Biografia Părintelui Daniil Sandu Tudor

de dr. Camelia Suruianu (VEGHEA)

În ziua de 17 noiembrie 2013 s-au împlinit 51 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în urma unei „hemoragi cerebrale“.

Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna Pogoanele.

În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista „Gândirea”. Redactor ­– şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară” reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum: Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în ultimul rând, Sandu Tudor.

„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului. Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul – şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev: „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.”

În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum: „Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul face parte din comiterul de conducere al revistei „Gândirea”.

Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.

La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de călătorie. Sfaturile părintelui Elisie („Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”) s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi, după 1989, într-o carte ce poartă titlul „Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta Agură”.

Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt, două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele timpuri.

În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist. „Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi, norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia „Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.

În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul „Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938, la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi articole în care accentuază nevoile şi problemele de tip muncitoresc.

Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante atât în „Floarea de foc”, cât şi în „Credinţa”.

În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea războiului, rămâne sub arme.

Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea. Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul. Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeusă mă scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului”.

Întors în Bucureşti, Sandu Tudor adandonează viaţa de familie pentru a se dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează mănăstirii grav avariată în urma războiului.

Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia Sa Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton,( Muntele Athos). De fapt, Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa. După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.

Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea care poarta numele de „Rugul Aprins”.

În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.

Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea grupului de intelectuali.

În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.

Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu, fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la diferite facultăţi din Bucureşti.

Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, ultreniei şi, nu în ultimul rând, pe tălmăcirea psalmilor.

Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, marţea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski, Leontiev sau Gogol.

Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat, catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate. Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vărful muntelui, înconjurat de câţiva călăgări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară, pagini pline de miez pentru teologia creştină.

Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, „Imnul Acatist la Rugul Aprins” oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia „Miresei urzitoare de nesfârşită rugăciune”.

Părintele Daniil a fost caracterizat astfel de către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al progoanei comuniste: „Intrând în monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici, prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării”.

Dar lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică» duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins”.

După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele veşnice.

Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice, mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi Daniil Sandu Tudor.”

+17 noiembrie-naşterea în ceruri a Părintelui Daniil Sandu Tudor. În iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

     Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Dr. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA

Dr. Camelia Suruianu: Viziunea părintelui Daniil Sandu Tudor asupra OMULUI. 17 NOIEMBRIE 2012 - 50 DE ANI DE LA TRECEREA SA LA DOMNUL

          Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor, rămase majoritatea în manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât din cauza numărului impresionat de pagini cât şi din cauza formei nedefinitivate pe care o au. În acest laborator de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică, trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până în prezent, Dumnezeu-Dragoste, Sfinţita rugăciune, Taina Sfintei cruci, Ce e omul ? sunt mărturii ale unui spirit reflexiv, ce se exprima cel mai bine sub forma eseului. 

Eseurile din cele patru volume[1] sunt texte scurte ca întindere, cu un final deschis ce-i permite lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.

La întrebarea existenţială: „Ce e omul?“, cu ajutorul unei pledoarii de tip antropologic, răspunsurile ne sunt oferite într-un mod gradat. Volumul care poartă ca titlu chiar această întrebare stabileşte nişte cadre generale de antropologie mistică. Aparent, lucrarea se adresează nespecialistului, omului comun care trebuie atenţionat faţă de pericolele timpului său. La o a doua lectură, cititorul va observa că autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea antropologiei christianice. 

Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri-limită ale vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea pentru cel ce vrea să înveţe pe alţii: „prima condiţie a unui bun pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi.“ 

Dumitru Irimia, în Introducere în stilistică[2], consideră că eseul este un gen literar al cărui apariţie şi evoluţie se leagă de momente de criză ale societăţii. Să amintim că Daniil Sandu Tudor a scris majoritatea eseurilor sale teologice în singurătatea Rarăului, într-o perioadă când se aştepta oricând să fie arestat de Securitate. 

Dacă Mircea Vulcănescu a redactat Dimensiunea românească a existenţei în urma conversaţiilor avute cu Constantin Noica, Daniil Sandu Tudor şi-a scris eseurile într-un dialog peste timp cu ideile gânditorilor ruşi exilaţi în Occident: Soloviov, Bulgakov, Pavel Floreski, s.a.; dar şi în urma unor convorbiri avute cu părinţi anahoreţi de la muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu. 

În acele timpuri, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în societatea românească şi nu numai. Ca un act de opoziţie faţă de cerinţele ideologiei de partid în plan cultural, Daniil Sandu Tudor şi-a îndreptat atenţia asupra refundamentării antropologiei mistice, o disciplină izgonită printre primele din învăţământul românesc după venirea comuniştilor la putere. Amintim că în istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii isihaste: mişcarea organizată la Mănăstirea Neamţ de ieroschimonahul Paisie Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea a „Rugul Aprins“. Prin urmare, în acest context eseurile lui Daniil Sandu Tudor reprezintă un gest de revalorificare a valorilor vechi spirituale într-un cadru nou. 

Dr. Camelia Suruianu: Comentariu asupra Acatistului Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov scris de Sandu Tudor

       În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. Scriitorul dedică o poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov, ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei. 

          Termenul de acatist[2] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare“, fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“  desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“  - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“  Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă întrutotul tipicul tradiţional, fiind format din treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă  prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie, respectând întrutotul metrica şi ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Scriitorul aduce nou metafore cu valoare de simbol şi muzicalitatea versurilor.

          În anul 1928 Sandu Tudor va depune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, spre cercetare şi aprobare, poezia de rit bizantin, publicată cu puţin timp în urmă în paginile revistei „Gândirea“, în speranţa că lucrarea va fi învestită cu valoarea de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.“[3] La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici.“[4] Astfel, actul respectiv certifică decizia Bisericii de a introduce compoziţia religioasă în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm că scriitorul se numără printre puţinii laici ortodocşi care au reuşit să compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt. 

          În anul 1942, Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice cu privire la motivul care a stat la baza creării acestei poezii de rit bizantin. „Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt-Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[5] De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care sue, sue mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată, cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt numai un fel a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[6]

 

          La această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor a aşezat câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează câte o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, ca într-o simbioză, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase. Finul psiholog urmăreşte ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare cu rol kathartic. Cu alte cuvinte poetul, cunoscând că, de cele mai multe ori, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu câteva imagini iconografice, care să ajute contemplaţiei rugătoare. El urmăreşte şi ca fiecare lector să devină un participant pios la actul sacralizator. Astfel, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.  

          Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului şi ale Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile: 

Dulce la vedere, dulce la mâncat

          raică roadă de lemn fermecat,

moartea din sâmburul miezului tău  

aşternutu-mi-a trupul pământului greu.[7]

Dr. Camelia SURUIANU: Mănăstirea Tuturor Sfintilor - Antim şi Rugul Aprins

Sfântul Antim Ivireanul 

Astăzi Bucureştiul îi păstrează memoria prin Mănăstirea Tuturor Sfintilor, cunoscută de către cea mai mare parte a credincioşilor sub numele de Antim, ctitoria sa.  În cazul acestui sfânt, nu ştim dacă ar fi bine să preţuim mai întâi viaţa ascetică, moartea martirică sau contribuţia uriaşă în cadrul culturii române. 

Pentru început amintim că în urmă cu câţiva ani la Editura A.N.C.A. a văzut lumina tiparului un studiu dedicat distinsului cărturar. Cartea lui Mihai Radulescu - Sfântul Antim Ivireanul - reprezintă un gest recuperator al memoriei culturale a marelui Mitropolit Antim Ivireanul. De-a lungul volumului exegetul încearcă să refacă un portret din fărâme, utilizând toate datele furnizate de opera sa teologică, literara, dar şi informaţii pertinente din studiile urmaşilor. 

Mihai Rădulescu pune un deosebit accent pe ipostaza Sfântului Antim de întemeietor al literaturii române. În capitolul Cugetări comentate, din opera lui Antim Ivireanul,  scriitorul pentru a transpune lectorul avizat în negura timpului a adunat o parte din proverbele şi maximele care au circulat în epoca distinsului cărturar. Demersul autorului este în primul rând acela de comentare a acestor maxime, lucru cu atat mai necesar cu cât limba utilizată este cea a începuturilor literare. În capitolul Scrieri despre Antim Ivireanul  Mihai Radulescu amendează cultura română care astăzi acordă un slab interes de analiză a lucrărilor distinsului cărturar.

De aceea, pentru început, considerăm necesar să aducem în atenţia lectorului câteva repere biografice. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită din Iviria (Georgia de azi) şi că printr-o nefericită conjunctură ajunsese rob la Constantinopol. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1650. 

La Constantinopol a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care auzind de inteligenţa sa nativă l-a însărcinat cu traducerea scrisorilor oficiale în greaca veche. Dintr-o altă sursă aflăm că a fost răscumpărat de un grup de georgieni care trăiau prin Peninsula Balcanică. 

Recunoscut de înalţii oficiali drept o mare personalitate  prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la Episcopul Mitrofan, iar după un an se călugăreşte şi este hirotonit preot. În 1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti în care a tipărit patru cărţi. 

După 1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a şi mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă). Pe data de 16 martie 1705 a fost ales Episcop de Vâlcea. La tipografia de la Mănăstirea Govora a tipărit alte 9 cărţi (3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti). La 28 ianuarie 1708 a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei. În această calitate, a înfiinţat o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti).

Dintre toate cărţile al căror autor este, capodopera sa rămâne Didahiile, colecţie de predici folosite la marile sărbători de peste an. Astfel, distinsul cărturar a căutat să îmbunătăţească viaţa religioasă, militând îndeosebi pentru folosirea limbii române în serviciile sacerdotale. În total au fost tipărite sub coordonarea sa 63 de cărţi, fapt deosebit de important în acea vreme.

Însă moartea sa martirică a încununat viaţa petrecută în luminarea credincioşilor. În 1716, din cauza atitudinii sale făţiş antiotomane, primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, cere Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul.

 Astfel este condamnat la exil pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului a fost ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat undeva în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Cercetările recente acreditează ideea că ar fi fost aruncat în lacul Snagov.

Ctitoria Sfântului Antim Ivireanul  - Mănăstirea  Tuturor Sfintilor

Mănăstirea Antim, o capodoperă a stilului brâncovenesc, ctitorie a Sfântului Mitropolit martir Antim Ivireanu, are hramul Tuturor Sfinţilor. Ctitorul  a întocmit cu mâna sa planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în Testamentul său şi un alt plan, realizat pe pergament în 1715. André Scrima în volumul Timpul Rugului Aprins ţinând cont de aceste aspecte consideră că: „ceea ce în mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii şi Infinitul viu.”[1] În următorul paragraf, argumentează ipoteza formulată: „în cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». (...) Termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine în primul rând de evlavie, ci de noimă riguroasă, deci de o anumită cunoaştere – dezvăluită în scandarea liturgică a tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie oficiate ci să poarte înţelegerea spre mai adând spre mai înalt.”[2]

 

În prima duminică după Rusalii, după ce s-a încheiat ciclul christianic al întrupării şi al Învierii, are loc sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfinţilor în ritmul liturgic, având loc „noua deschidere spre revărsarea universală a Duhului un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naţionalitate sau religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept orizont eschatologia. Duminica următoare celei a «Tuturor Sfinţilor» este, în fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul.”[3]  

     

Prin urmare, hramul mănăstirii a fost ales cu multă atenţie de „enigmaticul fondator” care ne poartă într-un spaţiu al semnificaţiilor criptice „o hermeneutică a locurilor instaurative”.

„Pătrunderea” la Antim

O dată cu aceste „pătrunderi” în „intimitatea” sanctuarului în 1945 şi-au făcut apariţia un grup de intectuali dornici de a continua studiul teologic întreprins de înaintemergătorul Antim Ivireanul. Putem considera că Sfinţia Sa, ca notă definitorie, a lăsat câteva indicii în Testamentul său dar şi în arhitectura destul de criptică a aşezământului căutând să-şi singularizeze ctitoria. Sau, poate că, cu darul său anahoretic a intuit că după un timp mănăstirea va găzdiu una dintre cele mai importante mişcări de sorginte spirituală de la noi din ţară.

Soborul de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural, era format din „călugări – intelectuali, studenţi, mai ales la teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică”.[4] Alături de obştea monahală „persoanele pe care Antimul le reunea de acum înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine universalului.”[5] Pentru acest grup de laici „viaţa monahală, departe de pitoresc şi evlavie sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu.”[6]

Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre, un text care mărturiseşte despre calităţile de prozator ale lui Sandu Tudor şi despre cunoştinţele sale teologice

Sandu Tudor atât în poezia de factură religioasă cât şi în proza scurtă a promovat modelul duhovnicesc. Dintr-o categorie distinctă face parte imaginea monahului răsăritean, căutător al drumului spre mântuire. În anul 1929, scriitorul publică în revista „Gândirea“ o povestioară scrisă după modelul paterical, cu titlul Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre sau cum că şi înfăţişarea cea făloasă sfinţenie poate să dosească.[1]

 

            Subiectul evocat este specific istorioarelor din Pateric, culegere despre viaţa monahilor înduhovniciţi, din creştinismul ortodox. Scriitorul foloseşte un limbaj arhaic, specific hagiografilor. Avva Sava „un mare părinte pustnicesc,“ în vremea tinereţii sale a fost rând pe rând „clopotar, împletitor în papură şi doftor iară de venea cineva să-l ceară la orice fel de lucru, fără preget venea, dară viaţa cea lăuntrică în multe petreceri aspre, posturi şi rugăciuni îşi ducea.“[2] Acesta îşi alesese chilia în „clopotniţa de lemn peste poarta cea mare a mănăstirii,“ cum, de altfel o va face şi autorul peste câţiva ani, când va intra ca frate la mănăstirea Antim. Deasupra clopotelor „îşi bătuse în scânduri chilie şi urca pe o scară mică aşa că nimeni nu mai putea veni la el când o ridica.“[3]

 

Avva Sava iubind virtuţiile duhovniceşti, împletea munca cu rugăciunea. Fraţii din mănăstire, văzând că dintre toţi el era cel mai lipsit de vreo agoniseală, îl socoteau „foarte nestrângător.“ „Nopţile nu se hodinea trudindu-se să împletească rogojini din papura moale şi ziua călătorea pân’ la douăzeci de leghe la târg unde vindea pe preţuri bune.“[4] Din banii pe care îi câştiga cumpăra „leacuri şi cele trebuincioase pentru căutarea şi slujirea întru ascuns a bătrânilor din chilii care, de greul anilor sau de boală, nu mai puteau nici să mai vadă, nici să mai pună în gură.“[5] Faptele de milostenie pe care părintele Sava le făcea obştea nu le cunoştea,  el socotind în spiritul Sfinţilor Părinţi că-i mai cuviincios „să nu ştie mâna ta cea stângă ce face dreapta.“ Dar, în scurt timp, ţara a fost cuprinsă de o foamete straşnică, încât multă lume o ducea din ce în ce mai greu. Înmulţindu-se bătrânii mănăstirii şi nemaiputând singur a se îngriji de călugării neputincioşi, Avva Sava îi dezleagă taina egumenului mănăstirii. Avva Isaac după ce i-a ascultat tot păsul, îi dă binecuvântare a-l lua drept ucenic pe un tânăr frate. Egumenul îl prezintă ca fiind „destul de înţelept cu mintea, fără de preget cu trupul şi cu adevărat plin de ascultare să se facă ţie rob tăcut ca mormântul. Alonie este numele lui şi este încă tânăr.“[6]

            În acest mod, tânărul frate Alonie doritor de creştere duhovnicească îi devine ucenic părintelui Sava. Conform rânduielii monahale, fratele Alonie îşi schimbă chilia venind aproape de Avva Sava. Îşi alese chilia într-un vas uriaş: „sub scara cea mare din tindă, într-un chiup uriaş de lut, în care odinioară pe vremuri de secetă se păstra apă şi care trebuia acum să-i fie drept chilie călugărească.“[7] Spre uimirea monahului înduhovnicit, a doua zi, Alonie după ce i-a făcut trei mătănii cu plecăciune până la pământ, cu smerenie i-a cerut părintelui Sava să-i dea „porunca pe care s-o păstrez totdeauna.“ Bătrânul i-a dat ca ascultare îndemnul: „Fii om de taină şi să nu întinzi mâna ta în aceiaşi strachină cu nelegiuitul sau cu muierea. Mai ales om de taină să fii, pentru că nu se cade să-şi arate cineva viaţa şi faptele bune înaintea oamenilor spre laudă. Aşa vei ajunge chipul cel îngeresc şi purtător de semne te vei face.“[8]

 

            Apoi, şi-a învăţat ucenicul să împletească rogojini şi să tragă cele trei clopote „fie la morţi, fie la sărbători, şi cum să vândă fără tocmeală şi să se ferească de zarva lumii şi a mănăstirii.“[9] Astfel au început să lucreze şi să se roage împreună, păstrând taina faptelor bune. Avva Sava, cunoscător al încercărilor monahale, se mira că nici o ispită nu se ivise în viaţa tânărului frate Alonie, care se mulţumea cu puţin. Bătrânul „îl vedea că-şi ţine după regulă tipicul şi numai un colţ de posmag pe care îl usca din pâinea obştească lua în gură seara şi se arăta vârtos la trup şi tăcut la suflet.“[10]