Actualitatea lui Nichifor Crainic. Sensul traditiei, reporterii intelectuali si intelectualii-anexa

Intre romanticii nostri europenizanti din secolul trecut si "intelectualistii" europenizanti de azi e o deosebire ce trebuie precizata. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul romanesc. E adevarat ca ii prescriau tratamente politice si sociale dupa ultima carte de retete din Apus, dar in cultura romantismul ii apleca la izvoarele locale si-i invata sa devina autohtoni. Romantismul istoric ii calauzea spre stramosi; romantismul poetic, spre folclor. Europenizanti in ordinea social-politica, ei erau autohtonizanti in ordinea creatiei literare. "Intelectualistii" de azi reediteaza pe plan mintal frantuzomania de altadata. Sunt "intelectuali" in masura in care sunt frantuzomani; sunt europenizanti in raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul si legenda nationala; "intelectualistii" tagaduiesc poporul si isi fac din legenda latinista argumentul anexarii lor la cultura franceza. Ceea ce ei numesc europenism nu e decat frantuzism; ceea ce ei numesc intelectualism si rationalism nu e decat adaptarea la o anumita directie din cultura franceza si totdeodata abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seductie exercitat de prestigiul francez si se socot calari pe planetele vazduhului, cand tagaduiesc ideea autohtona si ideea ortodoxa. Actualizand cu bravura formula d-lui Mihail Dragomirescu "de la misticism la rationalism", au pornit cu pantahuza dupa contributii benevole de orientare. Nevoia unei orientari presupune o stare de neorientare sau de dezorientare si se pare ca acesta e cazul "intelectualistilor" nostri. La ancheta pe care au provocat-o in timpul din urma, s-au putut citi din partea lor raspunsuri de felul acestuia: "O spiritualitate noua? Nu este oarecum pretentios? Spuneti-mi intai daca a existat o spiritualitate veche, o nobleta spirituala a poporului romanesc, din clipa redesteptarii din intuneric!" Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existand posibilitatea unei spiritualitati noi. Desi exista o "clipa a redesteptarii din intuneric", poporul acesta n-ar fi in stare sa traiasca decat dupa trup, orice posibilitate de viata in spirit fiind aprioric tagaduita si daca, totusi, exista directive ale spiritualitatii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualitatii: "Directivele traditionaliste, nationale si ortodoxe, inseamna, prin exces, un atentat la libertatea si educatia intelectuala a generatiei de azi". Cu sau fara spiritualitate, cu sau fara directive spre o spiritualitate, poporul romanesc este tagaduit, trebuie sa fie tagaduit. El infatiseaza "un atentat la libertatea si la educatia intelectuala a generatiei de azi". El este in cazul intai un nimic; in cazul al doilea o primejdie si atunci, intre "intelectualistii" cari vor sa se "perfectioneze" si intre poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunand ca poporul nu e definit, "dusmanul nostru este indefinitul si setea cea mare este de a sti". A sti - ce? A sti, poate, sa definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga sa te apleci cercetator asupra realitatilor acestui popor si intelesul lor sa-l cristalizezi in linii directive. "Intelectualistii" nostri refuza aceasta truda si aceasta demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de carturari e lenea de a gandi propriu in raport cu realitatile de la noi. Un spectacol lamentabil au dat in ziua cand au decretat "ateismul national" fara ca vreunul dintre ei sa demonstreze prin vreun semn oarecare aceasta usuratica afirmatie.
Comoditatea e principiul familiar al "intelectualistilor" nu numai in raport cu realitatile romanesti cu care au ispravit in doua vorbe, dar si in raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a sti - zic ei; - dar a sti inseamna pentru ei a inmagazina lucrurile deja stiute de altii mai inaintati decat noi. "Mergem catre Europa, zice unul. Aceasta este credinta mea. Ne indreptam spre Apusul Renasterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru". Insesi cuvintele lui sunt locuri comune invatate pe dinafara din foiletoanele franceze. Din aceasta sete de a sti, adica de a repeta ce se stie si ce se scrie in Occident, s-a nascut in publicistica noastra un fenomen caracteristic: reportajul intelectual.
Miscarea "intelectualista" e de fapt un reportaj ideologic pe cat de ingamfat in aparenta pe atat de modest in realitate. De la revista de filozofie pana la foiletonul de ziar nu e decat acelasi reportaj de stiri din strainatate, redactat mai academic sau mai putin academic, dupa natura organului de publicitate. Intelectualul roman e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus intr-atat incat el reproduce mecanic lucruri de aiurea cu iluzia unei productii proprii de marca occidentala. Problemele romanesti sunt absente din acest scris reportericesc. Fiindca din momentul in care ai tagaduit un spirit autohton ti-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispret aceste probleme si de a imbratisa cu iluzie inflacarata "gloria continentului nostru". Prada unui prestigiu seducator, niciodata "intelectualistii" dunareni nu si-au pus intrebarea: ce adauga ei la gloria continentului nostru? Prin ce si-au cucerit dreptul de cetateni ideali ai continentului? Si ce crede acest continent despre entuziastii sai reporteri de pe Dambovita? Ei se imbata de iluzia fumurie a occidentalismului si se grozavesc cu isprava pe care o fac - in cinstea continentului! - : negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor insile si astfel reporterii intelectuali devin intelectuali-anexe ai unui Occident care, vai, nici macar nu ia act de existenta lor! Afara de cazul cand, in numele Frantei, d. Maurice de Waleffe, cunoscutul antreprenor de "presa latina" si de frumoasa carne femeiasca, se indura sa arunce cate o nota buna acestui zel frantuzoman al bucurestenilor.
Sa admitem insa ca reporterii intelectuali si intelectualii-anexe, declarati pentru cultul intelectului si pentru "plusul de cunoastere cu atribute de inalta inutilitate" (termenii sunt imprumutati din presa franceza), sunt cu adevarat chinuiti de "setea de a sti si de a-si perfecta imaginea interioara". Aceasta imagine interioara se numeste pe numele adevarat: chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dar cum ei resping "transcendentul divin", ar putea sa ne lamureasca dupa care model isi perfecteaza imaginea interioara? Poate, dupa modelul intr-adevar continental al d-lui Maurice de Waleffe? Iar aceasta sete de a sti, atat de orgolios afirmata si totusi atat de crud dezmintita prin apriorica tagaduire a poporului, se poate opune directivelor traditionaliste intr-adevar numai cand ea isi asuma titlul de inalta inutilitate: a sti pentru a sti; a sti pentru a fi inutil! Adica a sti pentru a putea sa refuzi celorlalti stiinta ta. Perfectionarea imaginii noastre interioare e chestiune de ordin moral. ai atunci: cum se perfectioneaza aceasta imagine prin simpla stiinta si ce fel de valoare morala are aceasta perfectiune care, refuzandu-se celorlalti, se izoleaza in inutilitate? Imoralismul acestei conceptii acuza inca o data tendintele centrifugale ale intelectualilor-anexe si dovedeste inca o data dezorientare si confuzie.
In linii mari generale, setea de a sti se refera la ceea ce se cheama cultura consumatoare sau, mai precis, consumatie culturala. E o atitudine diferita de atitudinea noastra. Traditionalismul voieste o cultura creatoare de valori autohtone, o creatie culturala proprie. Aceasta nu exclude consumatia culturala, ci o implica, acordandu-i insemnatatea subordonata pe care o are in realitate. Expresie a poporului, creatia culturala e in functie de popor: ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a sti, ci aceea de a crea. Menirea de a crea ceea ce altii n-au creat si sta numai in natura respectivului popor de a crea. A sti e un mijloc care ajuta creatia autohtona. Dar creatia - aceasta ramane tinta suprema! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuiesc confundate, dar pe care adversarii traditionalismului le confunda cand se declara pentru consumatia culturala. Ei cred, poate, ca traditionalismul se opune consumatiei culturale. Dar traditionalismul, intemeiat pe personalitatea nationala, primeste elementele oricarei culturi mai inaintate (nu numai ale celei franceze) si le socoteste ca stimulente ale acestei personalitati. Consumatia culturala e, ca orice consumatie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune conditia neaparata a personalitatii care asimileaza. Trebuie sa recunoastem ca, tagaduind cu usuratatea obisnuita personalitatea nationala, "intelectualistii" europenizanti sunt consecventi cand se declara, ridicul de superb, pentru o consumatie inutila. In cazul lor nu mai poate fi vorba de asimilare; individul, rupt ostentativ din solidaritatea personalitatii nationale, se anexeaza culturii streine pe care o crede idealul sau de perfectiune. Superba inutilitate ar capata, in acest stadiu, un aspect tragic daca, bunaoara, intelectualul nostru anexa ar avea temperamentul extremist al nihilistului rus. In Rusia, tipul tot mai numeros al nihilistului a creat un conflict din ce in ce mai adancit intre el si popor pana cand acest conflict s-a rezolvat in catastrofa revolutiei. Norocul e ca negativismul intelectualului nostru anexa nu se aplica la ordinea politica si sociala, marginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea insasi inofensiva, are mai mult un aspect ridicul. Noi suntem un popor cu bun simt si cu ironie. Izolarile in estetisme dispretuitoare si olimpice au cazut intotdeauna in raza sagetilor nemiloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonski, care totusi era un talent, ar trebui sa dea de meditat tinerilor cu superba "imagine interioara".

Părintele Arsenie: Nu accept cipul, pentru că ar fi o moarte duhovnicească! În faţa Cezarului să spuneţi asta: omorâţi-mă că eu nu pot fără cruce!

- Părinte, în această problemă mult controversată a cipurilor, în care oficialităţi atât statale cât şi clericale vin şi ne spun că aceste cipuri nu aduc nicio daună persoanei umane, ce argument trebuie să invoce simplul credincios în faţa lor?

- Este foarte simplu. Eu vreau să mor o singură dată, nu de o mie de ori. Eu nu le accept, pentru că ar fi o moarte duhovnicească. Îmi aduc aminte, eram la închisoare şi m-au luat din celula aia acolo şi se ştia că de regulă pe care îl lua nu se mai întorcea; şi a început să se comunice repede prin morse pe perete că l-au luat pe Părintele Arsenie. Dar de fapt mă chemase un colonel şi ei credeau că mă omoară şi îmi dădeam seama cât de caraghioasă este lumea, când Mântuitorul spune: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. În viaţă să ai o poziţie pe linie. Adică drumul cel mai scurt între două puncte, nu ocolit, nici frânt, ci poziţia de linie dreaptă. Deci asta e poziţia: să fii pe linia asta dreaptă mereu. Cât se poate să nu fii greu în spinarea Celui care te duce, că Cineva te duce. Şi m-a întrebat colonelul acela: „Cum e cu Dumnezeu”? Zic: „Ce vreţi să spuneţi”? „Există sau nu există”? Şi i-am răspuns: „Nu ţi-e ruşine! La întrebarea asta îţi răspund mulţi copii din şcoala primară”. Erau zece colonei acolo la Aiud. Şi le mai zic: „Domnule, n-am vedea, n-am poetiza, n-am versui, n-am înţelege frumuseţea, armonia lucrurilor, dacă nu am fi făcuţi de cineva superior acestor mari calităţi“. Ei, dacă porcul nu cunoaşte la portocale, degeaba îi prezinţi; o reclamă frumoasă care e cu reclamă occidentală şi orientală. Nu e porc că-l taie la Crăciun, e porc că-l taie în fiecare clipă. Şi apoi l-am întrebat: „Dar dumneavoastră de ce nu credeţi? Ce argumente aveţi? Eu sunt gata să mor pentru tot ce spun”. Sunteţi gata să muriţi pentru tot ce spuneţi? Fir-ar să fiţi! Că noi nu putem gândi, mişca spre înălţimi dacă nu pui şi problema morţii mai întâi. Morţii nu poţi să-i faci o cafea, e o mare realitate pe care lumea o neglijează sau cel puţin ştie că nu vine nici azi, nici mâine, nu se ştie. Nu se riscă când e vorba de veşnicie niciodată. Dacă e o punte peste o prăpastie, dar acoperită cu frunze şi vine unul şi-ţi spune: „Domnule, nu te culca alături, că e prăpastie!” Dar un milion de inşi spun: „Nu-i adevărat!” de care ţii cont? I-am scris Preasfinţitului Varsanufie: „Orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune“. Nu există un timp cât de scurt să nu poată fi controlat şi binecuvântat de Dumnezeu. Şi a fost întrebat Iisus: „Care-i calea?” „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“.
Dacă nu e cale, nu e mergere. Dacă nu-i adevăr, nu-i cunoaştere. Dacă nu-i viaţă, nu-i vieţuire. El era tot. „Eu sunt Cel ce Sunt“. „Fără de Mine nu puteţi face nimic“. Mă jupuiţi, faceţi ce vreţi, dar acesta e adevărul! Nu accept să-mi pierd libertatea cu care m-a creat Dumnezeu pentru cipul vostru!

