17.10.10

Sf. Ignatie Briancianinov -Studierea cuvantului lui Dumnezeu este mai presus decat vedeniile


Rogu-te, dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu, că am cinci fraţi: să le mărturisească lor, ca să nu vie si ei la acest loc de muncă. Această cerere dă în vileag lip­sa lui de cercare în viaţa de nevoinţă duhovnicească. Un lipsit de cercare cere pentru alţi lipsiţi de cercare cea mai mare dintre ispite: arătarea unei fiinţe din lu­mea duhurilor, care a fost închisă pentru noi de către Dumnezeu pentru a ne păzi de amăgirea duhurilor că­zute şi viclene, care iau chipul îngerilor de lumină pentru a-i înşela şi pierde mai uşor pe oameni. Patriarhul îi arată nefericitului calea dreaptă, calea cercetării legii lui Dumnezeu şi a urmării ei. Patriarhul îi împărtăşeşte celui căzut în iad o cunoştinţă care l-ar fi putut feri de iad de ar fi dobândit-o şi folosit-o la bună vreme. Au pre Moisi şi pre proroci, a zis Avraam, sa-i asculte pre dânşii. Cunoştinţele date de Cuvântul lui Dumnezeu sunt mai de nădejde decât cunoştinţele pe care le aduc vedeniile, chiar dacă sunt sfinte şi adevărate. Asta se vede limpede din a doua epistolă a Sfântului Apostol Petru. Pomenind de preaslăvita schimbare la faţă a Domnului de pe muntele Taborului, al cărei însuşi văzător a fost chiar Apostolul, el spune: Avem mai adevă­rat (mai vrednic de crezare) cuvântul prorocesc, la care bine faceţi luând aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până ce ziua va lumina şi luceafărul va ră­sări în inimile voastre (2 Pt. 1, 19).

Adânca neştiinţă a întemniţatului din iad n-a price­put adâncul adevăr vestit lui. El se împotriveşte Patri­arhului, răspunde: Nu, părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Dacă nu ascultă pre Moisi şi pre proroci, a fost răspunsul lui Avraam, mă­car de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede. Celor care nu vor să facă cunoştinţă cu legea lui Dumnezeu în chipul cuvenit, care îşi cheltuie viaţa pământească slujind păcatului şi lumii, celor ce cercetează legea lui Dumnezeu numai după slovă, nesocotind cercetarea ei lucrătoare, care o calcă în picioare prin purtarea lor, arătarea unui suflet fericit din sălaşurile raiului nu le va aduce nici un folos. Insăşi învierea din mormântul pecetluit, păzit de strajă, nu a trezit puterea de a crede ce a fost omorâtă prin viaţa păcătoasă şi prin voia viclea­nă. A înviat Domnul, iar arhiereii şi bătrânii iudeilor ce fac ? Ii cumpără pe ostaşii romani puşi la mormânt tot de către ei, care aduseseră vestea vrednică de crezare a învierii, ca aceştia să ascundă învierea Domnului şi sa mintă cu privire la ea. Ce fac ostaşii, ce se învrednicise­ră de vedenie mai presus de vrednicia lor văzând înge­rul purtător de lumină care s-a pogorât din cer, a pră­vălit piatra de la intrarea în mormântul unde era închis trupul Domnului, care i-a lovit cu groază, încât au că­zut cu faţa la pământ şi s-au făcut ca morţi ? Ei primesc bani şi, sub înrâurirea lor, în ciuda înfricoşatei minuni ai căror martori fuseseră, o acoperă cu întunericul min­ciunii (Mt. 29, 11-15). Nici cele mai uluitoare semne, nici vedeniile înspăimântătoare, nici vedeniile cele mai desfătătoare nu lasă o urmă binefăcătoare în inimă, nu-i aduc mântuire, dacă ea nu e îndreptată pe calea mân­tuirii prin legea lui Dumnezeu. Iar dacă ea este luminată de acest luminător, care e dat de sus spre îndrumarea tuturor celor care doresc să primească mântuirea în veş­nicie (Ps. 118, 105), ea va ajunge la această fericire fară ajutorul vedeniilor şi minunilor. Numeroase fapte din istoria nevoinţei creştine slujesc drept mărturie.

Pricina duhovnicească de temelie a fericirii duhovni­ceşti, veşnice, pentru om este cercetarea cu osârdie a legii lui Dumnezeu şi vieţuirea după legea lui Dumne­zeu. Pricina de temelie a nenorocirii sufleteşti, veşnice, stă în necunoaşterea legii lui Dumnezeu, în vieţuirea după insuflările şi părerile raţiunii cu nume mincinos, după imboldurile voinţei vătămate, stricate de către starea de cădere. Precum se vede, nefericitul bogat avea despre sine, despre legătura dintre el şi avuţie, şi omenire, într-un cuvânt - şi toate, concepţii strâmbe, mincinoase. El lucra pe temeiul acestor concepţii, şi a pierit. El n-a agonisit adevărata cunoştinţă de Dumne­zeu, nu ştia ce însemnătate are omul, care este scopul fiinţării lui nesfârşite, care este scopul petrecerii lui vre­melnice pe pământ, care sunt îndatoririle lui faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi, faţă de aproapele, faţă de lumea cea văzută şi cea nevăzută.

- material cules si transmis de un colaborator

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXI-a după Rusalii ( Despre semănătorii cuvântului lui Dumnezeu )

Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa Sa (Luca 8, 5)

Iubiţi credincioşi,

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieşit din sînurile Tatălui, după cum Însuşi a zis: Eu de la Dumnezeu am ieşit (Ioan 17, 8), şi a venit pe pămînt să semene sămînţa cuvîntului Său. Iar ţarina în care a semănat sămînţa Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: Iar ţarina este lumea (Matei 13, 38).

Din această pildă vedem că numai a patra parte din ţarină, adică din lume, a fost pămînt bun, care, primind sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, a crescut şi a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părţi din ţarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriş şi pămînt cu spini (Matei 13, 22), în care căzînd sămînţa cea bună a cuvîntului, nu a rodit, ci s-a pierdut.

Deşi Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mîntui, primind sămînţa cuvîntului vieţii şi aducînd roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin aşezarea rea a sufletului său, împiedică creşterea şi rodirea seminţei cuvîntului dumnezeiesc. Trebuie să ştim că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forţează uşa inimilor omeneşti, numai bate la uşa inimilor, precum scrie: Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu este preadrept şi preasfînt şi nu voieşte a mîntui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12); la fel Sfîntul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mîna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Şi dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veşnică, nici muncă veşnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voinţa omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfîntul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicînd: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite şi scăparea din ea (I Corinteni 10, 13).

Aşadar, fraţii mei, toată vina nerodirii cuvîntului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinţei sale, se face cale călcată de oameni, pietriş sau pămînt cu spini. Omul, de bunăvoia sa, îşi alege viaţa sau moartea, iadul sau raiul. Cuvîntul lui Dumnezeu se închipuie cu sămînţa; pentru că precum sămînţa este aruncată în pămînt ca să rodească, tot aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Şi precum din sămînţă, crescînd, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grîul, orzul, porumbul şi alte plante şi arbori, tot aşa şi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, semănîndu-se în pămînt bun, rodeşte hrana cea sufletească şi nepieritoare. Şi precum sămînţa nu rodeşte în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel şi cuvîntul lui Dumnezeu nu rodeşte în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pămînt bun, adică acel ce primeşte cu credinţă cuvîntul vieţii şi îl lucrează, cum zice şi marele Apostol Pavel: credinţa este lucrătoare prin dragoste (Galateni 5, 6).

Numai această ţarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

Related Posts with Thumbnails