În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii
revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu
poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. Scriitorul dedică o
poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov,
ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei.
Termenul
de acatist[2]
provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare“, fiind
o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului
bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece
condace şi icoase. Termenul de „condac“ desemna în vechime băţul pe care
se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a
vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“ -
termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“ Acatistul
Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă întrutotul tipicul tradiţional, fiind
format din treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având un număr
rânduit de versuri. Textul este o amplă
prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie, respectând întrutotul metrica şi
ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Scriitorul aduce nou metafore cu
valoare de simbol şi muzicalitatea versurilor.
În
anul 1928 Sandu Tudor va depune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
spre cercetare şi aprobare, poezia de rit bizantin, publicată cu puţin timp în
urmă în paginile revistei „Gândirea“, în speranţa că lucrarea va fi învestită
cu valoarea de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele
lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie
nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.“[3]
La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere
literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături
a Sfintei noastre Biserici.“[4]
Astfel, actul respectiv certifică decizia Bisericii de a introduce compoziţia
religioasă în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm
că scriitorul se numără printre puţinii laici ortodocşi care au reuşit să
compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt.
În
anul 1942, Sandu Tudor va tipări Acatistul
la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice cu privire la motivul care a stat la
baza creării acestei poezii de rit bizantin. „Am început acatistul acesta în
înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt
cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai
mei. O rugăciune pocăită Sfânt-Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste
cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de
linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[5]
De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care
poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui
credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei
creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti
ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această
slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în
picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se
aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit,
drept ca o lumânare care arde în încremenită slăvire. Acatistul face parte din
mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare
neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân schimonah
din Muntele Atonului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care sue,
sue mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi
culoare bine măsurată, cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic.
Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici
amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal,
e de fapt numai un fel a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să
izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în
elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e
un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul
– bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o
litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul
vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul,
îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare,
odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la
nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să
primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de
poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[6]
La
această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor a aşezat câte
un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare
icoană ilustrează câte o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând
deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă
promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne
îndeamnă să participăm, ca într-o simbioză, la mutarea subiectului iconografic
înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare
secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase. Finul psiholog urmăreşte
ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare cu rol
kathartic. Cu alte cuvinte poetul, cunoscând că, de cele mai multe ori,
cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul
poetic cu câteva imagini iconografice, care să ajute contemplaţiei rugătoare.
El urmăreşte şi ca fiecare lector să devină un participant pios la actul
sacralizator. Astfel, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a
cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe
menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului
Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.
Acatistul
se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul
Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade
definitorii ale Vechiului şi ale Noului Testament. Unul dintre acestea este
momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile:
Dulce la vedere, dulce la mâncat
raică
roadă de lemn fermecat,
moartea din sâmburul miezului tău
aşternutu-mi-a trupul pământului greu.[7]
Observăm invenţia poetică a
adjectivului „raică,“ cu sensul „care aparţine raiului“ din expresia „raică
roadă de lemn fermecat,“ ce denumeşte biblicul fruct din care au muşcat Adam şi
Eva, încălcând porunca ascultării. Versurile au o frumuseţe stranie, cu toată
impresia de sintaxă greoaie, şi redau misterul acelui episod biblic: Dumnezeu a
aşezat în sâmburele fructului oprit atât germenele vieţii cât şi pe cel al
morţii. Apoi Turnul Babel este imaginat ca o materializare a urii faţă de
divinitate, ce se strânge în urmaşii lui Cain:
Şi din sporul urii ce-a nelegiuit,
ştiinţa răsvrătirii-şi sue trupu-ntruna,
un turn vavilonic, spre cer clădărit,
din trufie-aproape să ajungă luna.
Aşa-Ţi duc prin veacuri, oamenii, hulirea,
prin tăgăduire vrând dumnezeirea. (Icos I)
Dacă în Acatistier
găsim câteva rânduri la fiecare icos în parte, Sandu Tudor nu respectă modelul
bizantin, realizând un adevărat rezumat istoric, de la creaţie până la răstignirea
mântuitoare a lui Iisus - Fiul lui Dumnezeu, care se întinde pe câteva pagini.