- Cum să facem mersul, ca mărturisire în faţa Cezarului?

- În faţa Cezarului să spuneţi asta: omorâţi-mă că eu nu pot fără cruce! Nu se poate fără cruce. Toată frumuseţea Învierii Mântuitorului n-ar fi fost aşa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Nu vă înşelaţi! „Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu,” spune Sf. Teodor Studitul. Nu se poate fără jertfă.

- Părinte, statul acesta vrea să scoată Adevărul din oameni, vrea să le scoată oamenilor crucea şi icoana din casă. Ce să facă monahii şi duhovnicii şi ce să facă poporul, când senatul s-a pronunţat pentru introducerea acestei legi a actelor biometrice?

- Când vine lupul să te atace, ai libertatea să te aperi. Nu întindem mâna: „N-ai voie să intri”! Te lupţi cu el şi poate să cadă el; eşti în legitimă apărare. Trebuie să aperi adevărul, dar cu strategie, pentru că dacă lupta este lipsită de strategie, te calcă în picioare. Noi suntem nişte inşi fără valoare, dar unitatea noastră poate avea. Noi ar trebui să ne bucurăm că trăim nişte vremuri ca acestea de cruce. Vorbim mereu de cruce, dar crucea înseamnă să iei ce nu-ţi convine. Deci trebuie apărat adevărul. Cuvântul aceasta al Mântuitorului: „Fiţi înţelepţi ca şerpii…” De ce a ales jivina asta ca înţeleaptă? E odios, dar Hristos a spus-o cu rost. Şarpele, oricât l-ai tăiat, nu moare, dar dacă îl loveşti în cap, moare. Şi Capul este Hristos. Noi trebuie să-L păzim pe Hristos cu orice chip să nu fie lovit. Că noi numai datorită Capului trăim. El e Calea, Adevărul şi Viaţa.

- Vorbeaţi de strategie, cum să înţelegem strategia?

- Să fim uniţi, că dacă eşti unul te calcă în picioare, dar dacă eşti mulţi… Ei nu sunt proşti. E un comandament pe undeva de comandă lucrurile astea, în frunte cu dracul. Am spus Părintelui Justin că a dat bătălia prea devreme, dar eu nu am fost împotriva lui. Părintele Justin a tras un clopot şi s-au trezit toţi adormiţii neamului. Bine a făcut! Dar cei de aici m-au dat la radio de la Dobrogea în tot felul cum le-a convenit lor, aşa încât eu să par că aş fi împotriva Părintelui Justin. Dar i-am ameninţat şi eu şi le-am zis că eu nu ţin de Constanţa, ţin de Bucureşti …

- Dar cum să perceapă credincioşii faptul că purtătorul de cuvânt al Patriarhiei a spus că nu vede niciun pericol şi că el e primul care îşi pune cip?

