15.6.10
Împotriva tradiţiei. Papa, Bush şi Gorbaciov, pictaţi în Biserica înfrăţirii ecumeniste din Petreşti. IPS Andrei nu vede un lucru rău în aceasta.
Pentru prima dată în analele religiei şi credinţei ortodoxe, în noua biserică din Petreşti - Alba sunt pictaţi cei trei mari bărbaţi ai omenirii care au contribuit decisiv la demolarea comunismului: George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov. Alături de aceştia, în biserica din Petreşti şi-au mai găsit loc numeroase alte picturi unicat într-un locaş sfânt ortodox, iar în curtea acesteia se află un Monument al Eroilor, în formă de obelisc, de asemenea unic în Europa, prin care sunt cinstiţi, deopotrivă, eroii români şi saşi, duşmani pe câmpurile de luptă ale războaielor mondiale...
Biserica din Petreşti este impunătoare. Albă în exterior, seamănă cu o catedrală occidentală. Deasupra intrării tronează o inscripţie cu litere de aur: "... Aici este biserica lui Dumnezeu, aici este poarta cerului" (Facere 28,17). Intri pe uşă şi rămâi perplex! Pe holul de la intrare, pe peretele din dreapta, sunt pictaţi, "nu între sfinţi, ci între oamenii providenţiali ai Terrei din amurgul celui de al doilea mileniu", după cum spune preotul Alexandru Coman, distrugătorii comunismului: George Bush, Papa Ioan Paul al II-lea şi Mihail Gorbaciov. Sub ei, sunt scrise cu litere de-o şchioapă cuvintele "Când omul striga: «Opriţi Planeta, vreau să cobor». Dumnezeu, prin aceşti trei oameni providenţiali, a schimbat mersul lumii". Pe peretele din stânga intrării sunt pictaţi, tot pentru prima dată într-o biserică ortodoxă, cei trei mari poeţi ai Ardealului: George Coşbuc, Lucian Blaga şi Octavian Goga, chipurile lor fiind însoţite de inscripţia "Poeţi care au plâns durerile Ardealului şi au înveşnicit ţăranul şi satul românesc-transilvan".
Părintele Galeriu: CHIPUL MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ÎN GÂNDIREA LUI MIHAI EMINESCU.
Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa - filosofice, artistice, ştiinţifice - a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sunt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut, Verena…”, „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol, împătimire, împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sunt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut, Verena…”, „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol, împătimire, împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
Eminescu prin Nichita. Iarba de la poalele teiului. Un text demn de o şefă de promoţie, unirista Anamaria Kozma
Când se naşte un poet, viaţa se miră căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un poet, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească. Poetul este pus pe un cântar al viului, unde el poate cântări viu, mai puţin viu, sau mort.
Când viaţa se umple de ea însăşi, când se inflamează de dorinţa de a se avea pe sine, aruncă în lume câte un poet. Acesta, năucit de lume, de viaţă şi de viu, începe a se mira. Iar mirarea unui poet este viaţa fără de moarte.
Când viaţa se umple de ea însăşi, când se inflamează de dorinţa de a se avea pe sine, aruncă în lume câte un poet. Acesta, năucit de lume, de viaţă şi de viu, începe a se mira. Iar mirarea unui poet este viaţa fără de moarte.
*
Când s-a născut Mihai Eminescu luna şi-a arătat ambele feţe.
Când s-a născut Nichita Stănescu neînţelesul a devenit atât de simplu încât s-a transformat într-un neînţeles mai mare.
Când lui Nichita îi este dor de Eminescu şi lui Eminescu îi este dor de Nichita.
Când s-a născut Nichita Stănescu neînţelesul a devenit atât de simplu încât s-a transformat într-un neînţeles mai mare.
Când lui Nichita îi este dor de Eminescu şi lui Eminescu îi este dor de Nichita.
*
Căci Nichita Stănescu l-a iubit pe Eminescu precum a iubit pământul, copacii şi cerul despre care acesta şi-a cântat poezia . „De Eminescu ţi se poate face dor şi foame. El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi. Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut. El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI.”
Poporul român nu poate fi altfel decât binecuvântat, primind naşterea a doi poeţi atât de vii. În sufletul amândurora simţirea românească a fost atât de vibrantă şi de clarvăzătoare, încât poezia lor înflăcărează pe tineri şi mângâie pe bătrâni. În ce altă limbă mai frumoasă decât cea românească ne-ar fi putut ei da această înfiorare? Ei sunt destinul acestui popor. Asemeni teiului sfânt al lui Eminescu şi ierbii lui Nichita, seva lor vine din acest pământ străbun.
Nichita spunea „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”. Cuvintele sunt asemeni oaselor, dar spre deosebire de acestea, ele au un conţinut material foarte mic şi unul abstract foarte mare. Iată, aşadar, elixirul vieţii. Acest lucru l-a învăţat şi Ghilgameş când cu durere a strigat „A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.”. Însă Eminescu este cel mai supravieţuitor dintre supravieţuitori, învingătorul: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”! – vers văzut de Nichita ca fiind cel mai vital pe care îl cunoaşte. Căci aceşti poeţi nu au murit.
Chipul marmoreu, acel „specific naţional de nobleţe fiziognomică” al lui Eminescu este continuat în destin de mâinile mari şi calde, de chipul lat şi blând cu reflexii albăstrui ale lui Nichita. Unul sprijinit de tei, altul întins pe iarbă, dar amândoi privind spre cer, căci de acolo le vine mirarea.
Ei scriu cu şi pentru sufletul omenesc, pentru ca noi cei care citim să ne cutremurăm şi să ne regăsim. Ei ajung acolo unde nimeni nu poate ajunge, pentru că nu ştie cum sau nu are timp. Poezia lor se pliază pe sufletul nostru, ca un înveliş cald şi dătător de viaţă. Poezia lor scote din noi poezia nostră.
Poporul român nu poate fi altfel decât binecuvântat, primind naşterea a doi poeţi atât de vii. În sufletul amândurora simţirea românească a fost atât de vibrantă şi de clarvăzătoare, încât poezia lor înflăcărează pe tineri şi mângâie pe bătrâni. În ce altă limbă mai frumoasă decât cea românească ne-ar fi putut ei da această înfiorare? Ei sunt destinul acestui popor. Asemeni teiului sfânt al lui Eminescu şi ierbii lui Nichita, seva lor vine din acest pământ străbun.
Nichita spunea „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”. Cuvintele sunt asemeni oaselor, dar spre deosebire de acestea, ele au un conţinut material foarte mic şi unul abstract foarte mare. Iată, aşadar, elixirul vieţii. Acest lucru l-a învăţat şi Ghilgameş când cu durere a strigat „A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.”. Însă Eminescu este cel mai supravieţuitor dintre supravieţuitori, învingătorul: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”! – vers văzut de Nichita ca fiind cel mai vital pe care îl cunoaşte. Căci aceşti poeţi nu au murit.
Chipul marmoreu, acel „specific naţional de nobleţe fiziognomică” al lui Eminescu este continuat în destin de mâinile mari şi calde, de chipul lat şi blând cu reflexii albăstrui ale lui Nichita. Unul sprijinit de tei, altul întins pe iarbă, dar amândoi privind spre cer, căci de acolo le vine mirarea.
Ei scriu cu şi pentru sufletul omenesc, pentru ca noi cei care citim să ne cutremurăm şi să ne regăsim. Ei ajung acolo unde nimeni nu poate ajunge, pentru că nu ştie cum sau nu are timp. Poezia lor se pliază pe sufletul nostru, ca un înveliş cald şi dătător de viaţă. Poezia lor scote din noi poezia nostră.
*
„Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.”
Dor de Eminescu
de Nichita Stănescu
de Nichita Stănescu
O secundă-mi taie-ntr-una
braţul desfrunzit, în şapte
Inima îşi pierde luna
purtătoare-n ea de noapte
Şi mă las în voia lungă
despărţit de mine însumi,
dalta razelor să-mi spargă
globul minţii plin de plânsu-mi,
risipindu-mă, smulgându-mi
repetate trupuri, chipuri,
care le-au strivit în gându-mi
mişcător de reci nisipuri
doar să-mbrăţişez în palmă
lung, ecoul din oglindă,
vreo fragedă fantomă,
alta pururi, aburindă.
text publicat în revista "Veghea" la 15 ianuarie a.c. :)
Culmea ipocriziei. Tismăneanu se face că muşcă mâna lui Iliescu
Comemorarea coşmarului din 13-15 iunie 1990, când Iliescu, noii securişti din subordinea sa şi ortacii chemaţi din Valea Jiului au transformat Bucureştii într-un haos plin de sânge şi violenţă, a fost perturbată de comunistul-anticomunist Vladimir Tismăneanu, Volodea Tismineţchi pentru tovarăşi. Într-o nouă operaţiune de distragere a atenţiei opiniei publice de la crimele cu care Iliescu şi-a umplut mâinile de sânge, Volodea Tismineţchi a ieşit, ieri, la Hotnews-RFI cu o nouă şarjă de intoxicări. Aşa se face că Tismăneanu a anunţat că Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER), împreună cu Asociaţia 21 Decembrie vor face, până în toamnă, o nouă sesizare penală împotriva lui Ion Iliescu.
Pentru a distrage atenţia de la adevăratele crime ale lui Iliescu şi pentru a conduce ancheta în derizoriu în direcţia unei fundături în această problemă, Tismăneanu a adăugat că în dosar ar putea să apară noi capete de acuzare, cum ar fi acţiuni pogromiste împotriva populaţiei rome, dar şi crime împotriva umanităţii. Reamintim că în dosarul mineriadei Ion Iliescu a primit neînceperea urmăririi penale în iunie 2009, pe motiv că unele fapte s-au prescris, iar altele n-au putut fi probate. În stilu-i caracteristic, cu multă gargară şi puţină cunoaştere a legii, Tismăneanu a mai afirmat că va cere procurorului general al Romåniei, Laura Codruţa Kovesi, şi Parchetului General imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii. Numai că Tismăneanu nu ştie că legea spune clar că „prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii“. În concluzie, demersul lui este unul superficial şi fără deznodămånt, deoarece crimele împotriva umanităţii oricum nu se prescriu, iar pista violenţelor împotriva rromilor este futilă din moment ce minerii băteau, fără discriminare, pe oricine le pica în månă şi nu veniseră cu gåndul să snopească în bătaie ţigani. Ţintele lor erau „golanii“ care îl puteau arunca de la putere pe emanatul Iliescu.
Atribuţii extinse, spălare asiduă
Ca să poată „condamna“ şi mai bine comunismul, Volodea Tismineţchi a reorganizat la începutul acestui an, IICMER, extinzåndu-şi astfel domeniul de expertiză şi asupra dosarului mineriadelor în scopul de a „pune pe picioare acest dosar care să deblocheze ceea ce s-a blocat vreme de atåţia ani“, a declarat Tismăneanu. Acesta a declarat că acele crime comise la Mineriadă au fost „o anarhie organizată statal“ şi că cei care au organizat-o trebuie să plătească. „Lucrul cel mai important în filozofia politică a democraţiei este că un regim politic democratic şi un om politic are cea mai importantă obligaţie să protejeze vieţile cetăţenilor. Ceea ce au făcut Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi este că au pus în pericol vieţile cetăţenilor. Şi asta-i un lucru pe care un tribunal trebuie să-l ia în consideraţie“, a declarat profitorul tuturor regimurilor, Vladimir Tismăneanu, care caută o nouă modalitate de a justifica existanţa instituţiei pe care o conduce în căutarea de noi finanţări. Ipocrizia lui Volodea în legătură cu condamnarea lui Iliescu alături de care a lucrat månă în månă atåţia ani este evidentă din moment ce, în 2004, Volodea îi ridica osanele preaiubitului său conducător. Într-un fragment din anul 2004 a unui articol din revista „Romånia Literară“, Vladimir Tismăneanu declara că el nu s-a considerat niciodată un adversar personal al lui Ion Iliescu, care este „un om al stångii democrate“. „Pe parcursul ultimilor 15 ani, Ion Iliescu a devenit o personalitate de vårf a procesului democratic din Romånia“, a declarat Vladimir Tismăneanu. Aceeaşi publicaţie mai scria că, în cazul lui Iliescu, „Tismăneanu a fost interesat de transformarea unui politician marxist într-un gånditor modern, dispus să recunoască falimentul utopiei. „Romånia Literară“ mai scria, în finalul articolului, că pentru Tismăneanu dialogul cu Ion Iliescu a fost o „plăcere intelectuală“.
Ana Pauker, liantul dintre Tismeneţchi şi Iliescu
Legăturile dintre cei doi kominternişti datează încă de pe la mijlocul secolului trecut. Conform arhivei SRI, Fond „D“, Dosar nr. 10.947, vol. 9, la pag. 369-370, familia lui Tismăneanu (Tismeneţchi) şi cea a lui Iliescu se cunoşteau foarte bine. Ambele au fost protejate de Ana Pauker, părinţii lui Tismăneanu cunoscånd-o pe aceasta pe vremea cånd au lucrat la „Radio Moscova“, între anii 1942-1943. Tot Ana Pauker a fost cea care l-a propulsat pe Ion Iliescu, în 1949, în cadrul Comitetului Central al UTM. Apoi, Iliescu a fost împins în funcţia de secretar al „Sovietului Studenţilor şi Aspiranţilor Romåni“, aflaţi la studii în URSS, la începutul anilor ‘50. Despre Tismăneanu, în fişa (strict secretă) întocmită la 13 august 1987, se redă faptul că Vladimir Tismăneanu a plecat din Romånia în noiembrie 1981, cu ajutorul U.M. 0617, unitate a Securităţii. U.M. 0617 nu este însă alta decåt codificarea „Direcţiei a II-a“ a Securităţii, specializată în contra-informaţii economice.
Dragoş Stănculescu
Sursa:
Tia Şerbănescu despre mizeria lui CTP de a compara fenomenul Piaţa Universităţii cu Cenaclul Flacăra.
Dar nu numai Ilici trezeşte triste amintiri ci şi cei care l-au susţinut atunci. Spre exemplu, C.T. Popescu scrie acum că Piaţa „a fost un reflex al Cenaclului Flacăra“ şi n-are cine ştie ce merite fiindcă e uşor să protestezi în libertate. Ce mizerie! Piaţa Universităţii şi Cenaclul Flacăra? Să compari un fenomen viu ca Piaţa Universităţii, ale cărei idei europene s-au impus în timp şi care a trezit admiraţia lumii - cu un cenaclu comunist, cu voie de la partid şi complet datat înseamnă ori lipsă crasă de discernământ ori o insultă premeditată. E uşor şi „depăşit“ să protestezi în libertate? De-aia au murit atâţia „neidentificaţi“ îngropaţi pe furiş la Străuleşti? De-aia au fost bătuţi tinerii la Măgurele? De-aia au fugit atâţia din ţară, după mineriadă? Bine că e greu să protestezi acuma, când, nu-i aşa? e dictatură şi poţi să ţipi ca vuvuzela pe toate micile ecrane. Şi totuşi, Piaţa Universităţii n-a fost niciodată atât de tânără, de eroică şi de frumoasă ca atunci: în 21 decembrie ‘89 şi în mai ‘90. Restul e zgomot şi furie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)