Omul
este definit prin sintagma „rod şi semn supus“, care subliniază calitatea
smereniei, pe care a pierdut-o după întâiul păcat. Omul, făcut „după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu,“ este purtătorul în mod natural al peceţii Duhului
Sfânt. Spre deosebire de gândirea platoniciană în care se evoca necesitatea
sufletului de a se elibera din închisoarea în care trupul îl subjuga,
creştinismul, prin răscumpărarea lui Hristos, evocă un echilibru între spirit
şi materie, în sensul că spiritul este înzestrat cu puterea de a subordona
materia.
Astfel,
omului i s-a îngăduit să se întoarcă în veşnicie numai după ce Hristos a
reinstaurat în el „asemănarea“ pierdută:
cu
smerire adâncă, printr-un darnic semn,
dragoste,
sub chipul Omului, Te-ai dat.
Ei ţi-au
spart chivotul, răstignit în lemn,
Tu ne-ai
dat, prin moarte, trupul înviat.
Aşa, iar,
iubirea-ţi ne-a răscumpărat:
la veleatul
roşu lui Pontu Pilat.
Întrupaţi,
în Tine, Bisericii vii, sfinţii se fac nouă ca viţa de vin,
din
butucul Vieţii rodind, sfintei vii,
strugurul
jertfirii, sânge de sfânt chin.
Pe pristol se umple potirul prea plin,
din pilda ce-ai scris-o pe fruntea cu spin,
plinătatea
lumii să se împlinească. (Icos I)
Prin
urmare, Sandu Tudor condensează în câteva versuri o întreagă antropologie
teologică, rememorând meditaţiile Sfinţilor Părinţi.
În
următorul Condac elogiază viaţa cuviosului Dimitrie, închinându-i o amplă
litanie. Textul este precedat de o icoană cu motto-ul:
Cum
vedeţi, sunt un obraz de văcar sărac,
sub
crâmpelul de cer, lângă apele Lomului,
norii,
pasărea, vântul, tovărăşie –mi se fac
Motto-ul
şi icoana au un caracter narativ. Provenind dintr-o familie de ţărani săraci,
Dimitrie nu urmase „cărturăria plină de zădar,“ şi „nici vrun meşteşug spornic
de trufie“. Dornic de înstrăinare, asemenea sfinţilor din vechime, a ales să
profeseze meseria umilă de văcar. Cu toate că sătenii îl desconsiderau pentru
înfăţişarea sa („Zdrenţe pe trup schilav, nod scaieţi în barbă“), Dimitrie
învăţă să vadă în natură semnele lui Dumnezeu (grăia „cu ploaia, păsări, sfârc
de iarbă, de sporeai în tine sfântul Înţeles.“). Cuviosul, într-o bună zi, „din
nesocotinţă, sau din nevedere“, a turtit cuibul unui pitpalac cu călcâiul
opincii.
Ca
pedeapsă, Dimitrie şi-a „canonisit, cu
blestem de frică, / stângul ce zdrobise cuib de păsărică. / […] trei ani de pedeapsă, / în şir, zi de
noapte, - să-l poarte – neîncălţat, uitat, gol până la coapsă“.[9]
Astfel, cu un picior descălţat, fie vară, fie iarnă, văcarul satului umbla fără
a-l interesa că oamenii din sat îl considerau nebun. După această ispravă,
Dimitrie, simţind chemarea Duhul Sfânt, s-a hotărât să se retragă într-o
mănăstire. Dându-se „în mâna schivnicilor
meşteri, / în zarconul tagmei, vajnicul Cuvânt / te-ai cioplit călugăr, ca pe
lemnul sfânt.“[10]
(Icos III) Sandu Tudor evidenţiază, în câteva versuri, şi virtuţile pe care le
dobândise smeritul părinte în urma deprinderii pravilei călugăreşti:
Nu
vorbeai prea multe, te sfiai în toate.