- O mare greşeală tactică a făcut. O mare greşeală! Dar nu Stoica e sinodul şi poziţia Bisericii. Adevărul este unul singur, unde e adevărul acolo e toată Biserica, nu e o fracţiune de Biserică. Dacă tu eşti singurul care susţii adevărul, toată Biserica e cu tine.

- Sfinţia voastră cum vedeţi lepădarea prin acest cip?

- Încă nu e lepădarea cea desăvârşită. Dar este începutul primejdios al acelei lepădări, din care nu vei mai putea ieşi mai târziu. Deocamdată s-a arătat numai un 6, dacă înţelegeţi, şi mai urmează încă doi. Toate sunt bune că se separă adevărul de minciună. Dar duşmanul, nu vedeţi? Atacă tocmai lucrurile esenţiale care te ţin de viaţa aceasta socială: paşapoarte, carnete auto, buletine. De aceea nu este acceptabil să intri în luptă fără gândul morţii, al jertfei, al crucii. Or să mai cadă din noi. Cum o vrea Dumnezeu! Eu m-am pronunţat, bineînţeles cu gând smerit, că nu sunt Mafalda: Nu accept aşa ceva! Căci bătălia s-a dat şi de sârbi, şi de greci, dar cu instituţiile s-a dat…
............................................................................................................................................................................
- Cum vedeţi poziţia mitropoliei Clujului faţă de poziţia sinodului unde, ştiţi bine, că Înaltul Anania nu a participat.

- Anania a făcut ce trebuie. A făcut sinod mitropolitan şi s-a prezentat. Pentru că practic nu avea încredere sută la sută în hotărârea de dincoace. Dar atât cât a făcut Patriarhul eu sunt mulţumit, că se întrezăreşte şi cumva împotriva… Ceea ce înseamnă: ce să-i ceri mai mult? Cu dibăcie s-a strecurat. Pe ei nu-i interesează. …Însă sunt multe lucruri de zis aici. Eu vă îndemn să nu primiţi aşa ceva. Pentru că acum e numai un început. Pe urmă vor ajunge să vi-l bage pe gât, nu numai în piele. Şi s-a descoperit că e şi cancerigen. Poate cu asta „speriem” lumea. M-a informat Anania la telefon. Am fost la Bucureşti, am sosit aseară. Mi-a stat o ureche pe loc. Şi în Bucureşti am trecut pe la Sf. Dumitru… cu amintirile mele de mic. A venit aseară la mine un consilier de la patriarhie. M-am „ocupat” de el, bineînţeles. Dar nu mă tem. Ştiu că le sunt adversar. Cu o moarte toţi suntem datori! Dar una-i ortodox să mori sau ecumenist vândut! Viaţa înseamnă moarte continuă. Să ştii să mori şi să înviezi în fecare zi!

Sursa: Atitudini, nr. 5, 2009, via www.razbointrucuvant.ro

Un text inedit al lui Nichifor Crainic : Prima serbare a românilor de pretutindeni, iniţiată de Eminescu (Mânăstirea Putna, 1871)

