16.4.11

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Mucenitele noastre- Florile suferintei si ale dragostei


          
Mâinile mele,
         boabe subţiri de lumină,                             
         sărută Florile în mângâierea lor…
         Aud şoapta lor parfumată,
         şi leagănul pădurilor m-alintă.
         Ca  aripa  Ingerului meu păzitor,
         o lume de lumină mă cuprinde,
         clipele-mi zbor pe aripile florilor.
         Mireasma lor îmi deschide noi înţelesuri...
         Mă simt copleşit…
         Mă-ntind bucuros pe prispa nădejdii.
         Lumina aprinde pe pieptarul meu veşnicia.
         Corbul Alb îşi cântă dorul
         ascuns în vârtejuri celeste.
         O Floarea se –nmiresmează de alta,
          ochii se privesc în alţii,
          lumina ta se-mprăştie în surâsul meu,
          apele lui se răcoresc într-ale mele,
          un cântec se-ncântă cu altul,
          gândurile-mi răsună vesel în celălalt,
          cuvântu-mi binevesteşte bucuria ta,
          o mână caută pe alta,
          şi ambele-L caută pe Dumnezeu.
          Iată ruga creştinului!
          Iată Ortodoxia-
          Floarea Darurilor Sfântului Duh!   
 
           ( Rugă- ciclul Privind Florile)

          Cu inima curată poţi pătrunde universul frumuseţii lui Dumnezeu, care-ţi mută pe rând admiraţia de la rânduială la strălucire, de la miracol la splendoare, de la uimire la divin, de la poem la cântare. Admiraţia noastră nu micşorează măreţia divină, ci dimpotrivă creşte pe mâsură ce mugurul dragostei noastre surâde deplin în mireasma florii dumnezeieşti. 

      Frumuseţea Creaţiei lui Dumnezeu ondulează plăcuta privelişte, ce se primeneşte sub razele de soare, răsfrângându-se apoi sublim în hora inimilor noastre. Frumuseţea lui Dumnezeu însă, oricât ne-am strădui şi oricât ne-am trudi, nu se poate zări cu ochii trupeşti, ci doar cu lumina înţelepciunii sufleteşti ca o nespusă fascinaţie a îmbrăţişării.  

       După cum omul trebuie să fie floarea Cuvântului (căci prima sa însuşire este vorbirea) menirea lui este să răspândească mireasma luminii Logosului dumnezeiesc prin care s-au creat toate elementele cosmosului. Fiecare element are însuşirea sa specifică prin care se deosebeşte de toate celelalte, dar în toate elementele există o însuşire comună de legătură, ca o înrudire şi ca o rodire întru frumos, întru Dumnezeu. Omul se înrudeşte cu toate elementele pământului şi ale cerului, dar parcă cea mai sublimă asemănare a lui este Floarea. Firul verde de iarbă şi floarea înmiresmată sunt ca două ipostaze ale firii omeneşti, cum spunea înţeleptul Isaia: “tot trupul este ca iarba şi toată slava omului ca floarea ierbii”. Creştinii desăvârşiţi pot atinge sublimul Florilor spirituale. De aceea Sfânta Fecioara Maria, care este Arhetipul Omului desăvârşit, Împărăteasa Cosmosului şi Maica lui Dumnezeu a fost numită de Sfinţii Părinţi şi FLOAREA DARURILOR PREA ALESE. 

       Mireasma oamenilor care trăiesc în lume, în Poemul Creaţiei, ca Florile pământului, cu siguranţă pătrunde şi-n ceruri. 

        La porunca Domnului: “Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel!”Pământul a îngenuncheat smerit pe porfira luminii, aruncându-şi haina sărăcăcioasă şi tristă şi s-a împodobit cu podoaba bucuriei. “Un singur fir de iarbă (spunea Sf. Vasile cel Mare) şi o singură plantă sunt de ajuns să-ţi facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate!

         Inima omului însetează după strălucirea cerească care împodobeşte natura ca o Mireasă. În Poemul Naturii, sufletul nu mai are nevoie de argumentare, ci în braţele contemplării culege lumina şi viaţa, deopotrivă cu mireasma florilor şi gingăşia mugurilor de pomi, cu tremurul de fior al frunzişului verde şi rapsodiile vesele ale păsărelelor ce se întrec cu nuanţele lor de extaz, cu petalele de azur ale amurgurilor şi umbrele serilor serafice, cu smerenia păpădiei şi chihlimbarul viţei de vie, cu trilul angelic al ciocârliei şi refrenul cristalin al cucului. Aşa cum florile beau cu nesaţ din ambrozia Zorilor, creştinul suspină în lacrima de foc a psalmilor şi soarbe cu lăcomie strălucirea cerească. Parfumul şi culoarea lor ne înnobilează trăirea, transmiţându-ne permanent preferinţa sublimului. 

         Îngerii şi Sfinţii, Eroii şi Martirii şi-au zugrăvit gândurile, ruga, dorul, cuvintele şi trăirea lor cu purtarea de grijă a Creatorului, din strălucirea şi mireasma Florilor. “Deci, (ne încântă din nou Sf. Vasile cel Mare)când vezi plantele cele de pe lângă casă, cele sălbatice, cele care cresc în apă, cele care cresc pe pământ, cele care au flori sau cele care n-au flori, cunoaşte din acestea mici pe Cel Mare, adaugă-I mereu admiraţia ta şi măreşte-ţi dragostea pentru Creator!”

          Florile sacre- Eroinele şi Martirele noastre şi-au tras seva din Doinele podidite din lacrimile  prigoanelor. Dorul lor de o covârşitoare dăruire s-a încrustat cu strălucire pe răbojul străbun al iubirii de Dumnezeu şi de Neam. Peste Vatra multimilenară a neamului nostru daco-român atrocităţile ateo-comuniste s-au prăvălit cu cea mai cruntă şi înverşunată ură. Lucrara lui Dumnezeu- Mântuitorul nostru în lume, acel Urcuş spre Înviere este cu siguranţă cea mai grea şi cea mai anevoioasă. De aceea pentru această chemare au fost aleşi cei mai deosebiţi fii ai Săi, i-a rânduit cu har şi putere ca să biruie toate prigonirile, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă. Calea aceasta sfântă şi spinoasă era deopotrivă şi Calea lui Dumnezeu şi Calea lor. Era de fapt Urmarea lui Iisus Hristos, dureroasă, divină şi absolută. “Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit Cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”(Ioan, 15, 18-21). Suferinţa şi prigoana sunt cele două aripi ale credinciosului, asemeni credinţei şi nădejdi, care-l întăresc în lupta sa pentru Adevăr şi Dreptate. Luptătorul se purifică prin duhul suferinţei, iar sprijinul lui Dumnezeu fiind total, prigoana devine bucurie, iar tortura i-a locul binecuvântării. Cununa de spini se transformă într-o cunună de slavă. Aşa a fost Muceniţele noastre, Florile suferinţei şi ale dragostei. Toate virtuţiile ancestrale s-au îngemănat în privirile lor pătrunzătoare, ca o rugă de foc.

Related Posts with Thumbnails