Nu-ncercai
vreodată să ieşi la iveală.
Îţi plăcea tăcerea lină să te prindă,
aţintind,
sub candeli, sfinţii-n zugrăveală
Dorind
a intra în ceata anahoreţilor,
monahul se retrage în munţi pentru a dobândi harismele cereşti. Pentru a se
naşte a doua oară, omul
înduhovnicit are nevoie de asceză şi rugăciune. Poetul pune un deosebit
accent pe reclădirea omului la nivel interior. Misticii filocalici au ajuns la
concluzia că inima este „sediul“ sufletului, care, pentru a fi „vie“, trebuie
să fie veşnic orientată spre Dumnezeu.
În
primele trei condace şi icoase, Sandu Tudor surprinde trecerea lui Dimitrie de
la omul comun, profan, la cel duhovnicesc. Scriitorul a urmărit să evidenţieze
traseul prin care omul firesc, la modul simbolic, „moare“ spre a se naşte „a doua
oară,“ ca om duhovnicesc. Astfel, omorând firea sa trecătoare, omul poate
cunoaşte încă din viaţa pământească bucuriile veşniciei. Apostolul Pavel este
cel care a făcut această distincţie pentru prima dată. Termenii antinomici psychikos - om firesc şi pneumatikos - om duhovnicesc îi găsim
explicaţi în primul capitol la Corinteni.
„Murind“ faţă de lumea profană şi născându-se a doua oară, în Hristos, Dimitrie
a rămas ascuns într-o peşteră, până la sfârşitul vieţii.
În
ultimul Icos, Sandu Tudor pregăteşte cititorul pentru ieşirea din starea de
meditaţie, atrăgând subtil atenţia asupra necesităţii de a rămâne într-o stare
de linişte după finalul rugăciunii:
Doamne stau în pragul uşii Tale mute
şi sfârşind cetirea sfintelor ceasloave,
îmi plec fruntea-n faţa slovelor tăcute
pân-se
stinge-n mine zvonul de voroave.
Mă îneacă-adâncă
Liniştea-ţi deplină.
Tu eşti
pacea-n care stelele rotesc.
Spre
finalul icosului, reia ideea transfigurării firii umane prin harul dumnezeiesc,
de care au parte anahoreţii. Această sfinţire obţinută prin viaţa monahală este
văzută de poet ca o nouă creaţie divină:
Pe ţăranul
aspru ce slujea pământul
răzimat
în bâtă, bărbos, ars de soare,
l-a
lucrat canonul schivnic cu cuvântul,
făurind minune, albă arătare,
o icoană albă de sfânt bizantin.
Dacă
lăsăm deoparte sintaxa obositoare, de limbă română veche, diluarea, în unele
părţi, a discursului encomiastic, narativitatea întinsă, acest acatist este
unul dintre cele mai valoroase din literatura cultică ortodoxă, pentru că
făuritorii unor astfel de texte nu vizau finalitatea estetică, ei înşişi
nefiind, decât rar, talentaţi. Poate părea bizară preferinţa lui Sandu Tudor
pentru cuvintele arhaice, însă acestea au savoarea lor, cu condiţia să fie
înţelese. Ele reprezintă un liant între strămoşi şi urmaşi şi se înscriu în
valorile tradiţiei, încărcate de aura sacră a nenumăratelor rugăciuni rostite
cu aceste cuvinte. Dintr-un pios respect faţă de tradiţie, Sandu Tudor a dorit
să reînvie limba vechilor cazanii.
Dr. Camelia Suruianu
[1]Sandu Tudor, Acatistul Sfântului Dimitrie cel nou Basarabov, în Gândirea, an. VII, 1927, pp. 235 – 250.
[2]Ioan Bria, Dicţionar de teologie
ortodoxă. A-Z, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 33.
[3]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 83.
[4] Ibidem., p. 84.
[5]Sandu Tudor, Acatistul Sfântul Dimitrie cel nou boarul din Basarabov, Editura
Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 6.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu