Părintele Constantin Voicescu despre martirii de la Târgu Ocna. "Ştim că nici o jertfă nu e zadarnică. Socotim că Târgu Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre".

Unii, din mila Domnului, am supravieţuit. Suntem aci şi vărsăm lacrimi liniştite la groapa lor, dar nu suntem trişti. Veţi putea înţelege starea de bucurie pe care o trăim aşa cum a surprins-o sfântul acestui loc, Valeriu Gafencu, în Imnul celor căzuţi. Iată o strofa din acest imn, încrustată pe troiţa sfinţită azi, ca să însemneze mormântul lor comun:Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta/Nădejdea revederii-n paradis./Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta/Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Aşteptăm întâlnirea de acolo. Trăim însă cu intensitate, ca pe o arvună, şi întâlnirea noastră de aci, de acum, dintre noi şi dintre noi şi ei. Se simt privirile lor din lumea de dincolo. Avem conştiinţa că păşim pe un loc sfânt.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Târgu Ocna. Dacă s-a vorbit despre „fenomenul Piteşti” în sensul lucrării satanice de distrugere sistematică, fizică şi spirituală a omului, socotesc că trebuie să se vorbească, cu atât mai mult, de „fenomenul Târgu Ocna”, ca lucrare divină de restaurare a omului, în plin iad comunist.
Despre Târgu Ocna ar fi trebuit să vorbească Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul acesta n-a încetat să-i lumineze faţa. Aşa a plecat la Domnul, într-o bună zi, la 18 februarie 1952, luându-şi „la revedere” de la toţi… Cu câteva zile înainte terminase, ca pe un testament, Imnul celor căzuţi. Doctorului Mihai Lungeanu Valeriu Gafencu i-a mărturisit, cu câteva zile înainte de plecare, că i-a apărut Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, eu voi fi iubirea ta“.
În chiar ziua despărţirii, aceluiaşi doctor care 1-a vegheat zi şi noapte i-a spus: „Simt că urc nişte trepte. Respir şi mă simt din ce în ce mai uşor” (în timpul acesta, spune Mihai, respiraţia şi pulsul erau ca şi inexistente). A dorit ca celor din Târgu Ocna să li se dăruiască din partea lui, atunci când va fi cu putinţă, câte un Nou Testament. Şi a plecat dincolo cu numele mamei şi surorilor pe buze.

Ar fi trebuit să vă vorbească despre Târgu Ocna Ion Ianolide, fratele şi prietenul în Hristos al lui Valeriu, care în 23 de ani de temniţă, deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalică a unui mare avă. Dar şi el a adormit întru Domnul, după ce a ieşit din închisoare. Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna părintele Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana, părintele Viorel Todea, Gicu Jimboiu, Ion Plopeanu şi mulţi alţii, care acum ne privesc de dincolo.
Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna cei mai mulţi dintre fraţii de pătimire care sunt sau nu de faţă şi care au fost angajaţi cu toată fiinţa în viaţa acestei puşcării; acum stau smeriţi de-o parte.
Despre aspectul duhovnicesc din Târgu Ocna am fost însă rânduit să vorbesc eu, în calitate de preot. Repet: ceilalţi erau mai în măsură să o facă. De aceea, m-am străduit ca aceste împărtăşiri să reprezinte gândurile celorlalţi, ale tuturor. Deşi, vă daţi seama, e greu să te desprinzi de o notă firească de subiectivism.
În ce mă priveşte, subliniez din capul locului: viaţa de la Târgu Ocna, cu frumuseţile şi tragismul ei, este aceea care m-a determinat să părăsesc studiul geografiei, de care eram îndră­gostit, şi să optez, după eliberarea din 1954, pentru teologie şi să mă preoţesc. N-am fost singurul.
Cum să faci cunoscută viaţa duhovnicească de la Târgu Ocna într-o cuvântare? Cum să înţeleagă cineva ce s-a petrecut aci, zi de zi, între 1950 şi 1954? Şi apoi, cuvintele sunt aşa de neputincioase! Şi totuşi, cu regretul că nu pot înfăţişa un tablou complet, voi face doar o palidă schiţă.
Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă. Dure­rea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă. Deşi era sanatoriu, cu aspect şi condiţii de viaţă cât de cât mai uma­ne, temniţa a rămas temniţă.
Dar aci, socot, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferinţa. Crucea a fost privită ca poartă a cerului. Suferinţa a fost sublimată în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în versul: „Şi cerul deschis se arată / Cu porţile în chipul crucii“.

Crăciunul în închisorile comuniste

de Gheorghe Constantin Nistoroiu  

„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“. 
(Athanasie Berzescu) 

Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături. 
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului. 

