Dimitire Bejan, preot, profesor, istoric, scriitor.“Biserica Ortodoxă Română, în cei 50 de ani de comunism, a fost salvată de mănăstiri şi de femeile credincioase. Asta-i credinţa românilor, Ortodoxia. Românii sunt prin definiţie purtătorii steagului Ortodoxiei”.
(Părintele Dimitrie Bejan)
“Nistrul merge la început tot spre răsărit, lărgindŢara şi apoi, cu ocoliş spre sud, printre frumoase şi înalte maluri de piatră acoperite de păduri. Sate mari, frumoase,suspendate pe mal, pe stâncă, tocmai lângă cer, răzăşiile dinspre Nistru”. (Părintele Dimitrie Bejan).
Părintele Dimitrie Bejan s-a născut la 26 Octombrie, 1909, în oraşul Hârlău, judeţul Iaşi, în familia lui Ioan şi Maria, răzeşi-ortodocşi, înstăriţi, o familie cu şapte copii. După finalizarea cursurile medii în oraşul natal, urmează cursurile Seminarului Teologic “Veniamin Costachi”, din Iaşi, pe care îl absolvă cu calificativul excepţional. Se înscrie apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, unde l-a avut profesor pe Nichifor Crainic, şi în paralel la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, avându-l ca îndrumător pe Nicolae Iorga. Ambele facultăţi le-a absolvit cu “Magna cum laude”. Devine asistent universitar la catedra lui Iorga, predând în acelaşi timp istoria şi la Liceul de fete “Carmen Silva” din capitală. La aceste activităţi mai adaugă şi pe cea de cercetare sociologică, într-o echipă a lui Dimitrie Gusti, cu care pleacă în Basarabia. Izbucnind al doilea război mondial, se înrolează voluntar ca preot militar cu gradul de maior. Luptă pe frontul din Basarabia, unde cade prizonier la sovietici şi este deportat cu toţi ofiţerii români şi germani, în stepele Siberiei, la fosta mănăstire imperială Oranki, în perioada 1943-1948. După 5 ani de foamete, de ger şi de alte suferinţe, este judecat de un tribunal militar din Moscova şi este condamnat la moarte pentru faptul că a susţinut că Basarabia este pământ românesc. Cunoscând foarte bine Dreptul Internaţional, în speţă drepturile omului, protestează faţă de măsura călăilor şi cere dreptul de a fi judecat de către un tribunal din propria ţară. Surprins şi încurcat de o asemenea reacţie, tribunalul bolşevic, decide repatrierea prizonierului Dimitrie Bejan, recomandându-l securităţii din România, ca mare duşman al ateismului. Venit în ţara care a luptat pentru dezrobirea ei, un tribunal militar l-a condamnat pe viaţă, din care a executat 25 de ani, în temutele închisori comuniste: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele de la Cavnic (1948-1956), Bărăgan, Răchitoasa (1956-1958) şi din nou Aiud (1958-1964). În acest calvar al detenţiei a avut mângâierea sufletească de a fi cunoscut marile personalităţi ale culturii creştine române: Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Arsenie Papacioc, Radu Sturdza, Dimitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Paul Zarifopol, Benedict Ghiuş, Ion Popovici, Adrian Marino, ş.a.
Este eliberat la 23 August 1964. I se oferă slujirea de preot în localitatea Ghindăuani- Tîrgu Neamţ, cu condiţia să colaboreze cu cei care l-au ţinut un sfert de secol în închisoare. S-a împotrivit cu tărie în cei 5 ani de slujire şi scăpând câtorva tentative de otrăvire din partea neadormitei securităţi, i se retrage dreptul de a practica preoţia, condsemnându-l cu domiciliul forţat la Hârlău, unde este păzit 24 de ore din 24, până în 1989. Prinde o rază de speranţă, între 1990-1995, dar dezolat, se mută definitiv la Domnul, la 21 Septembrie 1995.
