18.11.13

Opriţi satanizarea copiilor!

Vorbim foarte mult despre discriminarea homosexualilor şi ateilor, dar despre discriminarea creştinilor nu amintim mai nimic. În dezbaterile publice, ori în materialele apărute în presă, creştinilor li se aminteşte tot mai des faptul că pot crede orice în sinea lor sau în casa lor, sunt liberi să-şi practice religia, însă nu pot acţiona în public conform credinţei lor. Această limitare a libertăţii religioase conduce, pe plan global, la ameninţări şi arestări ale creştinilor care-şi spun părerea, ori la concedierea creştinilor care doresc să acţioneze conform propriilor principii. Supuşi acestor presiuni, creştinii au în faţă două alternative: fie îşi abandonează propria credinţă, acţionând împotriva conştiinţei lor, fie opun rezistenţă, riscând pierderea mijloacelor de trai.

Desfăşurate sub masca toleranţei şi diversităţii, activităţile propagandistice ale homosexualilor au depăşit cadrul Colegiului „George Coşbuc” din capitală – acolo unde elevii organizează an de an marşuri gay, cu ştiinţa şi acordul profesorilor şi directorilor. Devenite adevărate pepiniere pentru activiştii dornici să racoleze adepţi din rândul celor mai inocente făpturi, şcolile din România găzduiesc din ce în ce mai multe programe de propaganda homosexuală, prin care se urmăreşte, în fapt, îndoctrinarea şi pervertirea copiilor noştri.
Astfel, în perioada 21 – 22 noiembrie 2013, Asociaţia Accept organizează, la Bucureşti, cel de-al treilea seminar cu privire la „Abordarea situaţiilor de intimidare a elevilor LGBT”. Seminarul se adresează profesorilor de liceu şi consilierilor şcolari, propunându-şi:
1.  să sprijine profesorii şi consilierii şcolari în prevenirea situaţiilor de intimidare şi hărţuire a elevilor, prin oferirea de informaţii şi prezentarea de instrumente (activităţi, exerciţii) care pot fi folosite în acest sens;
2.  să abordeze aspectele specifice hărţuirii şi intimidării elevilor cu risc a fi victimizaţi pentru că sunt presupuşi a fi LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender)
3.  să faciliteze schimbul de experienţă pe această temă între cadre didactice preocupate de prevenirea intimidării şi hărţuirii elevilor, în general.
Cursul cuprinde şi definirea unor termeni LGBT (orientare/ comportament/ identitate sexuală, transgeneritate etc.), oferirea de informaţii despre comunitatea gay din România şi o sesiune de tipul Biblioteca Vie, în care participanţii pot afla mai multe prin discuţii cu voluntari ACCEPT care se identifică a fi lesbiene, gay, bisexuali, transgender sau queer.
De pe pagina asociaţiei „Accept” mai aflăm că „seminarul este gratuit pentru 15 persoane, selectate pe baza informaţiilor furnizate de candidaţi în formularul de înscriere (criterii: ocupaţie-profesor sau consilier şcolar, motivaţia prezentată, posibilitatea de a pune în practică instrumentele prezentate, ordinea primirii formularelor de înscriere).” Seminarul este organizat în cadrul proiectului “Educaţie pentru Diversitate”, realizat cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Proiectul se desfăşoară pe o perioadă de 6 luni, adică de la 1 iulie 2013 până la 31 decembrie 2013, beneficiind de o finanţare în valoare de 45.000 de lei.
Primele două seminare pe această temă au avut loc, la Sinaia, în intervalele 20 – 22 septembrie şi 25 – 27 octombrie 2013, cadrele didactice participante la stagiul de formare urmând a disemina în şcoli informaţiile dobândite.
„Concluziile au fost încurajatoare. Mulţi dintre cei 18 profesori sunt pregătiţi să înceapă sau să continue activităţi cu elevii care să urmărească prevenirea şi sancţionarea situaţiilor de intimidare/hărţuire. Am plecat de la seminar cu multe planuri de activitate pentru viitorul imediat”,spune Irina Niţă, într-un comentariu postat pe contul de facebook al asociaţiei „Accept”.
Proiectul asociaţiei „Accept” nu este singular, pe linia îndoctrinării copiilor în spirit ateisto-satanist. Acestuia i se adaugă Campania împotriva îndoctrinării religioase în şcoli, susţinută de Asociaţia Secularist-Umanistă din România (ASUR), campanie ce-şi propune„informarea părinţilor şi elevilor asupra statutului orelor de religie”, prin intermediul grupurilor de voluntari care împart materiale informative în şcolile din Timişoara, Brăila, Botoşani şi Bucureşti, după cum informează ASUR într-un comunicat remis recent HotNews.ro. De asemenea, Csaba Asztalos, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a precizat pentru HotNews.ro că “dacă s-ar recunoaşte (cum ar fi legal) faptul că religia poate fi doar facultativă, atunci profesorii de religie nu ar putea fi angajaţi permanent în şcoli, ci doar prin contracte temporare, pe an şcolar”. Potrivit acestuia, “înscrierea din oficiu a elevilor la ora de religie – adică de către stat – încalcă dreptul la libertatea conştiinţei, dreptul părinţilor sau al tutorelui legal de a asigura potrivit propriilor convingeri educaţia copilului”.
Discriminarea creştinilor de către homosexuali
Vorbim foarte mult despre discriminarea homosexualilor şi ateilor, dar despre discriminarea creştinilor nu amintim mai nimic. În dezbaterile publice, ori în materialele apărute în presă, creştinilor li se aminteşte tot mai des faptul că pot crede orice în sinea lor sau în casa lor, sunt liberi să-şi practice religia, însă nu pot acţiona în public conform credinţei lor. Această limitare a libertăţii religioase conduce, pe plan global, la ameninţări şi arestări ale creştinilor care-şi spun părerea, ori la concedierea creştinilor care doresc să acţioneze conform propriilor principii. Supuşi acestor presiuni, creştinii au în faţă două alternative: fie îşi abandonează propria credinţă, acţionând împotriva conştiinţei lor, fie opun rezistenţă, riscând pierderea mijloacelor de trai.
Din nefericire, toate aceste forme de discriminare se îndreaptă azi, mai mult ca oricând, împotriva copiilor noştri. Societatea nu mai ţine cont de valorile naţionale şi religioase, inducând elevilor ideea că homosexualitatea, precum şi celelalte perversiuni sexuale, reprezintă variante normale ale sexualităţii şi că orice elev poate fi un homosexual încă nedescoperit. Iar noi, părinţi şi pedagogi, ne conformăm acestor directive aberante, fără a înţelege faptul că încercând să-i „apărăm” pe copiii noştri de fantomaticele reacţii „homofobe” ale colegilor, nu facem decât să-i îndemnăm să adopte un comportament nefiresc şi deviant, garantându-le chiar protecţia, înţelegerea şi susţinerea noastră! Deşi în sinea noastră nu suntem defel de acord cu sodomia, punem umărul pentru intrarea ei în legalitate!
Să nu uităm faptul că în Ortodoxie există convingerea potrivit căreia societatea trebuie să ţină seama nu numai de interesele şi dorinţele umane, ci şi de adevărul divin, de legea morală veşnică dată de Dumnezeu, lege care acţionează în lume indiferent dacă voinţa anumitor oameni este de acord sau nu cu aceasta. De aceea, drepturile omului nu pot fi un motiv pentru constrângerea creştinilor de a încălca poruncile lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă văzând un mare pericol în sprijinul legislativ şi public oferit diferitelor vicii: homosexualitate, pornografie, avort, pedofilie, fertilizare in vitro, eutanasie etc. De asemenea, exercitarea drepturilor omului nu trebuie folosită pentru justificarea niciunui abuz faţă de simbolurile religioase sfinte, valorile culturale şi identitatea unei naţiuni.
Mai mult decât atât, responsabilitatea noastră, a tuturor, faţă de copii este enormă, căci „cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare. (Marcu 9,42) Rolul şcolii este acela de a forma personalitatea copilului în concordanţă cu planul Creatorului, luând în considerare tradiţiile culturale ale societăţii, şi nu de a deschide copiilor drumul către desfrâu, pornografie, violenţă sau infracţionalitate, sădind în sufletele lor curate nu seminţele credinţei, cuminţeniei, curăţiei, ci pe cele ale coruperii şi ale patimilor grele.
«Un tată, scrie în Sfânta Evanghelie, şi-a adus copilul, care era demonizat, la Domnul, deoarece apostolii nu reuşiseră să îl ajute. Însă de ce nu reuşiseră? Aceasta reiese din dialogul dintre tatăl îndurerat şi Hristos. "Câtă vreme este de când i-a venit aceasta?", a întrebat Domnul. "Din pruncie", a răspuns tatăl. (Marcu 9,21). Iată deci, de ce diavolul avea o aşa de mare putere asupra copilului: deoarece nu fusese alungat mai devreme. La fel se întâmplă şi atunci când se instalează în sufletul copilului vostru demonul slavei deşarte, al trândăviei, al iubirii de plăceri trupeşti ş.a. Dacă el nu este alungat atâta vreme cât copilul este încă mic, mai târziu dobândeşte o asemenea putere, încât îi este foarte greu cuiva să îl înfrunte. Cândva, după trecerea timpului, eliminarea sa devine chiar imposibilă şi nu se mai poate deja spera decât într-o minune a iubirii lui Dumnezeu.»(Mamă, ai grijă! Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, Irineu - Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk).

