5.11.11

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXIV-a dupa Rusalii (Despre cei adormiti in Hristos)


Iar El a zis: Nu plingeti; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)
            
 Iubiti credinciosi,

In Sfinta Evanghelie de astazi ati auzit despre doua minuni mari si preaslavite, pe care le-a facut Domnul Dumnezeul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era in curgerea singelui de doisprezece ani; iar alta cu invierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. In predica de azi vom vorbi despre cei adormiti in Domnul.

Dar mai intii sa ne punem o intrebare. Pentru care pricina a zis Mintuitorul catre cei ce erau de fata si plingeau dupa fiica lui Iair, care murise: Nu plingeti; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).
Iata raspunsul: Acest cuvint l-a zis Mintuitorul, ca sa ne arate ca, dupa venirea Sa cu trupul in lume, toti cei ce vor crede in El si vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sint vii inaintea Lui, dupa cum si in alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede intru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adica, unii ca acestia numai cu trupul sint adormiti, iar nu si cu sufletul.

Acest adevar ni-l arata pe larg si marele Apostol Pavel care zice: Fratilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc sa fiti in nestiinta ca sa nu va intristati ca ceilalti, care nu au nadejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sint cei ce nu au nadejde? Sint cei care cred ca odata cu moartea trupului, moare si sufletul si ca niciodata nu vor mai invia cei morti ai lor, precum au fost si sint paginii inchinatorii de idoli si toate popoarele care nu cred in Hristos si in invierea Lui din morti.

Noi insa, credem ca Iisus a murit si a inviat. Si, la fel credem ca Dumnezeu pe cei adormiti intru Iisus, ii va aduce la invierea, cea de apoi, impreuna cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Caci daca am murit impreuna cu Hristos, credem ca vom vietui impreuna cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cit despre cei morti in credinta in Iisus Hristos, ei nu sint morti ci adormiti, asa cum adevereste Sfinta si dumnezeiasca Scriptura, care zice: Hristos a inviat din morti, fiind incepatura invierii celor adormiti (I Corinteni 15, 20). Vedeti ca nu zice: incepatura invierii celor morti, ci a acelor adormiti?

Asadar, prealuminat ne arata aceste marturii ale Sfintei Scripturi ca cei ce mor cu credinta in Iisus Hristos, nu sint "morti", caci dupa cum nu putem zice unui om ce doarme ca este mort, tot asa si celor ce au adormit in Hristos nu le putem spune ca sint morti, ci adormiti. Acestia, la judecata de apoi, se vor scula si vor avea marturie de la Hristos inaintea Tatalui, despre credinta lor cea dreapta si despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Asa a adormit in Hristos, Sfintul intiiul mucenic si arhidiacon Stefan, fiind ucis cu pietre de catre iudei pentru marturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga si zicea: "Doamne Iisuse, primeste duhul meu!" Si ingenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicind acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).

Asa au adormit milioane de sfinti si martiri care au crezut si au marturisit pe Hristos si care nu sint morti, ci adormiti in Hristos pina la obsteasca inviere.

Cruci care apar doar in fotografii de sub tencuiala Sfintei Sofii - Constantinopol

Crucile si toate insemnele crestine, plus chipurile ingeresti au fost ingropate sub un teanc de var de 2 cm la ordinele turcilor care au ocupat Constantinopolul.
De o vreme incoace crucile incep sa apara in fotografiile vizitatorilor desi cu ochiul liber nu se vad. Fenomenul nu se poate explica. Unii au incercat sa spuna ca din cauza umezelii, dar sub var ornamentatia este ceramica, care prin natura lucrurilor nu tine apa.
Intre timp restauratorii turci au inceput sa mai descopere din bogatia mozaicala a Sfintei Sofii, ce sta ascunsa privirilor din pricina straturilor groase de var asternute deasupra. Deocamdata au fost date la iveala chipurilor serafimilor. Impresionanta este expresivitatea lor.