A venit şi-aici Crăciunul, 
Să ne mângâie surghiunul; 
cade albă nea 
peste viaţa mea, 
peste suflet ninge. 
Cade albă nea 
peste viaţa mea 
care-aici se stinge. 
Tremură albastre stele 
peste dorurile mele; 
Dumnezeu de sus 
în inimi ne-a pus 
pâlpâiri de stele. 
Dumnezeu de sus 
în inimi ne-a pus 
numai lacrimi grele. 
Maica Domnului curată 
Adă veste minunată! 
Zâmbetul tău drag, 
înflorească-n prag 
ca o zi cu soare! 
Zâmbetul tău drag 
îl aşteaptă-n prag 
cei din închisoare. 
Peste fericiri apuse, 
tinde-ţi mila Ta, Iisuse. 
Cei din închisori 
Te aşteaptă-n zori, 
pieptul lor suspină, 
de sfânta-Ţi Lumină. 
Cei din închisori 
Te aşteaptă-n zori. 

(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul) 

La multi ani, Badie Niculae! Marturisitorul Nicolae Purcarea despre experimentul Pitesti, blasfemierea sarbatorilor religioase in temnitele comuniste, minunile lui Dumnezeu, neamul romanesc, poezia inchisorilor comuniste, personalitatile crestine intalnite in temnite, generatia 1948 si abdicarea bisericii catolice.

 

- Vorbeaţi de cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.
- La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

- Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?
- În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii... Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

- Cine era capul acestor nelegiuiri?
- Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare, unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

- Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?
- Eu zic că mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

- Vă mai puteaţi ruga?
- Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.
- Acesta era scopul reeducării.
- Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

- Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?
- Nu îmi place să vorbesc, dar când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.

- Care au fost resorturile luptei dumneavoastră?
- Un neam trăieşte şi prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laş, care să depunem armele în faţa invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistenţă. Ne-am numit români şi creştini. Acţiunea noastră s-a înscris pe linia strămoşilor noştri, a haiducilor noştri şi a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

- Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
- Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în deznădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva.
Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

- Cum învăţaţi poeziile?
- Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru. Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor? Sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

- Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
- Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi deasupra lui şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala, şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har. Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo”, îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

- Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
- Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat. L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei, fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

- Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
- Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

- Vă consideraţi o generaţie învinsă?
- Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

- Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
- Exact.

- Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
- Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam. Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia. Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi raţionaliştii ăştia cartezieni.

A consemnat Florin PALAS - fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea

INEDIT. Declaraţie a basarabeanului Valeriu Gafencu, "un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui". 10 martie 1941

 

“Eu sunt basarabean, tatăl meu care a fost deputat în Sfatul Ţării se află în închisoare, ca român e poate cel mai dârz dintre toţi deputaţii închişi acolo, acestea nu sunt vorbe pe care vi le aruncă un student ce azi e cercetat, ci vi le declară un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui.”

“Eu am înţeles şi înţeleg Mişc. Legionară altfel decât aşa cum s-a prezentat în ceasurile din urmă. E onoarea mea în joc prin cele ce vi le mărturisesc şi prin mine e cinstea şi onoarea familiei mele”.

- extras din Dosarul de la Securitate 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU - material apărut cu sprijinul Asociaţiei Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu 

Scrisoarea mucenicului Valeriu Gafencu catre Cuviosul Parinte Arsenie Boca

Hristos a inviat!

Prea Cucernice Parinte iubit de sufletul meu, In lupta cu puterile intunericului, cu gandul la Dumnezeu, mi-am gasit pacea in rugaciune. Si-ntotdeauna ma gandesc ca Bunul Dumnezeu, in dragostea-I nemarginita pentru oameni, ne trimite incercarea suferintei, ca prin ea sa ne purificam de pacate, sa ne invatam a renunta cu bucurie la tot ce-i trecator si sa ne indreptam cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.

In suferinta m-am putut cunoaste pe mine insumi, mi-am putut cunoaste goliciunea si nimicnicia. Azi ma vad un pacatos, cel mai pacatos om.

Si cand am privit in adancul inimii mele, am gasit acolo darul nepretuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtutilor, pe care Dumnezeu l-a sadit in om spre cultivare si desavarsire. Si eu, ca un rob ticalos, am nesocotit o viata intreaga acest dar (…).

Azi multumesc din tot sufletul pentru toate suferintele si umilintele prin care mi-a fost dat sa trec, caci ele m-au adus la constiinta pacatului si m-au facut sa inteleg ca singura cale care duce la mantuirea Neamului este Calea evanghelica: Hristos.

Cu fiecare mica jertfa de iubire traiesc o bucurie mare, unica. Din renuntari imi culeg multumirea si sufletul mi-i insetat de daruirea totala pentru Hristos (…). De multa vreme am luat hotararea de a trai curat, in Duh crestin.

Sunt fericit, caci daca mi-i ingradita libertatea fizica de catre legile omenesti, prin zidurile inchisorii, in schimb Dumnezeu mi-a daruit libertatea sufletului prin trairea Iubirii – si aceasta libertate este bunul suprem pe care l-as fi putut castiga in lumea aceasta plina de desertaciuni (…).

Numai in masura in care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la innoirea lui sufleteasca. Caci unul singur e drumul care duce la Inviere: Golgota, jertfa de buna voie pentru Iubire si Adevar.

V-am marturisit, Parinte, gandurile acestea , cu bucurie a inimii mele. Stiu ca sufletul Sfintiei Voastre le primeste pe toate cu bucurie si multumire in Domnul (…). Gandul meu de iubire vi-l transmit cu toata caldura sufletului, caci in rugaciunile Sfintiei Voastre imi gasesc odihna.