Autor: Irina Nastasiu 
Sursa: Doxologia


Biografia Părintelui Daniil Sandu Tudor


de dr. Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2013 s-au împlinit 51 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.
Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.
Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.
În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.
„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”
În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.
Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.
La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.
Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt, două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri.
În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist. „Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia „Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.
În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul „Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938, la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi articole în care accentuază nevoile şi problemele de tip muncitoresc.
Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante atât în „Floarea de foc”, cât şi în „Credinţa”.
În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.
Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea. Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul. Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeusă mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.
Întors în Bucureşti, Sandu Tudor adandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii grav avariată în urma războiului.
Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia Sa Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton,( Muntele Athos). De fapt, Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa. După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.
Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea care poarta numele de „Rugul Aprins”.
În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.
Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali.
În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.
Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.
Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.
Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, ultreniei şi, nu în ultimul rând, pe tălmăcirea psalmilor.
Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.
Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.
Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat, catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate. Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vărful muntelui, înconjurat de câţiva călăgări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară, pagini pline de miez pentru teologia creştină.
Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, Imnul Acatist la Rugul Aprins oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune.
Părintele Daniil a fost caracterizat astfel de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al progoanei comuniste: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.
Dar lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică» duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins”.
După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele veşnice.
Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice, mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi Daniil Sandu Tudor.”
Related Posts with Thumbnails