Sursa: Naso Publius

Sf. Petru Damaschinul – Cum sa ne mantuim (II)

Dar fiindcă s-a vorbit despre cunoştinţa virtuţilor, vom vorbi şi despre patimi. Cunoştinţa vine ca soa­rele şi nebunul îşi închide cu voie ochii sau libera ale­gere, prin puţină credinţă, sau lene, şi îndată trimite cunoştinţa în cămara uitării, prin nelucrarea care vi­ne din trîndăvie. Căci din neînţelepciune vine trîndăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor şi cugetărilor proprii, care se mai zice şi iubire de plăceri şi iubire de slavă. Din acestea se naşte iubirea de ar­gint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, din care se naşte totala necunoştinţă a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din aceasta sălăşluirea celorlalte patimi, adică ale celor opt căpetenii ale lor: a lăcomiei pîntecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naşte mînia, cînd cineva nu dobîndeşte lucrul dorit, sau nu-şi împlineşte voia sa; din ea vine întris­tarea, prin care se naşte nepăsarea; apoi slava deşartă din care vine mîndria. Din acestea opt vine toată rău­tatea, patima şi păcatul, prin care cel care e covîrşit de ele ajunge la deznădejde, la pierzanie totală, la căderea de la Dumnezeu şi la asemănarea cu dracii, precum s-a mai spus.

Fiecare stă la mijlocul acestor două căi, adică a dreptăţii şi a păcatului; şi-şi alege pe care-o vrea şi pe aceasta înaintează. Şi primindu-1 pe el această cale şi cei ce-1 călăuzesc pe ea, fie îngeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci şi oameni răi, îl duc pînă la capă­tul ei, chiar dacă nu vrea. Cei buni îl duc la Dumne­zeu şi la împărăţia cerurilor; iar cei păcătoşi, la dia­volul şi la munca veşnică. Şi nimeni nu este pricinui­torul pierzaniei sale, decît voia sa. Iar al mîntuirii este Dumnezeu, care a dăruit după existenţă şi existenţa fe­ricită, cunoştinţa şi puterea, pe care nu le poate avea omul în afară de harul lui Dumnezeu. Nici diavolul nu poate ceva spre pierzania omului, de pildă să-i sădească o hotărîre potrivnică, sau neputinţă, sau neştiinţă fără voie, sau altceva, ca să silească pe om, ci îi strecoară numai amintirea răului. Deci cel ce lucrează binele tre­buie să-I mulţumească lui Dumnezeu, ca Celui ce ne-a dăruit toate după existenţă. Iar cel ce alege şi face cele potrivnice, să se învinovăţească numai pe sine, pentru că nimeni nu-1 poate trage cu sila, odată ce Dumne­zeu 1-a făcut liber, ca să se facă vrednic de laudă îna­intea Lui, văzîndu-1 că alege binele de bunăvoie şi nu din necesitatea firii, cum se împărtăşesc de bine cele necuvîntătoare şi neînsufleţite, ci cum se cuvine unei fiinţe raţionale, cum 1-a cinstit Dumnezeu să fie. Dar noi alegem de bunăvoie şi prin socotinţă proprie să facem răul, învăţînd aceasta de la născocitorul păca­tului. Nu ne sileşte Dumnezeu, Cel prisositor de bun, (la bine), ca nu cumva siliţi fiind şi neascultînd, mai mare osîndă să avem. Nici nu ia de la noi libertatea pe care ne-a dăruit-o cu bunătate.

Dar cel care vrea să facă binele, să ceară prin ru­găciune de la Dumnezeu şi îndată i se dă lui cunoş­tinţă şi putere, ca să se arate că harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Căci ni s-ar putea dărui şi fără rugăciune, ca şi după rugăciune. Dar precum nu are laudă cel ce primeşte aerul ca să trăiască, ştiind că fără el nu poate trăi, ci mai vîrtos e dator să mulţumească Celui ce 1-a făcut şi i-a dat nările prin care-1 primeşte, şi sănătatea, ca să-1 primească, aşa şi noi sîntem datori mai vîrtos să mulţumim lui Dumnezeu că a făcut şi rugă­ciunea şi cunoştinţa, şi puterea şi virtuţile şi pe noi şi toate cele din jurul nostru, după har. Ba nu numai atît, ci nu încetează să caute orice mijloc ca să biruiască rău­tatea noastră, a vrăjmaşilor şi a dracilor.