Părintele Dimitrie a fost hirotonit de marele Ierarh mitropolitul Tit Simedrea, în catedrala din Cernăuţi, cu care era bun prieten. Când i-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar, i-a zis :”În clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă: darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie, darul de a vindeca bolnavii…” Şi tânărul Dimitrie a zis: ”Sunt la un moment crucial din viaţa mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos cu credinţă şi cu lacrimi, ca să câştig cât mai multe suflete.” Şi bunul Dumnezeu i-a dăruit, darul de a vorbi frumos, de a predica plăcut, de a scrie fascinant, de a vindeca bolnavii, de a sluji frumos cu credinţă, dar mai ales lacrimi, multe, foarte multe lacrimi cu care a câştigat o mulţime de suflete.
Leagănul copilăriei l-a alintat într-o atmosferă profund religioasă. Părinţii evlavioşi, se rugau amândoi deodată. “Se aşezau în genunchi şi se ridicau cu totul spre icoane. Tata a fost un creştin bun. Dar mama se ruga mai frumos! Ridica mâinile în sus, punea mâinile pe capetele a doi copii şi spunea ce avea de spus lui Dumnezeu…Spunea aşa, ca şi cum ar sta de vorbă cu un Bunic! Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta şi-i răspundea!
Mamele creştine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele!” (Preot Dimitrie Bejan, Bucuriile Suferinţei. Viaţa unui Preot Martir. Hârlău, Iaşi, 2002, p. 8).
Părintele Dimitrie era mândru de apartenenţa sa divino-umană, daco-româno-ortodoxă. Şi-a iubit mai presus de orice pe Bunul Dumnezeu, Neamul şi Ţara, care l-au înveşnicit. “Stau aici de 2000 de ani! Sau poate mai de mult! Am această conştiinţă că aparţin acestui loc şi acestui neam!” (idem, p. 7).
“Noi datorită creştinismului nostru curat şi omenia noastră recunoscute de toţi, am tot primit la venetici, i-am oploşit, i-am hrănit…Legea aproapelui, Legea lui Iisus, presupune obligaţii morale: dragoste şi omenie pentru cel necăjit, dar numai cât este necăjit şi în primejdie. După aceea tratezi problemele în spirit de dreptate, ca de la egal la egal. Ştim doar că legea dragostei presupune obligaţii şi pentru musafirii noştri. Şi iată că după bunătatea noastră, după ataşamentul necondiţionat la Evanghelie, noi am ajuns să fim bătuţi, furaţi, un neam întreg căzut între tîlhari. Ce, Hristos dă porunci valabile numai pentru români? Ce, legea iubirii de aproapele nu are caracter universal?” (Preot Dimitrie Bejan, Satul blestemat. Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 78).
“Înţeleg să-i acord flămândului şi dezbrăcatului creştinescul meu ajutor, din prisosul mesei românului. Când însă stau şi văd că tata, care produce grâul, nu mănâncă pâine- ci pâinea albă o mănâncă străinul, când văd că untul de la vaca noastră îl întinde pe pâine străinul, când văd că străinul oploşit a pus mâna pe pâine şi cuţit, călăreşte munţii cu comorile de aur şi câmpurile cu grânele de aur iar mie-român-îmi lasă ce cade printre degete, firimituri de mămăligă cu ceapă, sau castraveţi muraţi, când acest străin-hoţ şi supraînbuibat-vântură idei umanitariste şi-n numele acestor idei generoase, pe care el nu le trăieşte-îl fură pe tata, aducându-l pe stăpânul Ţării la sapă de lemn şi punându-l la jug ca pe animale, ei bine, eu atunci sunt dator să mă ridic, în numele iubirii creştine active, şi să-mi dovedesc dragostea creştină, ajutându-l pe românul desculţ, împotriva străinului grăsun şi spoliator, aşa cum a vorbit Iisus despre samarineanul căzut între tâlhari.” (Preot Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 26).
“Am văzut că neamţul-când are-mănâncă pâine şi slănină; cel de la noi are din belşug. Am văzut că ungurul şi secuiul mănâncă pâine bună şi clisă; ba chiar îi prisoseşte, de-şi unge şi mustăţile. Am văzut că grecul de lângă Dunăre nu se dă plecat de la Brăila; pânea-i bună iar scrumbiile mai gustoase decât ţârii cu măsline. Am văzut că bulgarul se îngraşă la ceafă şi toamna trece în Bulgaria cu galbenii zimţuiţi. Am văzut că oamenii au uitat că undeva pe pământ au o ţară proprie, iar jidanii, veniţi de o sută de ani la noi, mănâncă pâine albă şi unt proaspăt, gospodărind economia Ţării din poarta Reşiţei şi până la dugheana lui Naftule din Târgul Cucului. Dar m-am uitat şi la român; el ară şi culege rodul pentru alţii; coace în cuptor doar la Paşte şi la Crăciun.” (idem, p. 30).
Şi în închisori deţinuţii politici neromâni erau privilegiaţi.
“Este aici (în închisoarea Văcăreşti), sus, la chirurgie, avocatul Chiva Ornştein, se pare şeful sioniştilor din ţară. În fiecare zi vine, aici, o maşină de la Interne, care-i aduce pe tavă tot ce pofteşte; pâine albă, unt, fructe, prăjituri, brânzeturi, iar bucătăria are ordin să-i gătească ceea ce el comandă. Medicul îl vede de două ori pe zi şi la căpătâiul lui se găseşte remifon şi streptomicină…
Chiva Ornştein, nu e orcine! Nu vinde mere murdare la Tg. Cucului, ci face avocatură când la Iaşi, când la Bucureşti. El conduce şi bănci, când la Iaşi, când la Bucureşti. E înalt, slab, negru, cu nasul coroiat şi cu ochii purulenţi. Mâinile lungi, lungi, până mai jos de genunchi şi cu degetele aduse a pasăre de pradă. Face politică sionistă.”(idem, p. 139, 161).
Al doilea război mondial, ca şi primul, pentru noi românii a avut o motivaţie religioasă, spirituală, de reîntregire naţional-creştină, prin provinciile smulse samavolnic de către cei “mari”, râvnite la masa poftelor de înavuţire. “Motivaţia stă în aceea că Mântuitorul a spus: “Nimeni nu dăruieşte mai multă dragoste, decât acela care-şi sacrifică viaţa pentru aproapele. Pentru mine la ora aceea, bucovinenii şi basarabenii erau omul căzut între tâlhari, care trebuia miluit şi dus la casa de oaspeţi, la bolniţă, la spital… Problema Basarabiei este problema tuturor românilor. Pledez pentru românitatea Basarabiei. Ea este pământ românesc rupt din trupul Ţării şi al Moldovei. Şi-i stă bine să fie în Ţara Românească; au aceeaşi istorie, aceeaşi credinţă, aceeaşi limbă.” (idem, p. 26).
Pentru această ipostază a Naţiei, tribunalul militar bolşevic l-a condamnat la moarte. Dar Dumnezeu n-a îngăduit aceasta. Era de ajuns un martir din familie, fratele său, pe care l-a înmormântat părintele la Odesa. Mâna lui Dumnezeu l-a ocrotit cu harul Său divin.
Era în Basarabia într-un sat aproape de Orhei, Sâmbăta în 1941. A băgat un batalion de ostaşi în Biserică, a făcut Vecernia, i-a spovedit şi i-a împărtăşit. Ruşii au tras în biserică, drept în altar. Jumătate au murit, jumătate s-au salvat. Părintele Dimitrie a fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chişinăului. Tot timpul până a cădea prizonier, părintele a luptat în linia întâia. “Ca preot militar pe frontul de Est eram chemat şi-i botezam pe cei nebotezaţi. Am botezat foarte mulţi ruşi în urma frontului, care ştiau că nu sunt botezaţi- cred că peste o sută de mii, începând de la Prut până la Stalingrad şi până în Siberia…Am căzut prizonier în Rusia, la Stalingrad, în iarna lui 1942, împreună cu 17 000 de români, unde am stat şase ani de zile…Eram muritori de foame. Luai bocancii, îi frigeai şi-i rodeai…Trebuie să accepţi suferinţa. Dacă nu o accepţi şi murmuri, te împotriveşti lui Hristos şi este inutilă suferinţa… Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră de la patriarh până la ultimul dascăl; zeci-sute de mii de oameni duşi în Siberia pentru credinţă…Cum sunt sfinţii martiri, preoţii şi călugării de la Oranki, căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credinţă. Martiri adevăraţi, ca în timpul persecuţiilor romane. 11 000 de martiri, toţi. În prizonierat am fost perfect sănătos. A fost mila lui Dumnezeu cu mine…
Şi a început o viforniţă, ca nicăieri pe faţa pământului. Taigaua se frământa şi fluiera şerpeşte, prin mii şi mii de vârfuri de copaci…Crivăţul bătea cu biciul mâniei lui Dumnezeu, de-ţi lua şi răsuflarea. Pe la coturi se întindeau dune uriaşe de zăpadă, pe care năpraznicul vânt le aduna, le fixa cu o presiune de nu ştiu câte sute de metri pe minut, formând la suprafaţa lor o scoarţă tare, zgrunţuroasă, peste care se putea trece fără ca piciorul să se înfunde…Iar noi înfruntam vijelia stihiilor dezlănţuite…Înaintam unul după altul călcând pe aceleaşi urme, o mie, două, trei mii de oameni…
Şi crivăţul chiuie nebun!
Purtăm pădurile de argint în spate aşa cum caravanele poartă fildeşul. Toată iarna aceea am cărat cu spatele blestemând zăpezi şi oameni; un an, doi, trei, patru…Şi totuşi simţeam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept.
A fost crucea bucuriei! Cine primeşte suferinţa ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! (Preot Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate. Mănăstirea “Sfinţii Arhangheli mihail şi Gavriil” Petru Vodă, 2005, p. 46).
Mureau oamenii şi nimănui din administraţia lagărului nu-i păsa. Se adunau coline de morţi îngheţaţi. O imagine fidelă de apocalipsă.
“Primăvara, când s-a dezmorţit, am primit ordin să-i îngropăm pe cei morţi în timpul iernii. Şi-am numărat noi atunci 19 312 morţi din toate părţile Europei…(idem, p. 196)
După terminarea războiului sovieticii au devenit mai umani, lăsând preoţii să slujească în bordeie. Părintele Dimitrie a oficiat prima Liturghie în acel cumplit lagăr. S-au adunat până la 23 de preoţi ortodocşi români la Oranki, 1200 de preoţi catolici şi 1000 de pastori protestanţi. “Într-un an de Paşti eu şi cu cei 22 de preoţi români am împărtăşit, cu un litru de vin şi o căldare cu apă 10 000 de prizonieri ortodocşi, toţi ofiţeri!” (Bucuriile Suferinţei, op. cit. p. 55).
La Oranki, părintele Dimitrie Bejan şi-a scris primul său curs de istorie naţională. “Acolo m-am apucat de scris pe foi de mesteacăn un fel de istorie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, intitulată Hotarul cu cetăţi, adică cetăţile Basarabiei de pe Nistru, care a circulat în lagăre şi în puşcărie, dar un evreu de la Cernăuţi, Terleschi, m-a reclamat la ofiţerul politic. M-a chemat şi mi-a făcut proces pe tema aceasta, că fiind sub guvernarea lor şi acolo în lagăr mi-am permis să scriu că Basarabia şi Bucovina de Nord sunt ţinuturi româneşti şi că noi avem drepturi asupra lor şi n-aveau ruşii. M-au trimis la o închisoare din Moscova, Liublianka, unde am stat vreun an de zile. M-au judecat şi m-au condamnat la moarte.” (idem, p. 58).
