10.5.11

Sfantul Simeon Noul Teolog - despre cunoasterea de sine


.... Ai auzit acum care sunt ai lui Hristos şi care sunt ai lui antihrist. De aici ai cunoscut foarte sigur că aceia care sunt atenţi îi recunosc uşor şi pe cei buni şi pe cei răi; fiindcă cei ce nu sunt atenţi nu-i recunosc nu numai pe ceilalţi oameni, dar nu se recunosc nici măcar pe ei înşişi. Pentru că atunci cand cineva are griji şi împrăştieri, ca şi cum ar fi nemuritor în lumea aceasta, şi-şi petrece zi şi noapte numai în lucrurile lumeşti şi născoceşte feluri cum să cîştige, să-şi facă case frumoase, îşi strînge mulţime de dobitoace, animale şi sclavi şi-şi agoniseşte vase, haine şi covoare scumpe, şi-şi face orice alt capriciu şi desfătare trupească, unul ca acesta - spune-mi! - se recunoaşte pe sine însuşi? Nu. Nu se recunoaşte, desigur, nici pe sine însuşi, nici cele făcute de el. Se cunoaşte pe sine numai că e acelaşi, dar prin cele ce face arată că nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, nici nu ştie ce face. Căci vieţuieşte ca şi cum ar fi nemuritor, şi cu gura spune că azi suntem iar maine nu mai suntem, dar prin lucrurile pe care le face pregăteşte cele pentru al căror sfarşit bun e nevoie de mulţi ani. Mărturiseşte că lucrurile lumii sunt nimic şi trecătoare, dar se sfădeşte şi luptă cu fratele său pentru ele. Spune cu înţelepciune: „Sunt pulbere şi cenuşă” şi se găteşte cu podoabe şi prin aceasta arată că e mai presus decît ceilalţi oameni. Ascultă dumnezeieştile Scripturi care spun: „Vai!” celor ce trăiesc în desfătări tolăniţi pe cuverturi delicate (Amos 6, 4) şi depune orice străduinţă ca să-şi facă patul din camera sa mai strălucitor, cuverturile lui mai delicate şi masa lui mai bogată şi gătită, iar acest lucru îl arată nu numai mirenilor asemenea lui, dar şi monahilor care vin pe la el, care nu numai nu admiră aceste lucruri, dar se şi întristează pentru cei ce le au şi-i plang pentru neştiinţa lor. Căci pentru cele de care s-ar cădea să se ruşineze cand ataţia fraţi sau, mai bine zis, Hristos, flămanzesc, ei se laudă şi se trufesc socotindu-le podoabă şi nu simt că prin cele ce fac dau mărturie despre ei înşişi că sunt lacomi, nedrepţi cu săracii şi nemilostivi. Aşadar, - spune-mi! - unul ca acesta cum se va cunoaşte pe sine însuşi? În ce stare se găseşte şi căror patimi e înrobit? Cu adevărat nu se cunoaşte pe sine însuşi, chiar dacă i se pare că se cunoaşte. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine însuşi şi starea lui, cum va putea să-l cunoască pe altul şi patimile altuia? Cum poate orbul să-l distingă pe altul şi să recunoască dacă e orb sau vede? Nu, nu e cu putinţă. Deci, precum spuneam, copilul şi fratele meu, dacă n-ajunge cineva să se cunoască mai întai pe sine însuşi şi neputinţa lui prin milostenie, prin post, prin priveghere şi rugăciune necontenită, acela nu poate să cunoască nici că fără un părinte duhovnicesc, o călăuză şi un învăţător, e cu neputinţă ca omul să păzească poruncile lui Dumnezeu şi să vieţuiască virtuos şi să nu fie prins de cursele diavolului. Şi cel care nu ştie aceasta, e de presupus că acesta n-are nevoie de învăţătură, sfat, povăţuire sau ajutor de la alţii şi e plin de mîndrie, fără ca măcar să simtă că nu ştie nimic şi se găseşte în adancul neştiinţei sau, mai bine zis, al pierzaniei, şi nu poate înţelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduţi. Fiindcă această neştiinţă e ca o albeaţă pe ochii spirituali ai sufletului şi nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea şi lucrurile lumii. Căci pe cat se depărtează mintea noastră de amintirea lui Dumnezeu, de moarte şi de judecata viitoare, şi nu socoteşte cele bune ce sunt păstrate pentru drepţi, nici chinurile focului veşnic, întunericului, scraşnirii dinţilor, pe care le vor primi păcătoşii care se cufundă cu totul în griji şi în închipuirile lumii, adică în bogăţie, slavă şi desfătare şi în toate celelalte lucruri lumeşti pe care oamenii le socotesc slăvite şi strălucite, pe cat zic, se predă mintea noastră acestora, pe atat se învartoşează mai mult şi încetul cu încetul se tulbură şi întunecă şi întreaga minte ajunge ca acoperită de un văl, iar atunci vin neştiinţa desăvîrşită şi uitarea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, cand David a păcătuit şi a păţit acelaşi lucru, a chemat pe Dumnezeu şi a zis: Descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile din Legea Ta (Psalmi 118, 18). Ai văzut că ochii îi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul.

