CAHANE.

Mulţimea de evrei comunişti care apare în analiza făcută, evrei securişti la care au ajuns „demascările” scrise la Piteşti, „demascări” pe care aceştia le-au prelucrat, dispunând, după cum am mai arătat noi arestări şi noi anchete, mi-au întărit convingerea că în experimentul Piteşti a existat pe lângă aplicarea dispoziţiei NKVD NK/003/47 şi o răzbunare a acestor cadre din Securitate. Aceasta şi prin faptul că în reeducare s-a pus accent şi pe batjocorirea simbolurilor şi tainelor creştine, iar Mişcarea Legionară a fost atacată şi denigrată continuu.

Legătura cauzală ce se poate face în această direcţie este că Mişcarea Legionară, de la înfiinţarea ei, s-a declarat adversară a comunismului vehiculat în România prin mulţi evrei.

Trebuie să precizez că nu toţi evreii pot fi învinuiţi de aceste crime, ci numai acei care efectiv au acţionat în Securitate.

Sunt convins că aceste cercetări pentru scoaterea la lumină a criminalilor din umbră care au organizat şi exploatat experimentul Piteşti vor continua, pentru ca toţi vinovaţii să fie cunoscuţi şi condamnaţi de istorie.

Dr. Constantin IULIAN

Studiul integral poate fi citit aici.

Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste si minunile lui Dumnezeu

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

-fragment dintr-un interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

CRIMINALII DIN UMBRA. Cine au fost sefii tortionari comunisti? Studiul fostului detinut politic Constantin Iulian demasca reteaua autorilor crimelor comuniste de la inchisoarea Pitesti, cei aflati in functiile de decizie.

Cu puţin timp înainte de a fi răpus de o necruţătoare boală galopantă, în mai 2012, de pe patul spitalului Fundeni, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, dr. Constantin Iulian, mi-a cerut să fac public studiul referitor la coordonatorii din umbră ai experimentului reeducării prin tortură din închisoarea Piteşti, lucrare pe care mi-o încredinţase cu puţin timp înainte.

(…) Intelectual rasat, om de o vastă cultură şi cadru universitar, dl Constantin Iulian a fost preocupat întotdeauna de găsirea principalilor autori ai genocidului la care au fost supuse elitele poporului Român după instaurarea dictaturii comuniste. Adică şefii direcţiilor de Securitate, cei care ordonau subalternilor lor să comită torturile şi crimele respective, ei fiind şi principalii beneficiari ai atrocităţilor.

Dl Iulian era urmărit de faptul că, în efervescenţa de care opinia publică va fi cuprinsă când se vor descoperi crimele comunismului şi executanţii lor mărunţi (aşa cum se întâmplă acum cu Vişinescu şi Fecioru), se va trece cu vederea tocmai anchetarea principalilor vinovaţi, adică cei ce au dat ordinele criminale.

În cazul de faţă, dl Iulian avea nu doar calitatea de cercetător, dar şi aceea de fost deţinut politic, unul din numeroşii studenţi supuşi între 1949 şi 1951 celor mai abjecte metode de tortură fizică şi psihică în cadrul experimentului secret de la Piteşti, calificat de Alexandr Soljeniţîn drept „cea mai mare barbarie a lumii moderne”. El a investigat cine au fost conducătorii Direcţiei a V-a de Securitate, care în acei ani de groază era principala beneficiară şi coordonator al crimelor de la Piteşti. (Florin Dobrescu - Departamentul Cercetare-Documentare al Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici Luptători Anticomunişti)

Cercetând arhivele secrete ale Securităţii puse la dispoziţie de CNSAS, după Revoluţie, dar şi rezultatele unor cercetări orale efectuate în cadrul Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici – Luptători Anticomunişti, am reuşit să identific parte din autorii din umbră ai crimelor de la Piteşti. Am mers pe drumul demascărilor, smulse prin tortură, care scrise au ajuns la cei din umbră.

Iată rezultatul acestor cercetări.

ŢURCANU EUGEN, deţinutul politic instruit de autorii din umbră, înmâna „demascările”, smulse prin tortură de la victime, direct ofiţerului politic al închisorii Piteşti şi care se numea MARINA ION, pe numele lui adevărat IŢICOVICI. Acesta, tot direct, le înmâna lui SEPEANU TUDOR (evreu comunist), care în 1948 era directorul Securităţii Bucureşti, iar în 1950 a fost numit şef Serviciu Inspecţii în Direcţia Generală a Penitenciarelor (D. G. P.), cu misiunea specială de a activa personal, pe teren, în obţinerea de informaţii utile Securităţii de la deţinuţii politici.

Sepeanu Tudor era ajutat în „munca” sa de CSELLER (ZELLER) LUDOVIC, aflat în funcţia de Director în DGP.

Din mâinile acestora, „demascările” scrise ajungeau la două persoane, pe numele lor SENATER MOISE şi SOLOMON AVRAM, ambii din Direcţia Securităţii Bucureşti, foşti subalterni a lui SEPEANU în perioada 1948-1950.

De la Direcţia Securităţii Bucureşti, documentele secrete ajungeau la Direcţia a V-a a Securităţii Poporului, a cărei şef era atunci DULBERGER MIŞA (DULGHERU MIHAI) ajutat de LEPĂDĂTESCU MIRCEA şi DIACĂ SIMION-TUDOR. De aici ele erau repartizate anchetatorilor din Direcţia V-a a Securităţii, care prelucrau aceste „demascări” şi le transmiteau Regionalelor de Securitate din ţară. Aceste Regionale, la rândul lor, operau arestări şi anchete, finalizând astfel rezultatele acţiunii Piteşti.

Persoanele care făceau aceste prelucrări în cadrul Direcţiei V de Securitate, identificate până în prezent (2011) sunt următoarele:

ANDREESCU MATUŞEI (MATHUSEVICI NATHAN), STETCOVICI GRIGORE, ARITONOVICI SAMUEL, SERGIU RĂZVAN, CEASLAVSKI (?), NEIDMAN GINGOL, SIMON JACQUES, DAVIDOVICI LEON, FRANCO SANDU (FRANKA), LEOBEL BARBU, MARCOVICI TEDY, MAHLER WILLIAM, TELEMAQUES FLAMBOLY, SEGAL LUIZA, HOSSU ESTERA, GHERSOHN CLARA, HERBERT ESTERA (HABER), WINCLER VICTORIA, MATEESCU ELLE, FISCHER SIMION, ZIGLER SIMION, ROŞCA (?), TURCHISCHER MARCEL, BUTIKA FRANCISC, SZABO EUGEN, BREBAN IOSIF.

Şefii Regionalelor de Securitate din ţară, de la acea vreme, care ştiau despre experimentul Piteşti, şi-l exploatau, erau:

Direcţia regională Braşov: col. IOSIF KALBUSEK şi mr. ADALBERT IZSAK;

Direcţia regională Cluj: col MIHAI PATRICIU (WEISS) şi lt. col. GH. CRĂCIUN;

Direcţia regională Constanţa: cpt. NICOLAE DOICARU şi lt. NĂSTASE REPI;

Direcţia regională Craiova: mr. EUGEN VISITIG şi mr. ION VASILESCU;

Direcţia regională Galaţi: col. MAURICIU STRUL şi mr. GHEORGHE BARBU;

Direcţia regională Iaşi: lt. NICOLAE PANDELEA şi mr. AUREL LEIA;

Direcţia regională Oradea: lt. LUDOVIC CZELLER (care a fost apoi transferat la Diercţia Generală a Penitenciarelor) şi cpt. TOMA ELEKIS;

Direcţia regională Piteşti: col. MIHAI NEDELCU şi mr. ION MARIN;

Direcţia regională Ploieşti: lt. col. CONSTANTIN CÂMPEANU şi mr. RACOVSCHI MĂNESCU;

Direcţia regională Sibiu: lt. col. CRĂCIUN GH. (venit de la Cluj) şi cpt. LUCIAN MOLDOR;

Direcţia regională Suceava: lt. col. IOAN POPIC;

Direcţia regională Timişoara: lt. col. COLOMAN AMBRUŞ şi AUREL MOIŞ;

Acesta a fost drumul „demascărilor” scrise. Informaţiile însă despre aceste „demascări” şi în general despre „acţiunea Piteşti” erau trimise mai departe de la Direcţia V către Secretariatul General al Securităţii şi anume la următoarele persoane: EINHORN WILHWLM, DONESCU DUMITRU, SCHMERER EMANOIL, MATEESCU NICOLAE, JURICĂ ALEXANDRU.

Aceste persoane, la rândul lor informau asupra mersului acţiunii Direcţia Generală a Securităţii Poporului: BODNARENCO PANTELEI (PANTIUŞA), NICOLSCHI ALEXANDRU (GRUNBERG BORIS), MAZURU VLADIMIR.

Direcţia Generală a Securităţii Poporului, informa ierarhic Ministerul de Interne şi anume: TEOHARI GEORGESCU (TESCOVICI BURĂH) care era ministru, ŞANDOR DEMETER – şef Direcţia Cadre şi JIANU MARIN – secretar general (care acţiona de altfel şi pe teren).

De aici informaţiile erau transmise direct lui GHEORGHIU-DEJ şi prin el Comitetului Central.

În cadrul acestei acţiuni, Directorul închisorii Piteşti, DUMITRESCU ALEXANDRU, primii gardieni: CIOBANU şi MÂNDRUŢ, ca şi cetele de gardieni dintre care s-a remarcat celebrul GEORGESCU, nu erau decât complici la torturi. Ei erau utilizaţi ca unelte criminale în contactul direct cu deţinuţii.

Tot din documentele CNSAS, cele care se referă la simulacrul de proces, în care au fost formal judecate şi condamnate unele persoane din Administraţia închisorii Piteşti, am aflat câteva informaţii utile pentru identificarea autorilor din umbră ai reeducărilor prin tortură. 

13 decembrie - Mărturisitorul Nicolae Purcărea împlineşte 89 de ani. La mulţi ani! Mărturie despre despre experimentul Piteşti, minunile lui Dumnezeu, neamul românesc, poezia închisorilor comuniste, personalităţile creştine întâlnite în temniţe, generaţia 1948

- Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S‑au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care în închisori v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?

- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior, pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

Marturisitorul Nicolae PURCAREA: “Slujba Invierii te facea sa evadezi din cadrul stramt al inchisorii!”.

- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

- Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N-aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post, îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent. Exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum ne dădeau altfel niciodată.

- Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare, ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

- Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

- Aveaţi voie să cântaţi “Hristos a Înviat”?

- N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

- Care-i cea mai frumoasă sărbătoare de Paşti pe care aţi petrecut-o în închisoare ?

- În general, ai putea să mă întrebi care a fost cea mai îngrozitoare. Trăiam bucuria, trăiam suferinţa, umilinţa Patimilor. Ştiam că e momentul Învierii, auzind clopotele. Cea mai frumoasă înviere am petrecut-o în lagărul de la Caracal, în 1945, la o Înviere oficiată de 100 de preoţi, în toate limbile. Au participat mii de persoane. În curtea lagărului s-a făcut o slujbă de Înviere care într-adevăr te făcea să evadezi din cadrul strâmt al lagărului. Îşi dădea aripi, te transfigura.

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?

- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?

- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

- Acesta era scopul reeducării.

- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: “Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?

- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- interviu realizat de Florin Palas (revista VEGHEA)

Mihai Buracu, patimitor al reeducarii de la Pitesti, a plecat la Domnul. Dumnezeu sa-l primeasca! La despartire, postam un text al fostului detinut politic despre Fiara Apocaliptica, care nu are nume, ci este un numar

Durerea fără cuvânt e o durere absolută, fără ecou şi fără umbră şi cel dintâi nimicit trebuie să fie El, Cuvântul. Căderea din Cuvânt precede căderea în lume, într-o lume a sunetelor, timbre sonore lipite pe buze pentru a fi culese apoi de îndrăgostiţi şi aranjate după culori şi semne în clasoarele inimii. Cuvântului i se opune înverşunarea numărului. Cuvântul înseamnă mântuire, numărul înseamnă irosire. Nerostirea este consecinţa neiertării, făcând greu de înţeles şi de acceptat „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Fiara cea Mare, înfricoşătoarea Fiară Apocaliptică nu are nume. Are număr. Numărul ei este 666. Puterea răului, a numărului, a atins apogeul. În Vărsător va împărăţi 666, aşa cum în Peşti împărăţia a fost a lui 33, anul Învierii şi al Mântuirii.

- extras din cartea lui Mihai Buracu - “Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP”, Craiova, Editura M.J.M

Notă: „Buracu E. Mihai, născut pe 24 ianuarie 1930, elev , a fost arestat de securitatea Caransebeş şi Lugoj şi trimis la Tribunalul Militar Timişoara, care l-a condamnat la 2 ani prin sentinţa 1766/09.12.1949. A trecut pe la Târgşor şi Peninsula, de unde a fost trimis disciplinar la Piteşti, unde a stat 5 luni în Camera 4 Spital. După expirarea pedepsei, la 06.05.1951 prin decizia 379/30.08.1951 i s-au dat 24 luni pedeapsă administrativă, la expirarea cărora a mai primit alte 12 luni prin decizia 586/1953. A executat pedeapsa în lagărele Bicaz, Oneşti şi Borzeşti, eliberându-se după 5 ani de la condamnarea de 2 ani.” 

Cicerone Ioniţoiu, Cartea de Aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, Ed. Hrisovul, vol.II, 1996, pag. 90

"DEMASCAREA". ADEVARUL DESPRE "EXPERIMENTUL PITESTI": Marturia d-lui Constantin Iulian, supravietuitor al reeducarii prin tortura de la Pitesti (1949-1951), cu ocazia prezentarii fimului "Demascarea". Cine sunt autorii experimentului satanic?

Divizia de soc feminin-ateista Corlatan-Fati continua razboiul impotriva Bisericii. De unde atata ura?

Tirul împotriva Bisericii continuă în presa de pe malurile Dâmboviţei. Primadone sunt două jurnaliste: Mirela Corlăţan (Evenimentul zilei) şi Sabina Fati (România liberă). Sunt cunoscute în mediile jurnalistice ca trompetele lui Michael Shafir (vigilentul care nu mai poate dormi de când a descoperit pe Youtube cântecul legionar intonat de măicuţele de la Petru Vodă Părintelui Justin Pârvu), Maximilian Katz (agitatorul care a iscat o furtună într-un pahar cu apă) şi Vladimir Tismăneanu (întinătorul memoriei studenţilor trecuţi prin închisoarea Piteşti, altfel mascat, din calitatea de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, ca partener al lansării filmului Demascarea).  Atacul lor este unul tipic ideologiei corectitudinii politice. Un istoric francez spunea că aplicarea acestei ideologii în istorie este o prostie. În domeniul teologiei, este o erezie.

Cele două jurnaliste au antecedente în lupta împotriva Bisericii şi a personalităţilor acesteia. Să ne aducem aminte numai de atacul executat de acestea împotriva Mitropolitului Bartolomeu Anania. Una îi făcea o disecţie pe viu (Corlăţan), folosind tot felul de supoziţii nedemonstrate la adresa colaborării Părintelui Bartolomeu Anania cu Securitatea, iar alta (Sabina Fati) îşi dovedea necrofagia, imediat după trecerea la Domnul a ierarhului ortodox, aşezându-l în antiteză cu mitropolitul ecumenist Nicolae Corneanu, şi acuzându-l de toate “relele”: aventurier al istoriei noastre recente, legionar, antigreco-catolic (s-a opus restituirii bisericilor ortodoxe greco-catolicilor), naţionalist, antieuropean (fiindcă a declarat că „Europa ne propune să acceptăm homosexualitate, electronică, droguri, avorturi, inginerie genetică"), şi, oroarea ororilor, “prefera ortodoxismul (corect ar fi fost ortodoxia – nota mea) ecumenismului”. Un text de o violenţă rară, la adresa memoriei unui om care nu se mai putea apăra.

De curând, găsind pretextul cântecului măicuţelor de la Petru Vodă, femeile Komisar, cu alură de Ana Pauker, fac noi presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Române (“lipsa de reacţie a Patriarhiei ridică semne de întrebare”, “nimeni din rândurile Bisericii Ortodoxe Române nu este deranjat de gesturile, nostalgiile, artefactele legionaroide”, “lucrurile se întâmplă sub cupola generoasă a înaltului cler al Bisericii Ortodoxe”). Adresarea necuviincioasă la adresa părinţilor Bisericii, în mod special a Părintelui cu viaţă sfântă Justin Pârvu, dar şi a Patriarhului Daniel, sau declararea Mişcării Legionare ca mişcare fascistoidă, împotriva adevărului istoric (Petre Ţuţea a arătat că diferenţa între legionari şi fascişti constă în aspectul fundamental religios al Mişcarii Legionare, religios creştin, ceea ce nu era cazul nici la fascişti şi nici la naţional-socialişti) sunt numai câteva aspecte care demonstrează mentalitatea comunistă a jurnalistelor. Aparent, sunt revoltate de colaboraţionismul Bisericii cu regimul comunist. Preocuparea lor e falsă, atât timp cât îl oferă ca model pe mitropolitul Nicolae Corneanu, ecumenist şi filogreco-catolic, dar şi vajnic colaborator al Securităţii comuniste, instituţie cu care a colaborat zeci de ani, dar îi atacă pe foştii deţinuţi politic, părinţii Bartolomeu Anania şi Justin Pârvu. Astfel de părinţi, alături de părinţii Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ilarion Felea, Arsenie Papacioc, Andrei Făgeţeanu şi atâţia alţii, au salvat onoarea neamului românesc, înfruntând temniţele comuniste, iar, la ieşirea din închisoare, au devenit învăţătorii poporului dreptcredincios. Ţintă predilectă a revărsării de ură din această ticăloasă campanie mediatică, Părintele Justin Pârvu petrece până la 17 ore pe zi pe scaunul de spovedanie, din dragoste pentru poporul lui. O ştiu foarte bine sutele de credincioşi care îi trec pragul zilnic.   

Actuala campanie de presă a demarat acum o săptămână, printr-un articol al Mirelei Corlăţan. Sub titlul “Călăul îşi îmbrăţişează victima”, în Evenimentul zilei a apărut o fotografie în care Părintele Teodor Stănescu se îmbrăţişează cu Tache Rodas. Ambii au trecut prin cumplitul experiment Piteşti, iar la un moment dat, cedând presiunilor, Părintele Teodor (pe atunci, deţinutul Tudor Stănescu) l-a bătut pe Tache Rodas. Îmbrăţişarea celor doi este un gest înălţător, care-i apropie pe amândoi de Dumnezeu. Nu pot folosi termenii pe care-i foloseşte Mirela Corlăţan, respectiv călău şi victimă. Cei doi au fost luptători, în primul rând, şi după aceea au devenit victime ale regimului sovieto-comunist. La Piteşti s-a aplicat un experiment satanic, prin care s-a încercat transformarea victimei în torţionar. Nu din voia lor o parte a deţinuţilor a trecut de partea cealaltă, ci în urma schingiuirilor şi a unor presiuni psihice nemaintâlnite. A fost mai rău ca-n iad, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinutii care au trecut nepătaţi prin experimentul Piteşti. Dar asta numai din voia Domnului, nu din vreun merit personal, mai adaugă acesta. Din pacate, ziarista-justiţiară s-a obişnuit să caute vinovaţi acolo unde nu sunt. Nu Drăghici, Nicolski şi tovarăşii lor bolşevici, veniţi pe tancurile ruseşti, sunt vinovaţi, ci Mitropolitul Bartolomeu Anania şi călugarul Tudor Stănescu sunt călăii, în viziune sa. Vinovăţiile reale sunt ocultate în continuare.

Cealaltă acuzatoare, Sabina Fati, merge în delirul său antiortodox până acolo încât susţine că Biserica Ortodoxă Română este o instituţie opusă modernizării şi occidentalizării ţării. Acuzele sunt neîntemeiate, ortodoxia fiind principalul liant al unităţii româneşti, pe care jurnalista ar dori să o frângă, sugerând că enoriaşii părăsesc Biserica Ortodoxă, maica neamului românesc (Eminescu), îndreptându-se “spre alte culte, mai apropiate de realitatea secolului 21”. Noi nu ne schimbăm după cum bate vântul, nu ne lasă sfinţii morţi în credinţa ortodoxă. Statornicia noastră nu e întemeiată pe ceva vetust. Părintele Stăniloae ne spune că nimic nu e mai modern decât Hristos. "Hristos este Alfa si Omega, adicã începutul fãrã început si sfârsitul fãrã sfârsit. În El poti sã înaintezi la nesfârsit. Niciodatã nu vom ajunge sã realizãm chipul de Om al Lui Hristos… Cât avem de mers înainte!", ne-a transmis marele teolog român. Tot el ne-a învăţat că, din punct de vedere spiritual, avem şi noi de dat ceva Europei – creştinismul neschimbat. Sunetul românesc nu trebuie să lipsească din concertul european. A renunţa la identitatea noastră spirituală ar fi o sărăcire a noastră, dar şi a bătrânei Europe.

Citind articolele celor două tinere jurnaliste, te întrebi: De unde atâta ură? Mai ales că e vorba de nişte doamne. Dar nu e prima oară când văd că unele femei îndeamnă la violenţă. Mi-aduc aminte că, în 1990, când minerii căsăpeau studenţii şi bărboşii din Bucureşti, un grup de femei îi încurajau în barbaria lor. Pentru cei care avem imaginea sensibilităţii şi delicateţei feminine, rămâne un mister metamorfozarea unor femei în opusul firescului lor. Stranie este şi preocuparea jurnalistelor cu pricina pentru ortodoxia românească, domniţele arătându-se străine de învăţătura noastră de credinţă, de duhul Evangheliei şi de tradiţia ortodoxă. Ne întrebăm: de când şi până când eterodocşii impun norme Bisericii Ortodoxe? Astfel de ingerinţe politice, amintind de terorismul ideologic al anilor ’50, sunt de neacceptat în viaţa Bisericii.

Florin PALAS

Noaptea patimirilor - film documentar despre experimentul Pitesti. VIDEO

Interviu cu Badia Nae Purcarea despre experimentul Pitesti. „Pitestiul a fost mult mai dur decat Holocaustul. Un prizonier din Siberia a zis: daca noi in inchisorile din Siberia traiam ca aici la Pitesti, muream demult”

E scheian vechi badea Nae şi e cunoscut foarte de braşovenii adevăraţi. E verde precum bradul ce se-ndoaie, dar nu se frânge, după vorba prietenului său Ion Gavrilă Ogoranu. Am privilegiul de a mă fi născut în oraşul domniei sale de la poalele Tâmpei. Îl ştiam de demult din legendele cu haiduci şi legionari, însă dintr-un soi de sfială şi nevrednicie n-am îndrăznit să-l caut. Camarazii săi de suferinţă, unii încă în viaţă, mi l-au numit: un sfânt şi fratele nostru mai mare. Prieteni, elevi de-ai săi, intelectuali, preoţi, călugări, oameni din străinătate, vrăjmaşii săi chiar şi tot felul de gură cască se vântură într-un nesfârşit pelerinaj să vază şi să auză pe bădia Nae.

Ceva mai târziu, s-a-ntâmplat să-l găsesc vorbind la o lansare de carte despre Noica. Era o carte scrisă „corect politic” şi „scurtată” rău în ceea ce priveşte adevărul ăla cu capul spart de pe uliţe. La finalul lansării cu o smerenie, rar întâlnită azi, a cerut cuvântul. Şi a vorbit. Rostirea sa ne-a dus la geneza faptelor, aşa cum ele au fost să fie. Cu blândeţe fermă a despicat văzduhul şi a dumirit pe cei cu urechile la ei. Autorul imberb şi sclifosit a tăcut mâlc în faţa baciului. Se lăsase o linişte grea. Apoi, şi-a cerut iertare pentru nedorita intervenţie şi a dat să plece. Sala grămadă s-a ridicat şi ea să-l îmbrăţişeze pe bădia lor uitând de carte, autor şi autografe. Strategic, tânărul „învăţător” de  la Bucureşti a explicat că nu a putut publica până la capăt tot ce a aflat despre subiect şi că, pe deasupra, şi-a făcut o sumedenie de duşmani. Bătrânul Purcărea i-a răspuns calm şi cu profundă afecţiune: ştiu, dar îţi mulţumesc şi pentru atât cât ai spus! Am încercat să vorbesc cu autorul şi politicos  m-a expediat spunându-mi că ştiu deja mai multe decât a putut divulga în cartea sa.

Acela fost-a momentul când l-am abordat pe Badea Nae. Scârbit de cele văzute că vin de la tinerii-cufuriţi-eşalonul 3 m-am îndreptat cu sete să-l salut cu onor pe Bădia. Mă iertaţi, pentru întârziere, dar n-am luat o palmă pentru ceva nobil şi nici pentru Hristos! M-a privit îndelung cu un zâmbet melancolic ca apoi să ne pierdem pe uliţele Scheiului. Când am intrat în căscioara-i ţărănesc decorată am simţit pentru prima dată cum e să te întorci acasă.

***

„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”

Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?
Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.
M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?
N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut. Am citit aici un articol al unui preot maghiar; a fost student şi a fost băgat la Piteşti, dar el maghiar fiind nu a făcut parte din problemele românilor. Nu a cunoscut Mişcarea Legionară. Şi scrie aşa de frumos, dom’le! Am admirat felul cum disecă, îmi face impresia că uneori chiar prea mult, aceasta problemă. Dar aşa a văzut-o el, e frumos…
M.I.: Care problemă?
N.P.: A Piteştiului, că a trecut prin Piteşti. Scrie foarte frumos, are foare mult discernământ, foarte multă logică în tot ceea ce spune. Interesant, foarte interesant, dar e bine ca acest lucru să fie dat şi în şcoli, să citească, să studieze, dar e prea… cum să zic, face parte din romanele astea S. F., că a fost o imaginaţie bolnavă tot ce ni s-a întâmplat acolo.
M.I.: Dar nu credeţi că din vina noastră nu e promovat Piteştiul?
N.P.: Dom’le, e o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimenia din ţară de la noi nu vrea să dezvălui această rezistenţă.
M.I.: Dar de unde ştiţi că poporul nostru tace? Care este argumentul că ar fi o atitudine conştientă? Poate că suntem indiferenţi.
N.P.: Pentru că este o direcţie nu ştiu de unde primită. Cine conduce ţara? Din umbră cine o conduce? Ştim noi lucru ăsta? Bănuim că e condusă de… noi zicem că-i condusă de Băsescu şi îl beştelim pe Băsescu toată ziua, dar dincolo, peste Băsescu, cine e, cine conduce? Mafia asta. Cine-i asta? Ştim noi cine-i asta? Bănuim, dar liniile directoare pe care le dă sunt foarte precise. Nu faci aia, nu faci aia. Te duci şi plângi la Holocaustul evreilor, vai ce plângi, ce lăcrimezi la Holocaustul evreilor, atât! Dar plângi tu vreodată citind despre Piteşti? Despre Piteşti ai plâns tu? Ai lăcrimat? Să vezi ce s-a întâmplat acolo? Vrei să dezvălui? Nu vrei. Ţii ascuns, vai, să nu afle, să nu se ştie. Parcă am ţine în braţe comunismul, ştii, aşa, cu mult drag. Îl ţinem pentru că de la Iliescu încoace, ce s-a făcut? S-a făcut ceva? Nu s-a făcut nimic. Şi toate, toate care vin, că-i Iliescu, că-i Băsescu sau cine o fi, toate purced de la acelaşi trunchi: concepţia comunistă. Uite ăsta e efectul concepţiei comuniste, tot ce se întâmpă acum.
M.I.: Sunt unele voci care ar putea să spună că ne ocupăm de fenomenul ăsta, se scriu cărţi despre comunism, despre fenomenul Piteşti…
N.P.: Da, scriu, dar scriu într-un fel semi-oficial. Pentru că, vorba aia, noi le scriem, noi le citim. Dar nu sunt date în şcoli şi nu sunt studiate în facultăţi. Să se studieze fenomenul. S-a studiat într-o facultate acest fenomen? Nu s-a studiat.
M.I.: Sunt, totuşi, studenţi la filosofie care pe fenomenul Piteşti îşi fac masterate, doctorate…
N.P.: Îşi fac… Îşi fac din ce? Din citite? Sunt aşa de puţini cei care vin să se intereseze! Alin Mureşan a scris o carte ca teză de licenţă. Iartă-mă, dar după povestitele altuia, dar după povestitele altuia a scris şi Virgil Ierunca, a scris şi Goma după povestitele altora. Unii scriu mai pe lângă, alţii încearcă să se integreze într-un fel, dar nu se pot integra.
M.I.: Cum este Paul Goma?
N.P: Este fecund, dar îl întreb pe Paul Goma care nu a trecut pe acolo, când zice „Patimile după Piteşti”, zice că autorului i se refugia gândul şi evada din închisoare şi se gândea la iubita lui. Nu este adevărat, că nu mai aveai putere să faci aşa ceva. Nu puteai. Trebuia să stai cu capul plecat şi să gândeşti. Să gândeşti întâi la fiinţa ta şi cum te poţi apăra, să gândeşti după aia uneori ce minciună să mai spui, că unii de atâtea minciuni,    s-au încurcat în minciuni, fabulau şi au avut iar de tras. Ce bătaie au mai mâncat!…Şi alţii săracii, care trebuiau să spună verzi şi uscate, să blameze, să desfigureze fiinţa umană. Asta-i partea proastă. Şi au reuşit să o desfigureze.
.

„Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul”

M.I.: Al câtelea lot aţi fost la Piteşti? Pentru că dumneavostră când aţi ajuns, mai erau unii despre care dumneavoastră mi-aţi spus că erau reeducaţi.
N.P.: Erau, că eu am ajuns exact la un an după ce a început. Fenomenul a început la Sfântul Neculaie, adică a început prin octombrie, dar la Sfântul Neculaie a intrat un lot, în ’49. Eu am intrat la Sfântul Neculaie în ’50. La un an diferenţă de primul lot. Şi într-un an de zile nu a fost o cameră, au fost zeci de camere acolo. Pentru că s-a început la parter unde era şi camera 4 spital. Şi s-a început ş-acolo, dar s-a început în multe locuri. S-a început asupra a doi trei inşi sau asupra a unuia chiar.
M.I.: Dumneavoastră credeţi, din ce-aţi studiat despre Holocaust, că Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul?
N.P.: Da! Categoric!
M.I.: Şi prin ce a fost? Care-s argumentele?
N.P.: Dom’le, în Holocaust, de exemplu la Auschwitz, dacă te băga în camera de gazare mureai în două-trei secunde. La Piteşti însă a trebuit să înduri luni de zile, stăteai cu mortul lângă tine, stăteai cu chinul lângă tine şi ştiai că îţi vine rândul. Ori presiunea aceasta psihică era îngozitoare. Vedeai sângele ţâşnind din trupul unuia, dar ştiai că îţi vine şi ţie rândul. Şi asta pentru fiinţa omenească era îngrozitoare, era distrugătoare. Că şi asta contribuia la efectul căderii unuia sau a altuia. Şi mă gândesc acum… nu ştiu… cum am rezistat. Am rezistat. Unde am stat eu ascuns un an, asta m-au pisat la cap. Şi am rezistat şi n-am spus. Dacă spuneam, băgam nişte prieteni la puşcărie. Am suportat, i-am ignorat, dar mă întreb, în tot tumultul acela, în toată presiunea aceea, cum Dumnezeu am reuşit să păstrez într-un colţ al sufletului meu acest lucru, şi nu l-am spus. Au fost lucruri pe care nu le-am spus.
M.I.: Dar aţi spus unele lucruri?
N.P.: Sigur că am spus pentru că ştiau prea mulţi. Adică asta a fost tactica. Se vorbeşte despre etapele Piteştiului, demascarea inter-exterioară, demascare interioară şi autodemascare. Dar trebuie să vorbim şi de prima etapă pe care o ignoră toţi şi care a fost determinantă, adică despre faptul că am fost adunaţi toţi într-o cameră şi aşa ne-a lăsat luni de zile, ne-a lăsat să ne desfăşuram cu toate ale noastre pentru cunoaştere şi pentru autodemascarea care a venit după aceea. Asta a fost îngrozitor, acest capitol îl ignoră mulţi. Şi eu zic că nu e bine să-l ignorăm.
M.I.: Cât a durat „starea de calm”?
N.P.: Din august până la Sfântul Neculaie. Câteva luni bune în care ai avut timp să te poţi lega sufleteşte de unul şi altul…
M.I.: Şi apoi cât aţi stat sub teroare?
N.P.: Păi, am stat toată etapa, şase-şapte luni. Şi totuşi am fost printre privilegiaţii sorţii, pentru că după perioada asta de instruire trebuia să dovedeşti că nu mai eşti acela, că te-ai schimbat, că eşti altul şi te trecea în altă cameră. Te trecea fie ca bandit, fie ca eventual, viitor călău. Şi atunci perioada asta a trecut peste mine foarte uşor pentru că am plecat la Canal în loc să trec în altă cameră. Dar eu sunt sigur că iar o luam de la început. Pentru că dacă mă punea să bat, eu nu băteam. Chiar mi s-a întâmplat, plantonul meu pe care l-am avut şi care m-a chinuit aşa în felul lui a căzut şi el. L-a prins cu ceva si a căzut. Şi zice Mărtinuş care era şeful camerei noastre: acum bate-l şi tu! Zic: nu-l bat, că eu nu pot să-l bat. Cum i-a scăpat lui Mărtinuş momentul să-mi aplice o pedeapsă că nu pot să-l bat? Sincer, nu ştiu să-ţi spun… Asta era echivalent că tot bandit am rămas. Nu m-a bătut, am scăpat aşa… eram eu prea epavă şi prea chinuit de m-a lăsat în pace, tind să cred… d-aia mi-a fost foarte uşor, iar apoi am plecat de la Piteşti la Canal. Gata, am uitat tot. A fost o anchetă, am uitat. Ne-am revenit. M-am scuturat şi mi-am revenit. Toate loviturile nu şi-au făcut efectul de a-mi destrăma sufletul, de a mă mutila.
.

„Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult”

M.I.: Totuşi, vi s-ar putea spune aşa: ce vreţi? Sunt două tipuri de lumi în această tortură instrumentată, este lumea orientală, aia de la ruşi venită, unde-s tătarii pe dedesupt şi lumea nemţească care a făcut Holocaustul. Nemţii lucrează cu alte scule, cu alte metode: gazare, chestii… Sunt mai practici, mai occidentali, pe când orientalii ăştia, mai ritualici, mai minuţioşi şi mai barbari în ultimă instanţă.
N.P: Nişte francezi au pus sub semnul întrebării: a existat sau nu a existat camera de gazare? Moartea evreilor şi-a comuniştilor în mare parte s-a datorat bombardamentului american. Americanii au venit după 23 august şi au bombardat lagărul şi au bombardat tocmai latura unde erau comuniştii şi evreii şi acolo au murit majoritatea. Şi de-ai noştri au murit. A rămas încă un mister: cum au murit? Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult, deci a fost cu mult mai greu, detenţia a fost mult mai sfâşietoare.
M.I.: Şi totuşi, domnule Purcărea, nu vă crede nimeni. Cei care aud cred că dumneavoastră încercaţi să vă victimizaţi şi spuneţi că a fost mai greu decât în Siberia, mai greu decât la Auschwitz, mai greu decât nu ştiu pe unde. Se zice că e o chesite românească, că noi încercăm să ne plângem de milă.
N.P.: Da, fiecare face lucrul ăsta într-un mod sau altul. Dar eu le spun: nu încercaţi să fiţi ca mine că nu puteţi. Eu am crescut, m-am dezvoltat sub ideea asta, iar dumneavoastră dacă vreţi să mă atacaţi, întâi cunoaşteţi-mă şi după aceea veniţi şi mă atacaţi. Ca să discuţi cu antiteza, trebuie să cunoşti mai întâi teza.
M.I.: Păi, ei consideră că o cunosc.
N.P.: Nu o cunosc deloc.
M.I.: Ei zic că suferinţă a fost peste tot. Că sunt nuanţe, asta e altă discuţie, dar suferinţă a fost peste tot.
N.P.: A fost suferinţă peste tot, categoric. Pentru că dacă porneşti de la conceptul de ură de clasă înseamnă că trebuie să distrugi tot. Şi mai întâi Marx şi Engles, apoi Lenin spuneau: cum putem să triumfăm? Printr-o revoluţie. Şi revoluţia cum va fi? Cu violenţă. Asta a fost concepţia lor: prin violenţă. Şi dacă porneşi de la conceptul ăsta sigur că trebuie să distrugi tot. Să formezi o nouă clasă, o nouă concepţie, să razi, să razi tot…
M.I: Şi cum vă explicaţi faptul că aţi rezistat totuşi?
N.P.: Dumnezeu m-a ajutat. Altă explicaţie omenească, n-am. Nu pot să spun că am avut eu forţă fizică. N-am avut, vai de capul meu. Că eram un schelet ambulant. Dar am avut o forţă sufletească care m-a determinat să rezist. Şi această forţă este sâmburele de rezistenţă pe care mi l-a dat Dumnezeu.
M.I.: Când aţi fost luaţi de la Piteşti şi duşi la Canal vi s-au spus „Slăbănogii din Capernaum”.
N.P.: Da, aşa eram de slabi. Toţi care veneam de la Piteşti eram slabi, eram epave. Pentru că era mâncarea proastă si era frig, şi mai ales era teroarea, frica în care trăiam şi care ne consuma enorm. Că dacă ai ceva pe suflet, vezi că nu te lasă să dormi, nici nu poţi înghiţi mâncarea. Şi ce am înghiţit noi, numai mâncare nu era…