“Hotarul cu cetăţi” a fost scris în vremea tinereţii sale, prigonite, torturate şi îngheţate în gulagul Siberian. Cu toate acestea seva tinereţii creştine, i-a dat entuziasmul care i-a aurit sufletul în dorul şi dragostea de ţară. Noaptea necuprinzându-l în scutecele ei catifelate, ci într-o viforniţă a încremenirii, i-a aprins totuşi candela iubirii în care pâlpâia frumosul de Acasă, unde soarele răsărind poleia pădurile şi codrul cu Doinele şi Baladele lor, cu haiducia şi rezistenţa lor în faţa ameninţărilor şi invaziilor tot mai dese. În 1935, fiind student la Facultatea de Istorie, a făcut parte din echipele de cercetare sociologică coordinate de profesorul Dimitrie Gusti, în Basarabia, redescoperind la est de Prut şi de-a lungul Nistrului satele răzăşeşti cu cetăţile lor de aur. Totul era frumos şi armonios în Ţara dăruită Nouă, Daco-românilor de Atotputernicul Dumnezeu, dar zelul Părintelui Dimitrie lăcrima la Icoana ciuntită a Naţiei noastre preaalese. “La Ungheni- o dată a fost hotar de ţară. Moldova, ruptă în două la 1812 de lăcomia moscovită, a sângerat şi a păstrat amintirea unităţii la care a ajuns din nou acum. Aceiaşi oameni cu aceeaşi înfăţişare, cu acelaşi grai, fraţi de-o mamă şi de-o lege. Vorbă dulce românească cu miros de pâine proaspătă…Ţara-i una în cuget şi simţire; lăcomia vecinilor ne-a împrăştiat, până când bunul Dumnezeu ne-a adunat la un loc, după porunca Scripturii care zice că: “nu e nimic mai bun şi mai plăcut în lume, decât atunci când fraţii vieţuiesc împreună”. Şi dacă Dumnezeu aşa a hotărât, apoi aşa-i necesar să rămână lucrurile în veci”. (Preot Dimitrie Bejan, Hotarul cu peceţi, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 10).
Părintele, profesorul, istoricul, scriitorul Dimitrie Bejan a fost un om al culturii, un smerit al duhovniciei, un chip blând, cinstit sufleteşte, un pătimaş al dreptăţii, al adevărului, al credinţei străbune. Personalitate complexă, un om minunat, simplu la port, dar filosof în gândire, cu un destin unic, ca al turor marilor Români, a avut doar câteva clipiri de libertate, restul vieţii fiind suferinţa şi împlinirea sa de mare trăitor în care a sclipit genial. Pe front a fost un mare erou şi un Părinte de suflet. În lăgăr a fost un model de virtute, “necooperant” cu Ana Pauker şi cu cei ce făceau înrolări pentru Divizia “Tudor Vladimirescu”, aşa cum s-a dovedit “necooperant” cu regele Carol al II-lea şi cu cealaltă evreică Elena Wollf-Lupescu, care au secătuit ţara bogată, au necinstit credinţa străbună şi au profanat frumuseţea românului.”Mama lui Mihai a plecat la Florenţa (în exil), iar Elena Lupescu s-a aşezat într-o vilă pe Aleea Vulpache şi domnea alături de Carol. Acolo se puneau la cale schimbările de guverne şi tot acolo se petreceau marile afaceri industriale şi bancare. Acolo, în fiecare noapte, oameni mari şi tari jucau cărţi, fiind atenţi ca regele să câştige întotdeauna. Pierderile acelea se recuperau înzecit din viitoarele afaceri la care părtaş era şi regele.
Criza mondială intrase în ce-a de-a doua fază şi noi, ţara, tot făceam împrumuturi la bancherii din Apus…Au urmat câţiva ani grei. O ţară secătuită, cu bogaţi, în marea lor măsură, străini, care tocmai acum se îmbogăţeau şi cu un guvern, oricare a fost acela, care a prins a aplica vestitele curbe de sacrificiu, obligându-i pe lefegiii cei din fabrici să strângă cureau. Ţăranul era într-o situaţie şi mai grea. Ogoarele rodiseră nespus de mult, dar nimeni nu cumpăra grâul şi porumbul acestuia…, iar noi, ca studenţi, (în 1932, cu guvernarea Iorga), în plină iarnă ni s-au tăiat bursele, în cămine era frig, iar la cantină nu ni se servea masa şi era tare greu. Am intrat în grevă. În acel an şcolar, 1931-1932, Universitatea din Bucureşti număra 2500 de sudenţi. La celelalte Universităţi din ţară socotesc că mai erau circa 5000 de studenţi, în total, sau poate mai mulţi. Preşedinte al studenţilor pe ţară era Traian Cotigă, doctorand la Drept. Uniunea Studenţilor avea un comitet diriguitor, în care intrau de drept preşedinţii celorlalte centre universitare cu câţiva delegaţi. Centrul universitar Bucureşti, îl avea ca preşedinte pe Şerban Milcoveanu, în ultimul an la medicină…Cred că era pe 20 Februarie, când am ieşit în stradă. Cred că eram ca la zece, cinsprezece mii de tineri. Confruntarea. De partea guvernanţilor, procurorul general, armată şi poliţie, înarmaţi, cu căşti pe cap şi cu tancuri. Noi cu palmele goale. Ne spunem doleanţele...
Mai întâi se trage pe deasupra noastră cu cartuşe de manevră, în pas vijelios, ne atacă jandarmii, iar poliţia, cu bastoanele de cauciuc, lovesc în noi cu sete. Mulţi cad pe caldarâm, alţii sunt capturaţi şi duşi în arestul prefecturii de poliţie…N-am dezarmat. Recurgând la o stratagemă foarte simplă, am prins a cânta cu toţii “Trăiască Regele”, motiv pentru care atacanţii noştri au trebuit să ia poziţie de drepţi, şi să stea smirnă”…La palat s-au aprins toate luminile şi în balcon a apărut Carol al II-lea cu capul descoperit şi ne-a salutat afectuos…Un aghiotant regal a venit până la poartă şi a spus: Domnilor, Majestatea Sa Regele aşteaptă să vină cu mine, preşedintele dumneavoastră şi o mică delegaţie. Din mulţimea noastră s-a desprind Traian Cotigă, apoi Şerban Milcoveanu, D.D. Bârnovescu şi eu…Regele ne priveşte extrem de enervat de înfăţişarea noastră “neprotocolară”, râde chiar, şi: De unde vin eroii noştri din balade? Ne ia în râs, dar, ca orice rege bonom, se opreşte şi către Cotigă: Ştiu despre ce este vorba. Domnul Iorga m-a pus în temă. Ştiu şi ce doleanţe aveţi. Eu nu prea am timp, mai sunt şi alte probleme de rezolvat în această seară, încât vă rog să fiţi foarte scurţi. Eu sunt regele tineretului şi vreau ca să-l apropii de tron şi să colaborez cu el pe plan politic şi cultural. Am de gând să fac lucruri mari în ţara mea(?) şi cred că voi, studenţii ţării, mă veţi urma, mă veţi asculta şi nu veţi ieşi din ordinele mele şi vă va fi bine şi vouă. Ai de spus ceva, Cotigă?
-Majestate, suntem într-adevăr reprezentanţii tineretului, de aceea noi îl reprezentăm aici. Noi am venit la Majestatea voastră tocmai pentru că sunteţi tânărul nostru rege-avea 33 de ani regele- şi credem tare că ne veţi înţelege greutăţile la care suntem supuşi şi care cu un mic efort bănesc pot fi înlăturate. Cerem să nu pierdem anul şcolar, adică să se redeschidă cursurile universitare, să avem cămine încălzite şi pâine zilnică. Mai mult nu ne trebuie.
-Voi ştiţi că această criză pe plan mondial nu ne poate ocoli tocmai pe noi. Din acest motiv, că toată lumea trece prin lipsuri grele, încât şi voi trebuie să acceptaţi aceste sacrificii inerente zilelor de acum. Ce ziceţi? Vă duceţi acasă să staţi în satele voastre până după Paşti. Pe urmă vom restabili situaţia. Poate că nu veţi pierde anul şcolar.
-Majestate, nu ne putem întoarce la colegii noştri de afară cu mâinile goale. Pentru ce am mai făcut grevă şi pentru ce am mai ieşit în stradă căutând înţelegere la guvern şi la Majestatea voastră, dacă porunca M.V. este să plecăm din Capitală şi să ne ducem pe la casele noastre. Majestate, ne pare rău, dar nu ne putem supune poruncii M.V. Rămânem pe la cămine, pe la sedii, pe la Universităţi să aşteptăm mai multă bunăvoinţă de la M.V.
-La ce v-am spus nu pot adăuga nimic. Am hotărât să plecaţi pe la casele voastre şi hotărârea este irevocabilă. De unde să vă dau bani?
-Majestate, puteţi face cu noi un act mărinimos. De înţelepciunea hotărârii M.V. faţă de tineretul pe care doriţi să vi-l apropiaţi, de această hotărâre depinde în bună parte colaborarea regelui cu tineretul de astăzi şi de mâine.
-Cotigă, de unde să vă dea ţara bani?
-Majestate, nu ţara, ci Majestatea voastră. Îmi daţi voie să vă vorbesc clar?
-Desigur!
-Obligaţi pe Auschnit, pe Malaxa, pe Mociorniţă, dar şi pe Mihai Manoilescu să doneze pentru bursele studenţeşti câştigurile de la pocker care se vor realiza în această seară. Mai mult nu ne trebuie.
-Aşa va să zică, eşti impertinent şi obraznic…Ieşiţi afară huliganilor! Mă insultaţi chiar la Palat. Vă legaţi, credeţi că eu nu ştiu, şi de viaţa mea particulară şi insultaţi şi pe toţi cei ce colaborează cu mine. Afară cu voi, derbedeilor. Locul vostru este la Jilava.
-Majestate, noi ne ducem la Jilava. Divorţul între M.V. şi tineret, ţara de mâine, s-a produs acum, aici, în sala tronului. Aţi pierdut ţara, Majestate.
-Afară cu voi mârlanilor…
Cotigă s-a suit pe gard şi atât a apucat să strige: Măi, băieţi, regele ne-a insultat şi ne-a dat afară… Împrăştiaţi-vă! Toţi cei care am fost la rege am fost arestaţi într-o oră şi duşi la Jilava. Universitatea a rămas închisă. După Paşti am revenit la şcoală. Cursurile s-au reluat, primeam bursele obişnuite şi totul revenise la normal. Au urmat nişte procese la tribunal. În apărarea noastră au pledat sute de avocaţi. N-au mai fost condamnări, ci persecuţii.
În 1934, Jilava a fost plină de studenţi. Au stat unii acolo câte două-trei luni de zile. Regele, în 1938, după guvernul Goga, a impus dictatura regală. Atunci mulţi au fost omorâţi fără judecată, iar printre cei ucişi, mulţi la număr, s-a numărat şi avocatul Cotigă”. (Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri, Trinitas, 2008, p. 144- 177).
Părintele Dimitrie Bejan ni se descoperă într-o reflecţie teologică de profunzime, exprimată socratic în pâlpâirile istorice şi sclipirile gândirii sale filosofice. Crimelor săvârşite de sovietici şi de confraţii lor bolşevizaţi, regimului de detenţie şi chinurilor îndurate, le opune dimensiunea spirituală a istoriei, convertind astfel suferinţa la experienţa trăirii creştine. Deşi iertător cu cei care l-au chinuit personal, devine justiţiar când e vorba de răufăcătorii, de jefuitorii, exploatatorii şi trădătorii Naţiunii noastre pentru care s-a jertit fără cârtire.
Toate scrierile Părintelui Dimitrie Bejan emană o mireasmă ce ne desfată sufletul cu frumuseţea spiritului său, cu căldura sa bucovineană, neegalată, cu înţelepciunea sa eminesciană, profund ancorată în străbuni, cu misiunea netocmită a unui pedagog ales şi cu dăruirea totală a unui mare duhovnic.
Gheorghe NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu