18.3.10

Eveniment editorial: Starea de excepţie. Valeriu Anania, omul şi destinul. La mulţi ani Mitropolitului Bartolomeu Anania, la împlinirea a 89 de ani.

Vineri, 19 martie 2010, ora 12, va avea loc lansarea cărții STAREA DE EXCEPŢIE. VALERIU ANANIA. Omul şi destinul. 1946, volum editat de Aurel Sasu la Editura Eikon. Evenimentul se va desfășura la Facultatea de Teologie Ortodoxă, sala ,,Nicolae Ivan”, Piața Avram Iancu, nr. 18, Cluj Napoca.





Pentru generaţia ‘46, Valeriu Anania rămâne un mit şi o enigmă. Mai întâi ca reprezentare idealizată a rezistenţei prin cuvânt, apoi prin gestul neobişnuit de-şi dărâma singur statuia ce crescuse ameninţător în conştiinţa colectivă.N-a lăsat politica să-l ia aşa cum este şi să-l folosească după bunul ei plac. A sfidat-o, inventându-şi o altă poveste, din care au dispărut larma străzii şi vuietul tribunei. Nu şi gândul răzvrătit, întors în lumea tăcerii şi a credinţei, ca izvor de iubire şi de cunoaştere. În paginile cărţii, numele lui, scris sau nu, e prezent ca un principiu de afirmare şi de atitudine a omului faţă de sine însuşi. Când adevărul e memorie şi istoria totalitate, bucuria împlinirii trecutului se face pe sine mesagerul unei vieţi pentru care gloria şi jertfa stau pe acelaşi piedestal. (AUREL SASU)

sursa: http://www.edituraeikon.ro/lansari-evenimente.php?idE=18

Și pentru ca joi, 18 martie, Înaltul Bartolomeu Anania împlinește 89 de primăveri, îi doresc din toată inima ,,Mulți Ani întru Hristos!”

Semnal:

http://corinanegreanu.blogspot.com/

Părintele Paulin Clapon (22 de ani de închisoare, dintre care 18 numai la Aiud) despre sfinţenia deţinuţilor politici de la Aiud.


Ofensa revendicării Ardealului. Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE!


Zilele acestea, opinia publică romånească a fost din nou inflamată, ca în fiecare martie din ultimii 20 de ani, din cauza manifestărilor din Ardeal organizate de unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare, fervenţi susţinători ai autonomiei - respectiv secesiunii unei părţi a teritoriului romånesc. Pămånt revendicat de nişte trecători pe aceste meleaguri, „împămånteniţi“ aici, care trăiesc binişor - dacă ne gåndim numai la cåţi bani papă UDMR din fondurile statului romån, - dar care mănåncă din påinea romånească stråmbånd din nas.
Pe långă etern penibilele reacţii ale unui Vadim Tudor, cel care a votat politic alături de UDMR în cel puţin două rånduri, în ultimii trei ani, găzduite copios de RealitateaTV, mari reacţii ale unor comentatori avizaţi pe marginea fenomenului alarmant al enclavizării nu am văzut. Cu o excepţie. Întåmplarea a făcut să-mi fie sesizat şi transmis un material remarcabil ce părea realizat de un foarte matur analist. Marea surpriză a venit cånd am constatat că autorul, Vlad Påråu, avea 19 ani, actualmente fiind student la Facultatea de Jurnalism din Sibiu. Anul trecut, la vårsta de 18 ani, încă elevul Vlad Påråu a fost expulzat de către autorităţile comuniste de la Chişinău pe motiv că ar fi un periculos spion şi agent de influenţă al Romåniei. A distribuit subversiva revistă „Veghea“, editată în Braşov - un număr special dedicat Basarabiei - pe data de 27 martie, de Ziua Basarabiei, pe Aleea Clasicilor Romåni din Chişinău.
A fost primul spion imperialist român expulzat de către Voronin în cursul anului trecut, înaintea revoltei de stradă din aprilie care a înlăturat, deocamdată, regimul comunist de la putere. Tånărul „spion imperialist“ este un adevărat talent, producånd analize dedicate nu doar Basarabiei, bine ţintite de vreme ce i-au înfuriat pe rusofilii de la Chişinău. Tema scandalului aşa-zisului Ţinut Secuiesc, problematica autonomiei, este descrisă pe larg în textul pe care îl publicăm în următoarele ediţii ale ziarului „Curentul“. Materialul reprezintă un fel de replică adresată „generalului“ autonomiei, Laszlo Tokes, purtător de cuvånt al pretenţiilor Budapestei revizioniste. Toată luna martie, Ardealul poartă semnele activităţilor ofensatoare la adresa Romåniei desfăşurate de emulii lui Laszlo Tokes, cetăţeni romåni de origine maghiară, care, deşi se bucură de drepturile oricărui cetăţean romån, nu vor să-şi asume nicio obligaţie, măcar de bun-simţ, faţă de statul romån, în contextul în care minoritatea maghiară se bucură de mai multe drepturi decåt oricare altă minoritate din Europa.

George Roncea

Autoflagelare, autoamăgire... AUTONOMIE!

Pe fondul discuţiilor tot mai aprinse cu privire la autonomia... Secu-Land, episcopul reformat Laszlo Tokes şi-a reiterat fervent teoria necesităţii absolute şi imediate a obţinerii autonomiei TERITORIALE pe criterii etnice pentru aşa-zisul „Ţinut Secuiesc“ (judeţele Harghita, Covasna şi Mureş). Argumentele vădit nuanţate şi denaturate de care se serveşte pentru justificarea autonomiei sunt: existenţa unei autonomii „istorice“ în Transilvania (scaunele secuilor şi ale saşilor, ba chiar şi „autonomiile româneşti“ din Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului etc); existenţa la nivel european a autonomiilor locale; nevoia secuilor de a îşi reprezenta mai bine interesele (posibilă în viziunea lui Tokes doar prin intermediul autodeterminării); ridicarea nivelului de trai al populaţiei, prin sistemul autoguvernării.
Tokes este lăsat să îşi expună liber şi netulburat viziunile profetice, iar la nivel public în loc să se combată punctual argumentele aduse de episcopul reformat, este atacat autorul teoriei, însă teoria propriu-zisă a rămas intactă şi necombătută, ceea ce, din punct de vedere al logicii, n-ar putea duce decât la concluzia că teoria lui a fost valabilă şi corectă, de vreme ce nu a putut fi demontată de nimeni.
Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa... Este nevoie de o separare a apelor, de o demantelare a intenţiilor ascunse ale unor argumente aparent de bun-simţ şi găsindu-se doar la prima vedere în spiritul celor mai luminate idei şi idealuri democratice. Definiţia minciunii are la bază ideea denaturării adevărului. În funcţie de gradul de denaturare, minciuna poate părea ori prea gogonată, ori atât de aproape de adevăr încât sfârşeşte prin a fi crezută. Tactica marilor falsificatori constă în a opera denaturări insesizabile, astfel încât să îşi aducă „adevărul“ de partea lor. Astfel, opinia publică simpatizează cu ideile nobile expuse fără a-şi mai pune problema că savuroasa delicatesă pe care tocmai au înghiţit-o era, de fapt, o bomboană cu arsenic.
În acest sens, vă propun în cele ce urmează o abordare mai atentă şi în detaliu a argumentelor invocate de Laszlo Tokes. Nu de amorul artei, ci mai degrabă din dragoste pentru adevăr. Concluziile le veţi trage şi singuri.

I. Continuitatea unei autonomii istorice în Transilvania

Cucerirea Transilvaniei de către unguri a avut loc treptat şi prin învăluire, de-a lungul perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al XI-a şi începutul secolului al XIII-lea. Practic, la aproape un mileniu de la formarea poporului român şi la atâtea şi atâtea secole de la întemeierea Daciei lui Burebista, care avea în componenţa ei şi teritoriile denumite mai târziu „Pannonia“. Regii unguri îi colonizează pe secui şi pe saşi pentru a îşi putea organiza şi consolida cât mai uşor poziţiile în Transilvania. Secuii au avut funcţii militare precise, şi numai în baza acestora şi ca răsplată a loialităţii lor au putut primi în schimb privilegiile unei organizări autonome. Ei au reprezentat avangarda armatei ungare de cucerire şi, apoi, s-au stabilit în zona de margine a teritoriului obţinut, la hotarul cel mai îndepărtat (Zona Carpaţilor Orientali), asigurând apărarea întregii zone din spatele lor prin păzirea trecătorilor de invaziile populaţiilor migratoare. Cu alte cuvinte, ungurii i-au folosit pe secui drept „carne de tun“ ca să-şi scoată ei castanele cu mâna altora. Pentru toate acestea, le-au oferit în schimb „pomana prostului“ - facilităţi de autoguvernare şi autonomie. Excelentă ilustrare a zicalei „unul pune umărul şi altul dă din gură“ - în timp ce secuii îşi puneau pielea la bătaie ca să le apere ungurilor fundul, ungurii legiferau privilegii mai mult de natură teoretică şi spiritual-morală decât practică, imediată. Curat-murdar!
Cât priveşte aşa-zisele „autonomii ale românilor“, ele nu rămân decât periferice şi trecătoare. Logic, era nevoie de o măsură de „consolare“ a unei populaţii majoritare care nu se poate trezi dintr-o dată ca „tolerată“ la ea acasă. Aşadar, ungurii au folosit un algoritm invers: independenţă - autonomie - subjugare. În orice caz, aceste autonomii nu apar decât în regiunile marginale, ca fărâmituri de la o plăcintă deja împărţită: Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului. Ele nu au avut decât un caracter de tranziţie, pentru a evita o asimilare imediată, dar dificilă şi plină de „neplăceri“. Vorba aceea: boală lungă, moarte sigură.
Realitatea rămâne totuşi una singură: românii, deşi majoritari, au fost treptat şi pentru totdeauna excluşi din viaţa publică a Transilvaniei, care era guvernată de cele trei clase privilegiate: nobilimea ungară, fruntaşii secuilor şi fruntaşii saşilor. Se ajunge ca, în 1437, în urma unei răscoale a ţăranilor (deci, în majoritate, a românilor) să se încheie documentul „Unio Trium Nationum“ (unirea celor trei naţiuni - unguri, secui, saşi - împotriva inamicului comun: „ţăranii nelegiuiţi“), document prin care românii transilvăneni ajung să fie consideraţi „admişi“ sau „toleraţi“. În 1517, este emis „Tripartitum-ul lui Ştefan Werboczi“, un cod de legi care apare imediat după o amplă răscoală ţărănească. Prin Tripartitum, se defineşte denumirea de „popor“, care îi cuprinde doar pe nobili, şi denumirea de „plebe“, atribuită nenobililor, adică ţărănimii, deci majorităţii românilor. Prin acest act, o dată în plus, românii sunt excluşi complet de la viaţa politică a Transilvaniei.
(1) Prin urmare, da, o parte marginală a românilor s-a bucurat de autonomie pentru o perioadă limitată de timp. Autonomia românilor a fost treptat îngrădită, sfârşind prin suprimarea totală. Există informaţii certe că după 1437 românii au fost definitiv îndepărtaţi din viaţa politică a Transilvaniei.
(2) Singurele „autonomii“ care s-au păstrat în Transilvania rămân cele ale secuilor şi saşilor, mâna dreaptă a stăpânirii ungureşti.
(3) Pe de altă parte, Voievodatul Transilvaniei în ansamblul său (deci nu românii în mod particular) s-a bucurat de un grad de autonomie în cadrul Regatului Ungariei, pierdut treptat după 1848 şi definitiv după 1867, când Transilvania e înglobată Ungariei, în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare.
(Va urma)

Vlad Părău

Petre Roman, căpuşa ex-KGB de pe fruntea PNL

Din luna aprilie a anului trecut, Petre Roman este consilierul politic al preşedintelui PNL Crin Antonescu. „Sfaturile mele vor viza ideile, strategia politică, programele, reacţia politică, cei patru stâlpi ai acţiunii politice“ - declara Petre Roman la numirea sa în importanta poziţie de sfetnic al liderului PNL. Cum Petre Roman este un bun vorbitor de limbă rusă, iar Crin Antonescu este lipovean la bază, este de presupus că schimbul de idei politice dintre dånşii se desfăşoară în limba maternă a amåndurora.
Limba rusă uneşte, iată, destine şi persoane care în aparenţă nu ar fi avut nicicum vreo posibilitate să devină atåt de apropiate. Poate acest tip de legătură culturală să fie explicaţia ascensiunii la vårful PNL a lui Petre Roman, fostul prigonitor al partidelor istorice şi al studenţilor Pieţei Universităţii?
Înainte de a deveni principalul consilier al lui Crin Antonescu, fostul premier al FSN a fost numit în postul de înalt reprezentant al guvernului Tăriceanu pentru românii din străinătate. Tot în aceeaşi perioadă, Roman a fost nominalizat candidat al PNL pentru unul dintre colegiile din diaspora, culmea, chiar pentru aşa-numitul colegiu Basarabia, „colegiu“ călcat cu tancul de către tătåne-su, sosit via Moscova să implementeze Revoluţia bolşevică la Bucureşti.
La momentul respectiv, candidatura sa a fost contestată de către Asociaţia Victimelor Mineriadei din 1990 care au sesizat magistraţilor Tribunalului Bucureşti, fără niciun efect de altfel, imcompatibilitatea statutului său de candidat deoarece era anchetat pentru contribuţia avută în Represiunea din iunie 1990, Mineriada în care acesta a avut un rol semnificativ alături de Ion Iliescu. Represiune în urma căreia au murit zeci de oameni, sute au fost răniţi, mii au fost maltrataţi şi arestaţi ilegal.

Petre Roman şi Ion Iliescu au măcelărit studenţii Pieţei Universităţii

Ulterior, cu cinism şi neobrăzare, Petre Roman a fost acela care a susţinut că sângele celor măcelăriţi de mineri, sângele care împroşcase holurile şi pereţii Universităţii şi Arhitecturii era vopsea aplicată de studenţi intenţionat pentru a atrage mila publică şi pentru a arunca o pată pe reverul tinerei „democraţii feseniste“.
O parte din „vopsea“ îmi aparţinea şi mie, aşa că e evident caracterul subiectiv al aprecierilor mele despre Petre Roman.
La vremea cånd Roman era în putere, atât sediul PNŢCD, cât şi PNL-ul au fost devastate de hoardele feseniste, iar minerii, coordonaţi de forţele Miliţiei şi Securităţii aflate în slujba Regimului FSN, au atacat şi sediile puţinelor publicaţii care aveau la vremea aceea o poziţie critică faţă de guvernarea grupării Roman-Iliescu. Petre Roman s-a ilustrat public atunci „demascåndu-i“ pe Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu, actualul preşedinte onorific al PNL-ului, drept „duşmani ai poporului“.
Atåt Petre Roman, cåt şi Ion Iliescu au susţinut public teza apariţiei legionarilor în Piaţa Universităţii, susţinând că „mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare“. Ca „atare“, adică ca şi cånd ar fi vorba de Rebeliunea legionară din filmele lui Sergiu Nicolaescu, în care Armata trage în plin. Drept şi prin urmare, cadrele din Reg. 60 Buzău au executat foc împotriva manifestanţilor, consumånd nu mai puţin de 1.466 de cartuşe de război. Per ansamblu, fantasmele legionare ale lui Petre Roman şi Ion Iliescu au provocat zeci de morţi, dintre care doar şase au fost identificaţi şi recunoscuţi, s-au înregistrat (oficial) 746 de răniţi, au fost violate şase femei (tot „oficial“) şi au fost deţinuţi ilegal şi maltrataţi peste o mie de „bărboşi, intelectuali, studenţi din Universitate şi Arhitectură, de către mineri şi forţele aflate în slujba FSN-ului.
Demonstraţia paşnică din Piaţa Universităţii care a durat mai bine de 40 de zile a fost una dintre cele mai puternice manifestări ale demnităţii romåneşti recunoscute în plan european. Represiunea, Mineriada din 1990 organizată de cuplul Petre Roman-Ion Iliescu, a adus enorme prejudicii internaţionale României. Imaginea atrocităţilor săvårşite de reprezentanţii puterii feseniste a rămas până astăzi o marcă puternic imprimată în conştiinţa publică românească. Incitarea la război civil a fost o lovitură dată fragilei democraţii din România.
Ceea ce afirmau cu tărie şi convingere demonstranţii Pieţei Universităţii - respectiv revenirea bolşevicilor şi agenţilor KGB în fruntea statului - este confirmat astăzi după 20 de ani. Telenovela KGB-iştilor din fruntea „Revoluţiei“ este demistificată acum de televiziunea B1 şi „Adevărul“, (în paranteză fie spus un brand de ziar la fel de månjit de sånge pe manşetă ca şi Petre Roman şi Iliescu pe måini). Culmea, chiar privatizarea dubioasă a Editurii Adevărul s-a făcut cu ajutorul neprecupeţit al lui Petre Roman, via Darie Novăceanu, care a apelat la amicul său ajuns premier pentru a aproba trecerea Complexului hotelier Caro din proprietatea statului în cea a Editurii Adevărul. Publicaţia „Adevărul“, fosta „Scånteia“, vårful de lance al propagandei feseniste, a ajuns acum pe måna lui Dinu Patriciu, fost ministru în guvernarea FSN. Roata se învårteşte.
Radu Moraru, „naşul“ de la B1, a demarat un fel de serial, ce readuce în prim-plan temele principale ale manifestaţiei Pieţei Universităţii, locul unde s-a cerut adevărul despre Revoluţie, despre actorii loviturii de stat moscovite care au preluat elanul revoltei populare împotriva regimului comunist şi a lui Ceauşescu, instalåndu-se cu sprijinul ruşilor la putere, pånă astăzi.
Cu un Iliescu încă dirijor din umbră al PSD-ului, cu un Petre Roman pe post de sfetnic la vårf al PNL-ului, se poate spune că nimic nu s-a schimbat în 20 de ani, în sensul unei drepte judecăţi şi a unei şi mai juste pedepsiri a celor vinovaţi de masacrele din decembrie 1989 şi iunie 1990.