Aici, in Galda, suntem vreo 70 de detinuti. Printre ei sunt oameni care si-au pus la modul cel mai serios problema mantuirii. In Aiud, anii acestia de suferinta si de grele incercari au contribuit in chip unic la zidirea launtrica a neamului, a omului nou: Crestinul. Numai Dumnezeu stie.

Aici la Galda sunt tocmai cei care inteleg si staruiesc pe calea mantuirii. Ar fi o bucurie sufleteasca rara daca Sfintia Voastra ar veni intr-o duminica aici. Ne-am folosi mult toti de cuvantul pe care ni l-ati marturisit. Cu dragoste in suflet, Va sarut mainile, Valeriu Gafencu

Galda, 19 Mai 1946

DOCUMENTE. Cum a dezinformat Alexandru Florian, trombonul Institutului National pentru Studierea Holocaustului din Romania "Elie Wiesel", consilierii locali din Targu Ocna in privinta sfantului inchisorilor, Valeriu Gafencu.

“Cine a fost Valeriu Gafencu? În 1939 i se deschide primul dosar penal pentru propagandă legionară în judeţul Bălţi din Republica Moldova, acolo unde trăia era România Mare pe vremea aceea. Am aici, dacă vreţi eu  pot să vă dau să răsfoiţi, documente de la CNSAS, care probează, cu argumente, nu cu vorbe, cu generalităţi,  „personalitatea publică” (ghilimelele îi aparţin lui Alexandru Florian - n.n.)a lui Valeriu Gafencu. A fost membru al Mişcării Legionare, mişcarea fascistă din România, şi a fost un membru activ al Mişcării Legionare. În 1939 i se face proces, avea 17 ani, fiind minor nu se încheie acest proces, ca să spun pe scurt”. (am redat cuvânt cu cuvânt un fragment din interventia lui Alexandru Florian în cadrul şedinţei publice a Consiliului Local Târgu Ocna din 30.05.2013).

Iată ce spun documentele CNSAS, invocate de reprezentantul Institutului "Elie Wiesel". Vă prezentăm extrase din Dosarul de anchetă nr. 23630. vol. 1 privind pe Valeriu Gafencu

Adresa nr. 970 din 5 mai 1939 - Tribunalul Militar Corp 4 Armată Procurorul Militar către Liceul “Ion Creangă” Bălţi – elevul Valeriu Gafencu, bănuit pentru activitate subversivă, "chestiunea a fost clasată, din lipsă de dovezi de culpabilitate” (vezi documentul de mai jos).

Parchetul Militar al Tribunalului Militar Corp IV Armată - „nu se constată că elevul Valeriu Gafencu ar fi activat în mişcarea legionară după dizolvarea partidelor politice”. “Considerând că faptele ce se impută numitului elev nu încadrează vreun text penal şi nici infracţiune la Legea pentru apărarea ordinei în stat. Pentru aceste motive suntem de părere ca prezenta chestiune să fie clasată” - cu rezoluţia "se clasează", semnată de Comandantul Corpului 4 Armată (vezi documentul de mai jos).

- extras din Dosar 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU ş.a. (referitor la poveştile cu pistoalele lui Valeriu Gafencu, îndrugate de Alexandru Florian în şedinţa amintită - n.n.).

Curtea Marţială a C IV T - Parchetul Militar. “În drept, deşi numiţii au activat în mişcarea legionară, din cercetările noastre nu s–a putut stabili că armele găsite în acel pod ar fi fost depozitate acolo de dânşii sau cu ştiinţa lor. Concluziuni: Suntem de părere că este cazul a se clasa dosarul privitor pe Valeriu Gafencu, Dumitru Octavian şi Simionescu Neculai, din lipsă de indicii penale suficiente împotriva lor. Iaşi, 2 august 1941” - cu rezoluţia "se clasează" (vezi documentul de mai jos).

  - material apărut cu sprijinul Asociaţiei Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu

Părintele Justin Pârvu despre Aiud, sfinţii închisorilor, generaţia tânără, mărturisire şi posibilitatea unei rezistenţe în România.

- Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru sfinţia voastră?

- Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că, altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţă. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea.

Aveam un program alcătuit din rugăciunea „Doamne Iisuse…”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” şi Paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la El.

- Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu îi canonizează şi pe aceşti sfinţi?

- Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolele XIV, XVI, XVII; dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur, e mare lucru să canonizăm pe Varlaam Mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă?

Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre Părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi, unde mai e adevărul?

Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut - este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte.

 

Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica.

Dar când a fost vorba să execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat, pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile.

Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură. 

- De ce nu mai are tineretul de azi puterea curajului de atunci? 

- Măi, era şi un tineret venit din generaţii cu un sentiment creştin şi naţional, cu spirit de sacrificiu; era o moştenire care se promova şi în învăţământ şi în societate. Dar în timp s-au spălat toate ideile acestea frumoase, şcoala a fost deformată, familia a fost deformată, au pus mâna pe ierarhia Bisericii, încât nu mai are cine să sădească ceva sănătos. Apoi prin televiziune, calculatoare şi toată tehnica rămâi total dezarmat. Nicio ţară nu a avut un tineret cu atâta tărie şi claritate şi viziune, în perioada comunistă, cum am avut noi. Din tot creştinismul, ortodox sau catolic, nu s-a dus unul să se împotrivească comunismului din Spania, dar unii dintre români s-au dus… Şi acum le e frică în continuare de ei, şi de umbra lor le e frică (…).

Şi generaţiile care s-au născut în furtuna asta, după mine, sunt mult mai puternice şi mai tari, cât sunt ei, aşa de puţini, dar trăiesc, măi, ceva mai clocoteşte acolo în adâncul sufletelor lor. Creştinătatea noastră se află acum într-o fierbere, într-o frământătură. Dar e ca şi într-un cazan în care se fierb toate metalele, şi metale nobile, şi metale mai puţin nobile, şi până la urmă se va prelucra şi lămuri fiecare şi vor da naştere la ceva nou, la un creştinism plămădit prin suferinţă, aşa cum au realizat şi Sfinţii Apostoli, şi martirii şi mucenicii noştri. Posibilitatea unei rezistenţe în România îi îngrijorează pe ei până astăzi. Ei încearcă să-L ucidă pe Hristos din sufletele noastre. Însă nu vor reuşi nimic, pentru că mai avem forţe care dovedesc neputinţa lor.

Să nu uităm că pe Biserică nici porţile iadului nu o vor birui. Fiecare are datoria, însă, să mărturisească după puterea lui. Nu-ţi trebuie mare filozofie, adevărul este simplu. Nu numai Sfinţii au mărturisit Adevărul. Adevărul l-a mărturisit şi toată suflarea creştină care a primit Botezul lui Hristos. Cel care simte ortodox, acela şi mărturiseşte, pentru că aceasta este şi obligaţia oricărui creştin: „Mărturisesc un Botez, mărturisesc Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină…” Nu aşa spunem la Crez?

Mărturisirea face parte din datoriile creştinului, mai ales în vremuri grele. Că putem să facem noi toate rugăciunile şi toate pravilele, dar dacă noi nu mărturisim atunci când trebuie, ni se socoteşte ca un fel de lepădare, trădare. Eu socotesc că tocmai această mărturisire este o baie de spălare a păcatelor noastre. Mărturisirea nu au făcut-o numai sfinţii, ba dimpotrivă, de la cel mai păcătos până la cel mai desăvârşit, deopotrivă. Nu se converteau şi cei care torturau?

Nu ştiu de unde s-a născut în veacul nostru această filosofare a mărturisirii. Bineînţeles că dacă ai o pregătire mai austeră cu tine însuţi, mărturisirea ta va fi mai rodnică. Apăi toţi tinerii ăştia care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicu Sărat, Jilava, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.

- Părinte, de când există lupta împotriva naţiunilor? La Sfinţii Părinţi nu prea întâlnim această problemă...

- Dar ce, noi ne luptăm în naţiuni, măi? Nu, ferească Dumnezeu. Naţiunile trebuie să trăiască în firea cea mai frumoasă, în rădăcina unde le-a sădit Dumnezeu. Nu urmărim decât să nu amestecăm valorile, nu să dobândim nişte orgolii naţionaliste... Toţi avem acelaşi scop – să ne mântuim –, dar pe căi diferite, adică potrivite cu specificul naţiunii mele. 

Fragmente dintr-un interviu realizat de Monahia Fotini, Revista Atitudini, nr. 3/2008

Institutul Elie Wiesel sau cum se regizeaza condamnarea unui popor. Ultima etapa dintr-un amplu proces de des-fiintare: atacul la sfinti (Valeriu Gafencu si Parintele Justin Parvu)

“O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi” 

Pr. Gheorghe Calciu

          Triste sunt aceste zile în care asistăm, consternați, la fapte ce frizează nu doar absurdul, ci chiar bunul simţ: un „institut naţional” (e vorba de Institutul Elie Wiesel, condus de Alexandru Florian, fiul politrucului Radu Florian), aflat sub egida Guvernului României, îşi exprimă „profunda indignare” pentru acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu de către Consiliul local din Baia-Sprie. Părintele Justin a pătimit aproape cinci ani în minele de plumb din localitatea care îl onorează pe cel care a sfinţit-o prin suferinţa sa. Vedem că nu doar istoria ne este răstălmăcită, mistificată și manipulată împotriva celor care au înfăptuit-o cu jertfă de sânge, ci și prezentul e supus acelorași tratamente. Nu doar că nu mai avem voie să ne cinstim eroii, dar eroii noștri sunt uciși, în mod simbolic, din nou. Criminalul este același, doar cu altă mască: este același dușman al lui Hristos și al neamului românesc. Etichetele sunt aceleaşi, lipite de urmaşii kominternistilor, asigurând continuitatea urii. Sunt unii evrei care parcă şi-au pierdut raţiunea, stârnind, prin lipsa măsurii, antisemitismul (brusc, corifeii culturii naţionale şi marii duhovnici ai ortodoxiei româneşti sunt condamnaţi ca antisemiţi, eroii rezistenţei armate anticomuniste sunt fascişti, într-un noian de acuzaţii care seamănă izbitor cu cele din anii ’50). Sau poate asta se urmăreşte, reinventarea antisemitismului alimentând buzunarele unor neica-nimeni. Marota legionară este scoasă iar la înaintare. Luptătorul anticomunist Traian Golea, un bun cunoscător al reţelelor des-fiinţării naţionale, descifra mecanismele acestei maşinării ticăloase, aducându-ne aminte de modul în care, în anul 1990, a fost instrumentată o uriaşă minciună. Atunci, primul-ministru Petre Roman, odrasla bolşevicului Valter Roman, declara că „manifeste ale Gărzii de Fier şi a organizaţiei patronale (sic!) Legiunea Arhanghelului Mihail au fost apariţii comune în ultimele luni în acestă regiune”. În remarcabilul său studiu, Traian Golea spune: „Conflictul etnic de la Târgu-Mureş a servit doar ca pretext ca dl Roman să poată face marea revelaţie, a pretinsei reapariţii a Gărzii de Fier, care la acea dată nu exista decât în imaginaţia sa. Apoi a venit dl Iliescu, cu mineriada sa din 13-15 iunie 1990, motivată cu pretinsa acuzaţie că legionarii ar vrea să dea o lovitură de stat” (Traian Golea – Cum se regizează condamnarea unui popor. Romanian Historical Studies, 1996). Scopul: să se poată demonstra că în România „are loc o recrudescenţă a legionarismului şi în consecinţă şi a anti-semitismului”. Teza a fost puternic amplificată de rabinul colaboraţionist Moses Rosen, iar în mass-media a fost vânturată în mod special de revista “22”. Preluând afirmaţiile tandemului comunist Iliescu-Roman (ultimul este azi vajnic liberal şi creştin la pătrat, căci s-a botezat şi la ortodocşi şi la catolici, după spusele sale!), Elie Wiesel începea, prin intermediul revistei New York Times, presiunile asupra României, culminând cu obţinerea unei Rezoluţii din partea Senatului American, care condamna „resurecţia anti-semitismului şi a intoleranţei etnice în România”, “întrucât laureatul Premiului Nobel şi scriitorul umanist Elie Wiesel recent a vizitat România, ţara sa de naştere, pentru a vedea şi a mărturisi asupra acestor tendinţe anti-semite” (extras din textul Rezoluţiei).

De atunci şi până astăzi, procesul de condamnare a poporului român a fost unul fără întrerupere. Roadele otrăvite sunt vizibile. Şi noi ce facem? Privim neputincioși la răstignire, ajutăm la punerea în mormânt? Poate mai plângem câteodată lângă piatra ce pecetluiește mormântul. Și, din păcate, ne oprim aici. Să vedem învierea nu avem voie. Este interzis. Este ilegal. Și ne e frică. În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu îi pune, însă, să lucreze pe sfinții săi. Ne dăruiesc mir și bună mireasmă. Și fac minuni, multe și mari. Va veni o zi în care vom fi părtași și la Înviere. Chiar dacă aceea va fi cea din urmă zi. Și atunci, ei, cei mulți, sfinții, martirii noștri vor fi cei care ne vor întâmpina la intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Și le vom da socoteală pentru ce am făcut și pentru ce nu am făcut, pentru cuvintele și pentru tăcerile noastre. Şi pentru lacrimile sau împietrirea noastră. Oare cum ne va privi Valeriu Gafencu atunci? Dar blândul Părinte Justin? Ei, chipuri de lumină, născuţi spre a ne călăuzi către ieslea cea sfântă, în care, în chip minunat, s-a născut mântuirea noastră. Părintele Justin ne-a întins aripa sa de serafim spre a ne ridica din bezna păcatului și și-a deschis peste noi ochiul de heruvim spre a ne arăta Calea, aşa cum ne îndrumă, într-un poem, Valeriu Gafencu: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,/Cu sufletul senin, purificat! /Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,/E Nunta Fiului de Împărat! Din bezna de tuci a temnițelor comuniste, Valeriu Gafencu și Radu Gyr și Traian Trifan și Ioan Ianolide și Virgil Maxim și atâția alții ne cheamă la Nuntă. Fi-vom noi vrednici să fim nuntași? Ar trebui să putem răspunde acum. Nădăjduim că o vom face...(Florin Palas)

"Sfantul inchisorilor", in dizgratia evreilor de la INSH ,,Elli Wiesel“. Scrisoare deschisa a Asociatiei Fostilor Detinuti Politic din Romania adresata Primariei Targu Ocna: Ati reusit sa aduceti o grava ofensa supravietuitorilor temnitelor si lagarelor de exterminare comuniste, care au acceptat cu totii ca Valeriu Gafencu sa fie mai mult decat un cetatean de onoare al unui oras, si anume un sfant al temnitelor comuniste si al romanilor ortodocsi de pretutindeni.

Valeriu Gafencu este denumit ”Sfântul Închisorilor”, iar făcînd o călătorie în timp spre vremurile tulburi ale României interbelice, aflăm că tînărul Valeriu Gafencu a fost asasinat în gulagul comunist românesc. Guvernul României, prin intermediul Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Ellie Wiesel“, instituţie guvernamentală subordonată primului ministru Victor Ponta,

conform cu O.U.G. nr. 16 / 08.05.2012, a solicitat Primăriei Tg. Ocna retragerea titlului de ”Cetăţean de Onoare” acordat post-mortem, prin HCL nr. 17 / 10.02.2009, deţinutului politic Valeriu Gafencu, decedat în închisoarea comunistă de la Tg. Ocna, ca urmare a regimului de exterminare la care a fost supus. Solicitarea INSHR ”Ellie Wiesel” nu are niciun argument juridic, naţional, istoric sau moral ci este de-a dreptul înspăimîntătoare faţă de realitatea de atunci ca de altfel şi de azi. ,,Un om tânăr al cărui comportament creştinesc, demn şi curajos în faţa chinurilor inimaginabile la care a fost supus de torţionarii comunişti, i-a adus respectul din partea poporului care l-a cinstit cu supranumele de ”Sfântul Închisorilor”, aşa cum l-a numit evreul convertit la creştinism, monahul Nicolae Steinhardt. Acelaşi institut a propus retragerea acestui titlu de către CL Tg- Ocna, dar a fost respinsă această solicitare. Lucrurile n-au rămas însă aşa, iar aleşii locli s-au întrunit din nou, fără să anunţe şedinţa de legislativ şi i-au retras acest titlu lui Valeriu Gafencu. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România a aflat despre isprava conducerii oraşului Tg Ocna motivată (politic) de la Bucureşti, după ce decizia a fost luată. Conducerea AFDPR a remis o adresă către CL Tg. Ocna, primarului oraşului Ştefan Şilochi, spre ştiinţă Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi directorului general Alexandru Florian, dar şi presei.

În semn de recunoştinţă şi cinstire pentru lupta anticomunistă
 

     ,,Referitor la retragerea titlului de „Cetăţean de onoare” al oraşului Tg.Ocna, acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu: Amintim că prin Hotărârea nr.17/10.02.2013, Consiliul Local al oraşului Târgu Ocna, acordă titlul de „Cetăţean de onoare” post-mortem lui Valeriu Gafencu, în semn de cinstire şi recunoştinţă pentru lupta anticomunistă, suferinţa, smerenia şi sfinţenia de care a dat dovadă pe parcursul vieţii şi mai ales în finalul acesteia, când s-a stins în temniţa din Târgu Ocna. Deşi vigilenţi, cercetătorii din cadrul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, au aflat cu oarecare întârziere despre acest fapt şi printr-o adresă tip „somaţie”, din data de 08.11.2012, solicită Consiliului Local retragerea imediată a titlului acordat, pentru motivul că Valeriu Gafencu a făcut parte din Mişcarea Legionară, o mişcare de tip fascist. Mai mult decât atât, fusese condamnat în două rânduri de către un regim totalitar, deşi nu comisese nici o crimă. Amintim de asemenea, că istoria religiilor cunoaşte cazuri de tâlhari şi femei de moravuri uşoare care s-au întors la Dumnezeu şi au devenit sfinţi şi respectiv sfinte. Iată că unui fost legionar nu-i este permis acest lucru!? Valeriu Gafencu, printr-un sublim gest oferă ultimele sale medicamente unui evreu, Richard Wurmbrand, contribuind la salvarea vieţii acestuia. Aflând despre pretenţia aberantă, mai multe asociaţii, fundaţii, precum şi numeroase personalităţi ale vieţii culturale şi politice iau atitudine fermă împotriva retragerii titlului. În şedinţa Consiliul Local din 30.05.2013, la care pe lângă consilieri au participat şi reprezentanţi ai celor două „tabere”, acuzatori şi apărători ai lui Valeriu Gafencu, a fost emisă HOTĂRÂREA nr.42, prin care se respingea solicitarea Institutului Naţional „Elie Wiesel”. Şi cum reclamanţii au fost cuprinşi de o adevărată mânie proletară, au revenit la scurt timp cu întăriri. După trei săptămâni, prin HOTĂRÂREA nr.47/21.06.2013, Consiliul Local retrage titlul de „Cetăţean de onoare” al oraşului Târgu Ocna, acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu.
     Iată dovada de netăgăduit a rezolvării în stil stalinist a unui caz în care sunt invitaţi şi iau cuvântul doar cei care acuză!! Este incredibil cum la un interval de doar trei săptămâni, consilierii şi primarul să-şi schimbe radical punctul de vedere, aruncând oraşul Târgu Ocna dintr-unul al martirilor, în altul al ruşinii. Să fie vorba de ignoranţă, de amnezie, de sfidare? Sau mai degrabă de o totală lipsă de demnitate a componenţilor Consiliului Local, cât şi a primarului zelos, în această problemă, care s-au lăsat timoraţi de domnii veniţi de sus, adică de la partid. Aţi mai bifat domnilor o victorie, care desigur va scoate poporul român din cea mai cruntă mizerie materială şi mai ales morală, din toată istoria existenţei sale. De asemenea, aţi mai reuşit să aduceţi o gravă ofensă supravieţuitorilor temniţelor şi lagărelor de exterminare comuniste, care toţi, deopotrivă, indiferent de culoarea lor politică, sau fără de culoare, au acceptat ca Valeriu Gafencu să fie mai mult decât un cetăţean de onoare al unui oraş şi anume, un adevărat martir, un sfânt al temniţelor comuniste şi al românilor ortodocşi de pretutindeni.
 