Dacă vei asculta şi-ţi vei deschide ochii sufletului, atunci oriunde ai privi, mai întai te vei cunoaşte pe tine însuţi şi starea ta, apoi şi toate cele pe care ţi le-am spus mai sus şi-i vei socoti din toată inima ta drept sfinţi şi mai presus decat tine nu numai pe cei evlavioşi şi virtuoşi, dar şi pe orice om, mic şi mare, drept şi păcătos, ba chiar şi pe cei ce păcătuiesc în chip vădit. Şi acest lucru îţi va fi semn vădit atît pentru tine, cat şi pentru oricare altul, că ai primit iertarea păcatelor tale, cand vei ajunge la aceste măsuri şi la această stare bună; fiindcă sfanta smerenie care se găseşte în aceste măsuri şi în cel care a ajuns la ele, îi dăruieşte mai întîi harisma de a gandi că nu e nimeni dintre toţi oamenii mai păcătos decît el sau mai josnic şi de nimic decat el, şi de a se socoti pe sine însuşi păcătos cu toată simţirea sufletului său şi cu toată certitudinea şi că el singur va pieri şi va fi predat osandei (iadului). Deci, dragul meu copil şi frate, luptă să dobandeşti această smerenie şi nu spune „acest lucru e cu neputinţă pentru mine”; nici, iarăşi, „acest lucru e potrivit monahilor şi nu celor ce se găsesc în lume”; fiindcă Hristos a dat poruncile Lui comune tuturor şi nu le-a poruncit separat pe unele monahilor, iar pe altele mirenilor. 

(din cuvantul pentru duhovnicie al Sf. Simeon Noul Teolog – vezi in “Cum sa ne mantuim“) - text cules de Dan Fagaraseanu

Cuviosul Ilarion de Sarov: DESPRE CUNOASTEREA DE SINE SI BLANDETE

Despre cunoaşterea de sine

Cunoaşterea de sine inseamnă a te socoti nevrednic de orice sarcini mai inalte. A te cunoaşte inseamnă a te socoti adormit, delăsător, leneş, neputincios şi aşa mai departe; aceasta inseamnă să nu iei aminte la păcatele altora, ci să te uiţi la ale tale şi pururea să te căieşti pentru ele, adică să ai dreaptă socoteală in privinţa ta şi să te judeci pe tine, afară de cele ce ţin de datoria ta. Pe voi inşivă, ispitiţi, de sunteţi intru credinţă, scrie Apostolul.

Despre blândeţe

Despre cereştile virtuţi ale blandeţii şi smereniei, Domnul insuşi ne invaţă zicand: invăţaţi de la Mine, că sunt blind şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Nu de la ingeri vă invăţaţi, nici de la oameni, ci de la Mine, zice El, adică de la inţelepciunea cea mai inaltă.
Blandeţea din afară se arată astfel: umbletul să vă fie bland, blandă şi şederea, blande privirile, blande şi cuvintele; să aveţi toate acestea, căci prin ele se arată creştinul. Veşmantul omului, rasul şi umbletul lui vorbesc despre el.
Blandeţea sufletului, după omul cel lăuntric, este infranarea maniei, imblanzirea iuţimii şi a nu căuta răzbunare cand il supără cineva, chiar dacă are putinţă, şi să primească batjocurile fără a batjocori la randul său.Blândeţea înseamnă a nu vătăma pe cineva nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu porunca, ci a câştiga inima fiecăruia prin puterea ta, după cuvântul Domnului: imi indrept privirea Mea spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvantul meu (Isaia 66, 2). Iar cuvântul proorocesc zice: Indrepta-va Domnul pe cei blanzi la judecată, invăţa-va pe cei blanzi căile Sale (Ps. 24, 10). Că binevoieşte Domnul intru norodul Său şi va inălţa pe cei blnzi intru mantuire (Ps. 149, 4). Dar cei blanzi vor moşteni pămantul şi se vor desfăta intru mulţimea păcii (Ps. 36, 11).

Iar despre omul ce primeşte odihnă şi pace prin blândeţe, scrie Hrisostom: „Nu e nimic mai tare ca blândeţea, nimic mai puternic; ea ţine sufletul nostru întru necontenită linişte şi se străduieşte a-l duce spre un liman, şi ne este pricină a toată mulţumirea; şi nimic nu poate da sufletului odihnă şi mai mare linişte ca blândeţea şi smerenia. Ea îi este mai de cinste decât toate cununile celui ce a dobândit aceste virtuţi; este mai de folos decât orice dregătorie şi slavă.

Sufletul drept - zice Sfântul Ioan Scărarul – este împreună locuitor cu smerenia, iar sufletul cel rău este robit vicleniei. Sufletele blânzilor sunt pline de cunoştinţă,dar înţelegerea unui suflet plin de mânie e acoperită de bezna necunoştinţei.
Sufletul blând primeşte vorbele înţelepciunii: Că mulţi oameni mari şi slăviţi sunt, dar tainele se descopăr celor smeriţi. Că mare este puterea Domnului... (Sirah 3, 19).

Cel ce urăşte pe cei ce îl mâhnesc urăşte blândeţea, iar cel ce fuge de cei ce îl mâhnesc fuge şi de odihna ce este în Hristos, după cuvântul Avvei Dorotei.
Dumnezeu Se odihneşte în inimile blânde, dar sufletul neliniştit este sălaş diavolului. Sufletul blând este scaunul sărăciei cu duhul, iar mintea mânioasă este roaba vicleniei.

Extras din cartea: Patericul Sarovului, editura Egumenita

Related Posts with Thumbnails