Agentura KGB-GRU din fruntea României

În ultimele ediţii ale serialului de dăzvăluiri de la B1, au ieşit la lumină date arhicunoscute cu privire la rolul agenturii KGB şi GRU în instalarea puterii feseniste, dar care capătă mai multă greutate şi actualitate, venind din surse de autoritate, ca generalul Stănculescu, Cornel Dinu, Sergiu Nicolaescu, Voican etc. Un chibiţ ca Tismăneanu, proaspăt numit un fel de şef al investigării guvernamentale a comunismului, misiune preluată de la Marius Oprea, colegul de partid al lui Petre Roman, s-a adăugat corului de foşti pupincurişti ai lui Ion Iliescu, deveniţi brusc slobozi la gură pe tema KGB-ului şi implicării Moscovei în conspiraţia care l-a înlăturat pe Ceauşescu, lăsånd sistemul la locul său. Sistem comunist ale cărui origini şi filiaţii sunt cu grijă ocultate chiar de către cei ca Tismăneanu, în cunoscuta tradiţie orweliană a „prelucrării istoriei“.
S-a afirmat că Petre Roman a fost auzit vorbind la telefon cu ruşii, cărora le-a cerut să intervină, că Iliescu a venit de månă cu generalul GRU Militaru, în timp ce Roman a fost adus de månuţă de vechiul kominternist şi NKVD-ist Silviu Brucan, că zeci de mii de agenţi speciali ai serviciilor militare ruseşti au intrat în Romånia şi au staţionat (asta nu înseamnă că au stat degeaba!) pånă în iulie 1990, că Petre Roman a făcut figuraţie la aşa-zisa revoluţie, nicidecum altceva.
Mai rău, probabil atins de senilitate, Petre Roman s-a dat singur în gåt la una dintre emisiuni recunoscånd că efectua acţiuni de spionaj militar în Franţa, pe cånd se dedulcea la bursă, în anii ‘70. Pe loc, presa l-a identificat pe Roman drept potenţial KGB-ist, eventual membru al reţelei Caraman, care spiona NATO în beneficiul Moscovei. Reacţiile nu au întårziat să apară - Iliescu a spumegat la Consiliul PSD-ului, Roman l-a atacat arţăgos pe Tismăneanu, reuşind chiar să spună adevărul gol-goluţ, pentru o clipă, cånd îl numeşte impostor şi îi aduce aminte de originea sa, comună de altfel cu a tatălui său, Valter Roman, prenumele său adevărat Erno Neuländer, recrutat de Komintern încă din 1931 şi trimis în URSS. Erno/ Valter a condus, pentru o perioadă o oficină a NKVD, respectiv secţia în limba romånă a postului de radio Moscova, unde a lucrat împreună cu Ana Pauker, Leonte Răutu şi Iosif Chişinevschi. Ana Pauker s-a reîntors în Romånia îmbrăcată în uniformă sovietică, iar Valter Roman a poposit pe meleagurile noastre călătorind pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan“. Traiectorie aidoma tăticului lui Tismăneanu, agent kominternist ca şi mămica sa, aflaţi, ambii, pe statul de plată al Anei Pauker, NKVD-ista pusă de Stalin personal pe postul de maşteră sovietică peste Romånia.

„După noi vom veni tot noi...“

Familia Tismenenski - Tismăneanu se afla în vårful piramidei de cadre politice comuniste alături de alţi numeroşi evrei comunişti (Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Petre Lupu, Gheorghe Stoica, Nicolae Goldberger, Valter Roman, Ofelia Manole, Ghizela Vass - bunicuţa sångeroasă a fostului coleg de partid a lui Petre Roman, Bogdan Olteanu -, Simion Bughici, Gheorghe Gaston-Marin, Silviu Brucan, Sorin Toma, Mihail Florescu, Barbu Zăhărescu etc), iar în Securitate multe din poziţiile de vårf erau ocupate de securişti evrei (Alexandru Nicolschi, Isidor Hollingher, Mişu Dulgheru, Mauriciu Ştrul, Ludovic Weiss, Tudor Sepeanu, Ştefan Koller, Wilhelm Einhorn etc). Majoritatea acestora au devenit aşa-numita burghezie a Cartierului Primăverii, loc cu verdeaţă şi multe privighetori, de unde a plecat (şi s-a întors pe post de „cercetător“) şi Volodea Tismăneanu, care şi-a petrecut frumoasa copilărie în frumosul cartier alături de Petrică Roman.
În 1945, tăticul lui Petre Roman a fost decorat de Moscova cu „Steaua Roşie“, iar în 1948, ajunge general-maior şi şef al Direcţiei Învăţământ a Statului Major al armatei române, primind sarcina să transforme ideologic armata romånă într-o filială a Armatei Roşii. Apoi, este pus pe o poziţie strategică, de ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor şi membru al CC al PCR. Ulterior, devine director al Editurii Politice (transferată de Ion Iliescu în 1990 lui Gabriel Liiceanu, ideologul GDS-ului înfiinţat de omnipotentul Silviu Brucan) şi se apucă de beletristică futurologigă. Tăticul lui Petre Roman era se pare un fel de vizionar, iar panseurile sale par a se fi adeverit peste secole. Într-o carte intitulată „Secolul XX: Secolul Marilor Revoluţii“, Valter Roman-Neuländer se întreba retoric: „Cine va veni după noi?“. Tot el răspundea: „După noi vom veni tot noi...“.
Treabă care, pare-se, s-a şi demonstrat cu vårf şi îndesat, pe spinarea romånilor.

George RONCEA
Related Posts with Thumbnails