Aşa va rămâne el în mintea şi inimile noastre!
 

     În altă ordine de idei, suntem nu numai indignaţi ci chiar îngrijoraţi de faptul că după evenimentele din decembrie 1989, nu a existat o preocupare semnificativă în condamnarea extremei stângi care a săvârşit înmiit mai multe crime decât extrema dreaptă.
     Indivizi şcoliţi la Moscova au venit în ţară odată cu Armata Roşie „eliberatoare”, contribuind activ la instaurarea regimului comunist „ilegitim şi criminal”. Nici unul dintre ei nu a fost condamnat măcar „post-mortem”! Criminalii care au trimis la moarte tot ce a avut mai bun, mai drept, mai moral, mai sfânt, mai bine pregătit profesional acest popor şi mai trăiesc, beneficiază în continuare de decoraţiile şi distincţiile obţinute în lupta cu noi, precum şi de pensiile „nesimţite”?!! Nimeni nu a cerut retragerea acestora!!
     În justiţia română găsim adesea termeni cum ar fi: rezonabilitate, echitate, proporţionalitate etc. Care vă sunt unităţile de măsură? Unde este dreptatea? Motivele se cunosc şi nu le mai înşir aici pentru că m-ar cuprinde o „silă iremediabilă”. În încheiere, se impun câteva precizări privind persoana semnatarului acestei scrisori: nu fac politică, alta decât cea anticomunistă; nu accept extremele în politică; nu accept cultul personalităţii; nu accept vigilenţa exacerbată care are menirea de a întreţine o stare de irascibilitate neconstructivă; recunosc şi condamn crimele săvârşite asupra poporului evreu; nu accept ca hoţia şi minciuna să fie aduse la rangul de politică de stat; nu accept ca persoane din alte culte să vină să ne dicteze cine poate sau nu să ne devină sfinţi" (Preşedinte al AFDPR, membru al Comitetului Internaţional al INTER ASSO, ing. Octav Bjoza)

Parintele Justin despre chestiunea evreiasca si lipsa de recunostinta fata de Valeriu Gafencu, romanul care a cedat streptomicina salvatoare evreului Richard Wurmbrand. Domnia celor “fara inima de romani”. Actualizare: Duminică 23 iunie, ora 21, emisiunea În premieră (postul de televiziune Antena 3) este închinată Părintelui Justin

Parintele Justin: La noi nu a existat holocaust... de ZiaristiOnlineTV

Parintele Justin - Nu va bucurati ca a murit... de ZiaristiOnlineTV

Parintele Justin - Martirii ca Valeriu Gafencu... de ZiaristiOnlineTV

10 Februarie 2013, Sfantul Mucenic Haralambie
Video: Ziaristi Online. Reporter: Victor Roncea.
- See more at: http://roncea.ro/2013/06/01/de-vorba-cu-parintele-justin-parvu-de-ziua-sfintiei-sale-10-februarie-2013-despre-valeriu-gafencu-sfintii-inchisorilor-si-domnia-celor-fara-inima-de-romani-video-ziaristi-online-roncea-ro/#sthash.wLKuwaMz.7S9XN96Q.dpuf

10 Februarie 2013, Sfantul Mucenic Haralambie
Video: Ziaristi Online. Reporter: Victor Roncea.
- See more at: http://roncea.ro/2013/06/01/de-vorba-cu-parintele-justin-parvu-de-ziua-sfintiei-sale-10-februarie-2013-despre-valeriu-gafencu-sfintii-inchisorilor-si-domnia-celor-fara-inima-de-romani-video-ziaristi-online-roncea-ro/#sthash.wLKuwaMz.7S9XN96Q.dpuf

10 Februarie 2013, Sfantul Mucenic Haralambie
Video: Ziaristi Online. Reporter: Victor Roncea.
- See more at: http://roncea.ro/2013/06/01/de-vorba-cu-parintele-justin-parvu-de-ziua-sfintiei-sale-10-februarie-2013-despre-valeriu-gafencu-sfintii-inchisorilor-si-domnia-celor-fara-inima-de-romani-video-ziaristi-online-roncea-ro/#sthash.wLKuwaMz.7S9XN96Q.dpuf

TG OCNA.RO: A doua zi dupa inmormantarea Parintelui Justin, prin iuteala de mana si nebagare de seama, consilierii locali i-au retras titlul de cetatean de onoare lui Valeriu Gafencu - „Sfantul Inchisorilor”. Doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic: Masura impotriva lui Valeriu Gafencu este un act de ura, dictatorial.