Căci şi diavolul, pierzînd cunoştinţa lui Dumne­zeu prin nerecunoştinţa şi mîndrie, a ajuns cu necesi­tate neştiutor. De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mîntuiască şi din aceasta învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră.




Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care sîntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin aceasta înfrînge pe Dumnezeu. Iar pe noi ne află ascultători de voia lui, cum zice Gură de Aur : -«Căci văzînd că Dumnezeu a făcut pe Eva spre ajutorul lui Adam, a făcut-o diavolul ajutătoare în neascultare şi cădere. A dat Dumnezeu poruncă, ca păzind-o Adam, să-şi păzească amin­tirea unor aşa de mari daruri şi să mulţumească pentru ele Binefăcătorului. Iar diavolul a făcut ca porunca în­săşi să fie pricină de neascultare şi de moarte. Şi a ri­dicat împotriva Proorocilor, prooroci mincinoşi; împo­triva Apostolilor, apostoli mincinoşi; împotriva Le­gii, fărădelegea; împotriva virtuţii, păcatele; împotriva poruncilor, călcările; împotriva a toată dreptatea, ere­ziile urîciunii»-. Şi iarăşi, văzînd pe Hristos că se coboară pentru bunătatea cea mai deplină la sfinţii ucenici şi la cuvioşii Părinţi, arătîndu-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis, a început şi diavolul să arate unora amăgiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Părinţii înzestraţi cu darul deosebirii, că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci acela se sileşte să amăgească şi în privinţa aceasta, fie prin nis­cai chipuri, fie prin vreo lumină, fie prin foc, fie prin altă amăgire, în vremea somnului, sau în chip sensibil. Iar de primim acestea, facem mintea ca, din închipui­rea proprie şi din neştiinţa cea mai de pe urmă, să-şi zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba ade­seori arată în vis, sau în chip sensibil şi draci biruiţi, zice-se, şi încearcă, simplu grăind, orice meşteşugire pentru pierderea noastră, cînd ascultăm de el.

Dar diavolul făcînd acestea îşi pierde nădejdea da­că, precum zic Sfinţii Părinţi, în vremea rugăciunii ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, ne­primind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toată puterea numai în cuvin­tele scrise. Căci cel ce se roagă numai cu gura, se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură. Deci oamenii «trebuie să se în­chine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr»; sau cum s-a spus: «Vreau să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decît zeci de mii cu limba». Deci, descurajîndu-se dia­volul de toate acestea, ne aduce gînd de deznădejde, şoptindu-ne că altele erau vremurile acelea şi alţii oa­menii în care a arătat Dumnezeu acele lucruri minunate ca să creadă; că acum nu e vremea în care să trebu­iască să ne ostenim în felul acesta. Iată, creştini sîntem cu toţii şi purtăm botezul. Cel ce a crezut, zice, şi s-a botezat, mîntui-se-va. Deci ce ne mai trebuie ?

Dar de vom crede acestora şi de vom rămîne aşa, vom fi cu totul pustii, avînd numai nume de creştini, neştiind că cel ce a crezut şi s-a botezat, e dator să păzească toate poruncile lui Hristos, şi cînd le va îm­plini pe toate să zică: «slugă nevrednică sînt»-. Căci a zis Domnul către Apostoli: «învăţîndu-i pe ei să păzeas­că toate cîte v-am poruncit vouă». Pentru că tot cel ce se botează, se leapădă zicînd: «Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui şi mă unesc cu Hristos şi cu toate lucrurile Lui». Dar unde este lepădarea noastră, dacă nu părăsim toată patima şi tot păcatul pe care-1 vrea diavolul, mai bine-zis dacă nu le urîm din suflet şi dacă nu iubim pe Hristos prin păzirea poruncilor Lui? Şi cum vom păzi poruncile Lui, dacă nu vom tăgădui toată voia şi toată cugetarea noastră ? Iar voile şi cu­getările de lepădat pot fi socotite acelea care se împo­trivesc poruncii lui Dumnezeu. Fiindcă adesea sînt unii care, fie prin constituţie, fie din obişnuinţă iubesc binele în unele lucruri şi urăsc răul. De asemenea sînt unele cugetări bune, avînd mărturie şi de la dumnezeieştile Scripturi. Dar au lipsă şi ele de o dreaptă soco­teală din partea celor încercaţi. Fiindcă fără această dreaptă socoteală nici cele socotite bune nu sînt bune, fie pentru că le împlinim cînd nu e vremea lor, sau fără trebuinţă, sau fără vrednicie, sau cugetînd fără cu­noştinţă cele spuse.

Căci nu numai în legătură cu Scriptura, ci şi cu oricare întrebare ce se nimereşte, dacă nu sînt cu luare-aminte amîndoi, şi cel întrebat şi cel ce întreabă, se în­depărtează de înţelesul adevărat şi se aleg cu o pagubă nu mică. De fapt şi eu am păţit adeseori că, întrebînd sau fiind întrebat, cînd am înţeles cum trebuie un cuvînt, m-am mirat pe urmă cum cuvintele sunt la fel, dar înţelesurile sînt departe unul de altul. Aşa şi în toate celelalte, avem lipsă de discernămînt, ca să aflăm cum trebuie să facem ca să împlinim voile lui Dumnezeu. Fiindcă El cunoaşte firea noastră întocmai, ca Făcător al tuturor, şi a avut în vedere folosul nostru şi a rînduit nu lucruri străine de firea noastră, ci cele proprii ale ei. Afară de cazul cînd unii vor să ajungă de bună voie la desăvîrşire, urcînd spre El mai presus de fire, fie prin feciorie, fie prin neavere, fie prin smerită cugetare.

Nu poate fi pusă însă în rînd cu acestea şi recu­noştinţa, căci aceasta e firească. Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se îndeletni­ceşte cu toată virtutea şi nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat şi mai prejos de toţi. Dar cel recunos­cător, fiind dator, îşi mărturiseşte datoria. La fel cel ce face milostenie, miluieşte din cele ce le are şi nu este mai presus de fire, ca acel ce s-a lepădat de avuţie. Nici cel ce petrece în căsnicie, ca cel ce petrece în feciorie. Căci acesta este un dar mai presus de fire. De aceea, unul se mîntuieşte dacă, părăsind voile sale, împlineşte pe ale lui Dumnezeu. Iar celălalt va cîştiga cununa răb­dării şi slava de la Dumnezeu, ca unul ce nu a părăsit numai cele oprite de legi, ci împreună cu ele, cu aju­torul lui Dumnezeu şi firea sa, iubind pe Dumnezeu din tot sufletul şi imitînd după putere nepătimirea Lui.

Dar fiindcă sîntem în neştiinţă, nu numai de noi înşine şi de cele făcute de noi, ci şi de scopul lor, şi de ceea ce se caută prin toate, de aceea ni se par dumnezeieştile Scripturi şi cuvintele sfinţilor, adică ale băr­baţilor vechi, ale proorocilor, ale drepţilor şi ale sfin­ţilor Părinţi celor noi, că nu conglăsuiesc. Ni se pare că vrînd aceştia să se mîntuiască, nu conglăsuiesc între-olaltă. Dar aceasta nu este adevărat. Să vedem, de ace­ea, prin puţine cuvinte, din firea lucrurilor, cum orice om, dacă vrea să se mîntuiască, nimeni nu-1 poate îm­piedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea. Nu­mai să nu se folosească de un lucru pe care vrea să-1 facă, împotriva firii lui, şi să-şi îndrepte orice cugetare cu dreaptă socoteală, după scopul dumnezeiesc. Fiindcă nu cele ce se fac sînt de trebuinţă, ci gîndul prin care se fac. Nici nu păcătuim fără de voie, dacă nu consim­ţim mai înainte de bună voie cu gîndul şi nu cădem în robie. Atunci acela duce pe cel luat în prinsoare, chiar fără voie, la păcat. La fel greşelile făcute întru neştiinţă, vin din cele întru cunoştinţă. Căci dacă nu se îmbată cineva, fie de vin, fie de poftă, nu ajunge la neştiinţă. Iar de la îmbătare începe să se întunece mintea şi de aici vine căderea. Iar de la aceasta, moartea. Aşadar moartea nu a venit în chip neştiut, ci îmbătarea întru cunoştinţă a adus moartea întru neştiinţă 73. Şi de multe ori poate afla cineva, mai ales în gînduri, că din cele de bună voie cădem în cele fără de voie şi de la cele în cunoştinţă, la cele dintru neştiinţă. Iar fiindcă cele din­tîi ne par uşoare şi dulci, de aceea venim la cele de al doilea, fără de voie şi în neştire. Căci dacă am fi voit să păzim poruncile de la început şi să rămînem cum am fost botezaţi, nu am fi venit la acestea şi n-am fi avut nevoie de ostenelile şi durerile pocăinţei.

Totuşi, dacă vrem, harul cel de al doilea al lui Dum­nezeu, sau pocăinţa, poate să ne ridice iarăşi la frumu­seţea străveche. Dar dacă nu avem grijă nici de aceasta, vom merge neapărat, ca şi dracii care nu se pocăiesc, la muncile veşnice, împreună cu ei, mai mult vrînd decît nevrînd. Dumnezeu nu ne-a zidit spre mînie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm de bunătăţile Lui şi să ne arătăm cu mulţumire şi cu recunoştinţă faţă de Bine­făcător. Dar negrij a noastră în a cunoaşte darurile Sale ne-a adus la trîndăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mîna uitării, de la care a împărăţit peste noi neştiinţa.

Iar cînd vrem să punem începutul, ca să ne în­toarcem de unde am căzut, avem nevoie de multă oste­neală, fiindcă nu vrem să părăsim voile noastre, ci so­cotim că împreună cu ale lui Dumnezeu le putem îm­plini şi pe ale noastre. Aceasta însă este cu neputinţă. Căci însuşi Domnul a zis: «Nu fac voia Mea, ci a Tată­lui care M-a trimis», cu toate că una este voia Tată­lui, a Fiului şi a Duhului, precum una este fiinţa ne­despărţită. Dar pentru noi a zis acestea, şi despre voia trupului. Căci dacă nu e copleşit trupul şi nu ajunge întreg omul purtat de Duhul lui Dumnezeu, nu face voia lui Dumnezeu decît cu sila. Dar cînd împărăteşte harul Duhului în noi, atunci nu mai avem voia noastră, ci tot ce se face e voia lui Dumnezeu. Atunci dobîndim pacea. Iar unii ca aceştia, fiii lui Dumnezeu se vor che­ma. Căci voiesc voia Tatălui, ca şi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Dar pe aceasta nu o poate afla cineva fă­ră păzirea poruncilor, prin care vine tăierea oricărei plăceri sau voinţei proprii şi răbdarea oricărei dureri ce se iveşte din pricina aceasta. Căci din neînţelepciune se naşte plăcerea şi durerea, cum s-a zis, şi din acestea tot păcatul. Fiindcă cel fără de minte este iubitor de sine şi nu poate fi iubitor de fraţi, nici de Dumnezeu. De ase­menea nu poate avea înfrînarea de la plăceri, sau de la voile care-i plac lui, nici răbdare în întîmplările du­reroase. Că uneori împlinindu-şi voia sa, creşte în el plăcerea şi mîndria, alteori, neputîndu-şi-o împlini şi fiind chinuit de durere din pricina aceasta, ajunge silit la înecarea şi la descurajarea sufletului, care este arma gheenei.

Iar din cunoştinţă sau cuminţenie se naşte înfrî­narea şi răbdarea. Fiindcă cel înţelept îşi stăpîneşte voia sa, şi rabdă durerea pentru aceasta şi socotindu-se pe sine nevrednic de cele dulci, se arată mulţumitor şi re­cunoscător Binefăcătorului, temîndu-se ca nu cumva, prin "multele bunătăţi pe care i le-a dăruit lui Dumne­zeu în veacul acesta, să se păgubească în cel viitor. Ast­fel, prin înfrînare, lucrează şi celelalte virtuţi. Iar so­cotindu-se pe sine datornic pentru toate şi neavînd ceva cit de mic să întoarcă Binefăcătorului, socoteşte şi vir­tuţile ca o şi mai mare datorie. Căci şi pe ele le pri­meşte şi nu le dă. Ba chiar faptul că s-a învrednicit să mulţumească lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu primeşte mulţumirea lui, îl socoteşte o şi mai mare datorie. Şi pururea stăruie în mulţumire, făcînd tot binele, şi pu­rurea se socoteşte pe sine şi mai dator şi, cugetînd cu smerenie, mai prejos de toţi.

Veselindu-se astfel în Dumnezeu, Binefăcătorul său, şi bucurîndu-se întru cutremur şi venind la dragostea dumnezeiască ce nu cade, primeşte cu smerită cugetare întîmplările dureroase ca fiind vrednic de ele. Ba mai bine-zis, se socoteşte pe sine vrednic de şi mai multe decît de cele cîte-i vin şi se bucură că s-a învrednicit în veacul acesta să se necăjească puţin, ca să primească uşurare de muncile multe pe care şi le-a pregătit sieşi în veacul viitor, şi că prin aceasta îşi recunoaşte neputinţa sa şi nu se mîndreşte. Iar fiindcă s-a învrednicit să cu­noască acestea şi să le rabde prin harul lui Dumnezeu, vine la dragostea dumnezeiască. Căci smerita cugetare este roadă cunoştinţei, iar cunoştinţa roadă încercărilor.

Celui ce se cunoaşte pe sine i se dă cunoştinţa tu­turor. Şi cel ce se supune lui "Dumnezeu, supune sieşi tot cugetul trupesc, iar după aceasta i se vor supune lui toate, cînd va împăraţi smerenia în mădularele sale. Căci cel ce se cunoaşte pe sine, cum zic Sfinţii Vasile şi Grigore, că este la mijloc între măreţie şi smerenie, ca cel ce are suflet înţelegător şi trup muritor şi pămîntesc, niciodată nu se înalţă, nici nu deznădăjduieşte, ci ruşinîndu-se de partea mintală a sufletului, se în­toarce de la toate cele de ruşine, iar cunoscîndu-şi ne­putinţa sa, fuge de toată îngîmfarea. Cel ce-şi cunoaşte, aşadar, neputinţa sa din multele ispite şi din patimile sufleteşti şi trupeşti, a văzut puterea nesfîrşită a lui Dumnezeu, cum izbăveşte pe cei smeriţi, care strigă către El prin rugăciune stăruitoare din inimă.

Ca urmare, rugăciunea i se face lui o desfătare, ştiind că fără Dumnezeu nu poate să facă nimic. Şi de teama de a nu cădea, el se străduieşte să se lipească de Dumnezeu. Pe de altă parte se minunează, cugetînd cum 1-a izbăvit Dumnezeu pe el din atîtea ispite şi pa­timi şi mulţumeşte celui ce poate să-1 izbăvească. Iar deodată cu mulţumirea dobîndeşte dragostea şi smere­nia şi nu cutează peste tot să judece pe cineva, ştiind că precum 1-a ajutat Dumnezeu pe el, aşa poate să ajute tuturor cînd vrea, cum zice Sfîntul Maxim; sau soco­teşte că acela e în stare să lupte cu patimi multe şi să biruiască, dar el este neputincios şi de aceea 1-a ajutat Dumnezeu degrabă, ca să nu se piardă cu desăvîrşire sufletul lui.

Şi altele multe cunoscînd, cel ce-şi vede neputinţa sa, rămîne nedoborît. Dar este cu neputinţă să ajungă cineva aci, dacă nu suportă multe ispite sufleteşti şi trupeşti, şi, susţinut de puterea lui Dumnezeu prin răb­dare, nu dobîndeşte experienţă. Iar unul ca acesta nu îndrăzneşte peste tot să facă voia sa, fără să întrebe pe cei iscusiţi, nici să se fixeze într-o cugetare. Fiindcă ce trebuinţă este să vrea să facă sau să cugete ceva, dacă nu o face pentru a trăi trupeşte şi a se mîntui sufle­teşte?


Iar dacă nu cunoaşte cineva care voie şi care cu­getare trebuie să o părăsească, să probeze tot lucrul şi toată cugetarea, prin depărtarea şi înfrînarea de la ele, şi să vadă ce nemulţumire îi aduc; şi dacă, împlinindu-se, îi aduc plăcere, iar neîmplinindu-se, durere, să ştie că sînt rele şi că e dator să le dispreţuiască înainte de a zăbovi în jurul lor şi să se ostenească a le birui cînd simte asaltul lor. Aceasta o zic despre tot lucrul şi tot gîndul fără de care putem trăi trupeşte şi bine plă­cea lui Dumnezeu.

Fiindcă obişnuinţa învechindu-se capătă putere de fire. Căci fie că e obişnuinţă bună, fie că e rea, timpul o hrăneşte, cum materiile hrănesc focul. De aceea datori suntem să cugetăm şi să facem cu toată puterea binele, ca să vină deprinderea şi obişnuinţa să lucreze de la sine, fără osteneală, cele de toate zilele, precum Părinţii au biruit prin cele mici în cele mari. Căci numai cel ce nu se lasă convins ca să aibă cele peste trebuinţă ale trupului, ci le leapădă pe acestea, ca să meargă pe calea cea strimtă şi plină de necazuri, nu va ajunge la iubirea de avere. Căci nu numai avuţia multă arată iubirea de avuţie, ci tot ce ţine cineva cu împătimire sau fără tre­buinţă, sau peste trebuinţă. Fiindcă mulţi dintre sfin­ţii mai vechi au avut multă avuţie, ca Avraam, Iov, David şi mulţi alţii, dar nu era în ei împătimire, ci aveau lucrurile ca ale lui Dumnezeu şi prin ele cău­tau să placă mai mult Lui. Iar Domnul, fiind supra-desăvîrşit (suprasuficient) şi însăşi înţelepciunea, a tăiat chiar rădăcina. Căci a sfătuit pe cei ce urmează Lui, prin împlinirea celei mai înalte virtuţi, ca nu nu­mai bani şi avuţii să nu aibă, dar nici suflet, adică voie sau cugetare proprie. Aceasta ştiind-o Părinţii, au fugit de ]uir.8j ca de o piedică spre desăvîrşire. Dar nu numai de ea, ci şi de voile lor, căci nimeni dintre ei n-a făcut vreodată voia sa. Ci unii au petrecut în ascultare, spre a avea ca pe Hristos pe Părintele duhovnicesc, în loc de orice cugetare. Iar alţii în pustie, prin fugă desă­vîrşită de oameni, au avut pe Dumnezeu însuşi dascăl, pentru care au primit să rabde şi moartea de bună voie.

Alţii, în sfîrşit, au ţinut calea împărătească, adică s-au liniştit cu unul sau cu doi, avîndu-se unul pe altul ca sfătuitori buni, spre buna plăcere a lui Dumnezeu. Iar cîţi după ascultare au fost rînduiţi de Părinte să conducă pe alţi fraţi, au petrecut ca în ascultare, pă­zind predania aceloraşi Părinţi şi toată lucrarea lor a fost bună. Acum însă, fiindcă nu vrem nici cei din ascultare, nici cei de la conducere să părăsim voile noastre, nici unul nu mai sporeşte.

Rămîne aşadar să fugim de oameni şi de lucrurile vieţii şi să umblăm în calea împărătească şi să ne liniş­tim cu unul sau cu doi şi să cugetăm ziua şi noaptea la poruncile lui Hristos şi la toată Scriptura. În felul acesta, mustrat de toate şi de conştiinţă şi de luarea aminte a citirii şi de rugăciune, poate să ajungă cineva la cea dintîi poruncă, adică la frica lui Dumnezeu care se naşte din credinţă şi din meditarea Sfintelor Scrip­turi. Iar prin frică poate să ajungă la plîns, iar prin acesta la poruncile cărora le-a spus Apostolul credinţă, nădejde şi dragoste. Căci cel ce crede în Domnul se teme de munci; şi cel ce se teme de munci păzeşte poruncile ; şi cel ce păzeşte poruncile rabdă necazurile ; iar cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dum­nezeu ; iar nădejdea desparte mintea de toată împătimirea; iar despărţită de aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva să facă acestea, se va mîntui.

Iar liniştea (isihia) ca început al curăţiei sufletu­lui, va face pe cel ce o alege, să împlinească fără oste­neală toate poruncile. «Fugi, zice, taci, linişteşte-te, căci acestea sînt rădăcinile nepătimirii». Sau iarăşi: «Fugi de oameni şi te vei mîntui». Pentru că întîlnirile nu lasă mintea să-şi vadă nici greşelile sale, nici uneltirile dracilor, ca să se păzească omul pe sine, nici bineface­rile şi tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca să dobîndească din acestea cunoştinţă de Dumnezeu şi smerenie. De aceea, cel ce vrea să meargă pe un drum scurt la Hristos, adică prin nepătimire şi cunoştinţă şi să ajungă cu bucurie la desăvîrşire să nu se abată în alte părţi, adică la dreapta şi la stînga, ci în toată vieţuirea lui să călătorească cu sîrguinţă pe calea împărătească. Să se ferească cu putere de prisosiri şi lipsuri, amîndouă pri­cinuind plăcerea, şi să nu-şi întunece mintea nici cu mulţimea mîncărurilor, nici cu întîlnirile, nici să şi-o facă oarbă prin împrăştieri. De asemenea să nu-şi tul­bure cugetarea cu postul prelungit şi cu privegherea. Ci lucrînd bine şi cu răbdare cele şapte moduri, adică faptele trupeşti, să se urce ca pe o scară, ţinîndu-le fără încetare pe toate şapte deodată, înaintînd spre făptui­rea morală, prin care se dau celui credincios vederile duhovniceşti prin har, cum zice Domnul.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare şi nimeni nu poate împiedica pe cel ce vrea să se mîntuiască, nici nu are altceva stăpînire asupra noastră, afară numai de Dumnezeu, cel ce ne-a făcut. El este gata spre ajutor şi ocrotire de orice ispită celor ce strigă către El şi vor să facă sfînta Lui voie. Iar fără de El nu poate să facă cineva vreun bine, nici să păti­mească vreun rău fără voie, dacă nu îngăduie El, ca să mustre pe cel ce a greşit şi să mîntuiască sufletul lui. Faptele rele sînt ale noastre, făcute din trîndăvia noas­tră şi din împreuna-lucrare a dracilor. Iar toată cunoş­tinţa, virtutea şi puterea sînt har al lui Dumnezeu, ca şi toate celelalte. Dumnezeu le-a dat tuturor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, prin păzirea poruncilor dumnezeieşti. Mai bine-zis, aceste porunci şi harul dum­nezeiesc ne păzesc pe noi. Fiindcă fără harul Lui nu putem să le împlinim nici pe ele. Şi nu avem ce să-i aducem Lui decît credinţa şi alegerea liberă, ţinînd toate dogmele cele drepte, prin credinţă tare şi auzire şi ur­mărind lucrarea în chip neîmprăştiat, ca lecţiile de la şcoală, învăţînd astfel cu lucrul, cu toată grija, cele şapte fapte mai sus pomenite.
Related Posts with Thumbnails