Reuniti in sedinta vineri 21.06, consilierii locali au votat pentru retragerea titlului de cetatean de onoare a lui Valeriu Gafencu, „Sfantul Inchisorilor”.
La sedinta au participat toti cei 17 consilieri locali, aproape toti, cu o singura exceptie, au votat pentru retragerea titlului de cetatean de onoare al orasului Tirgu Ocna lui Gafencu. Nu a existat nicio abtinere.

Subiectul a fost trecut pe ordinea de zi abia la inceputul sedintei.

Doamna Aspazia Otel Petrescu despre atacul la... de ZiaristiOnlineTV

Valeriu Gafencu, basarabeanul a carui mare parte din familie s-a jertfit pe altarul tarii, cu tatal, artizan al Unirii, mort in gulagul sovietic, s-a savarsit din viata sa de pe acest pamant in urma cu 61 de ani, pe 18 februarie 1952, in inchisoarea de la Targu Ocna, dupa ce isi daruise streptomicina pentru salvarea unui alt detinut, evreu, pastorul Richard Wurmbrand. Dupa 61 de ani de la acest gest suprem, un Institut ce poarta numele unui impostor al lagarelor naziste, Elie Wiesel, care s-a reusit sa fie infiltrat sub cupola si acoperirea Guvernului Romaniei, isi permite sa conteste omagierea lui Valeriu Gafencu de catre primaria si cetatenii din Targu Ocna, prin conferirea cetateaniei de onoare celui supranumit de un alt evreu, Parintele Nicoale Steinhardt, drept “Sfantul Inchisorilor”. Gestul, catalogat de Doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic cu 14 ani de temnita grea, drept un “act de ura” a nascut o reactie fireasca a societatii civile crestine, zeci de organizatii si mii de persoane portestand printr-o petitie publica sau prin scrisori transmise direct autoritatilor locale din Targu Ocna. Detinutii politici cu peste 15 ani de inchisoare, Parintele Justin Parvu si profesorul Radu Ciuceanu, sau istoricul Gheorghe Buzatu, s-au raliat acestei initiative. Nu este cazul sa mai intram in amanunte. Spre sfarsitul acestei luni, Consiliul Local din Targu Ocna urmeaza sa decida – in sedinta publica – ce se va intampla cu aceasta cerere aberanta. E bine ca cei care vor sa apere memoria martirului inchisorilor sa fie aproape si sa-l sustina pe Sfantul Inchisorilor incluisv la fata locului, la momentul respectiv. Doamna Aspazia Otel Petrescu, a carei declaratie o puteti citi sau asculta aici, la fel ca si Parintele Justin Parvu, afirma ca orice s-ar intampla pentru noi Valeriu Gafencu ramane un sfant. Rugati-va pentru el asa cum si el se roaga pentru noi.

“Ma uluieste aceasta pornire impotriva cetateniei de onoare a lui Valeriu Gafencu!”, ne spune doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic timp de 14 ani si autoarea impresionantelor volume memorialistice “Strigat-am catre tine, Doamne!” , “Cu Hristos in celula” sau “A fost odata”. “Masura aceasta se indreapta in primul rand impotriva cetatenilor din Targu Ocna. Pe Valeriu Gafencu nu-l afecteaza cu nimic lucrul acesta; el va ramane in istorie ceea ce a fost: unul din cei care a protestat cu pretul vietii sale impotriva unui regim tiranic si care a adus foarta multa nefericire in lumea intreaga. Gasesc asadar ca masura aceasta este absurda si este un fapt al urii, si se stie ca tot ce izvoraste din ura este ilogic. Poate sa-i ia cetatenia de onoare, ca nu el a cerut-o. Asta nu inseamna ca el nu ramane un om de onoare. E o masura lipsita de logica impotriva oamenilor din partea locului, a societatii civile, a celor care au considerat ca Valeriu Gafencu ii reprezinta”, prin sarcrificiul lui, ne spune venerabila traitoare intru Hristos. “Este o este doar inca o nedreptate in plus pe umerii lui de martir. Valeriu Gafencu si-a dat medicamentul care putea sa-l salveze pe el unui cetatean strain de religia si etnia lui. Dar era un om care era in suferinta si el a hotarat ca sa-l ajute. Prin gestul acesta a dovedit odata pentru totdeauna ca este un om al Cetatii lui Dumnezeu, al cetatii universale. Cine poate sa-i conteste acest gest, care este un gest valabil in eternitate? Deci el merita sa fie cetatean de onoare al Universului. Si acest Institut (“Elie Wiesel”) vine sa se ridice impotriva unui gest similar local!?”, arata Doamna Aspazia Otel Petrescu, afirmand ca o astfel de “masura aberanta, ilogica si inumana”, a celor care solicita retragerea cetateniei de onoare a orasului Targu Ocna pentru “Sfantul Inchisorilor”, pe motiv ca a facit parte din Fratiiile de Cruce si a fost condamnat de regimul lui Ion Antonescu (!),  este “un act de ura”, dictatorial, “care contesta vointa societatii civile si a cetatenilor din Targu Ocna” si “tinuta inalta a lui Valeriu Gafencu in eternitate”.

Video: Ziaristi Online / Foto: Cristina Nichitus Roncea


Doamna Aspazia, la varsta de 89 de ani