Unirea Principatelor sub Cuza Vodă a grăbit polarizarea în jurul noului stat a conştiinţei româneşti din provinciile subjugate. România tânără, înfrângând piedici mari şi consolidându-se din an în an, întrupa speranţele de descătuşare a tuturor. Ca un semn emoţionant al acestui spirit, la serbarea de la mănăstirea Putna, din 15 august 1871, un popor întreg a îngenuncheat la mormântul lui Ştefan cel Mare.
Iniţiativa a pornit de la studenţimea română din Viena, unde ideea naţională însufleţea depotrivă pe bucovineni, pe transilvăneni şi pe cei din România. Dar în apelul către colegii din Bucureşti, Iaşi, Graz, Paris, Pesta, Berlin, Lipsca, Liege - apel a cărui redactare se atribuie lui Eminescu - studenţii din Viena ţin să precizeze: „nu junimea română academică a produs ideea serbării; ea purcede din conştiinţa naţională română. Naţiunea română voieşte cultură, iar cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut şi la Someş, omogenă în sânul Carpaţilor cărunţi şi pe malurile Dunării bătrâne".
Întrunirea se pregătea sub ochiul vigilent al poliţiei habsburgice. Putna era în Austria, iar studenţii, neavând voie să facă politică naţională, trebuiau să vorbească de „omogenitatea culturii". Ser¬barea avea în speţă numai un caracter de pietate. La 15 august era hramul Mănăstirii, iar în 1870, când se plănuise pelerinajul, se împlineau 400 de ani de la sfinţirea Putnei. Festivitatea s-a amânat cu un an din pricina războiului franco-german.
Sub pretextul pietăţii religioase, scopul serbării era omagiul adus memoriei lui Ştefan cel Mare, din partea întregului popor român şi, cu acest prilej, se urmărea organizarea primului congres al studenţilor din toate provinciile româneşti; congresul fusese iniţiat de Mihai Eminescu. în mod acoperit, sarcina măreţei manifestaţii a dus-o societatea România Jună din Viena, iar animatorii principali au fost Ion Slavici, Eminescu, Ştefanelli, Pamfil Dan, şi alţi studenţi inimoşi.
Ecoul a fost considerabil. Cheltuielile s-au acoperit din România. B.P. Haşdeu a contribuit personal. Vasile Alecsandri, solicitat de studenţi, a scris Imnul religos şi Imnul lui Ştefan cel Mare, pe melodii de Flechtenmacher şi Candella. Maiorescu a revăzut cuvântările ce trebuiau ţinute. Femeile s-au întrecut în daruri. Cele din Bucureşti şi Cernăuţi au brodat două epitafe în aur pe catifea. Oltencele au trimis un steag cu chipul cusut al lui Ştefan Vodă şi inscripţia „Cultura e mărirea popoarelor". Ieşencele, al doilea steag.
Închipuiţi-vă fluviul corte¬giului, din ziua Sântămăriei Mari, anul 1871, pornind din afara mănăstirii, alcătuit din solii întregului nostru popor, pentru întâia oară cot la cot, cu spiritul răpit în marele vis strămoşesc, trecând pe sub turnul de la intrare, din care dangătul clopotului, grav ca o mie de buciume, umplea valea Putnei. În acea clipă unică, de fior istoric, întregul neam călătorea spre Ştefan cel Mare, ca să se adune simbolic în jurul sarcofagului său de marmură. În fruntea cortegiului, studenţii cu eşarfe tricolore; lângă ei Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, eroi ai primei uniri şi profeţi ai unirii celei mari, care avea să vie, urmaţi de imensa mulţime, care nu putea să încapă în incinta mănăstirii.
Închipuiţi-vă slujbă în sobor pentru odihna slăvitului voievod, condusă de egumenul Arcadie, care şi-a luat asupră-şi răspunderea serbării.
Închipuiţi-vă momentul când, îngenunchind la mormânt, studenţii au depus pe lespede frumoasa urnă de argint înfăşurată în tricolor, - potirul simbolizând lacrimile unui neam sfâşiat de graniţi nedrepte şi, după ei, îngenuncherea solilor trimeşi din toate pământurile româneşti.
Închipuiţi-vă zguduirea culmi¬nantă, - aşa cum ne-o descriu cei care au fost de faţă, - când colonelul Boteanu, solul armatei naţionale, şi-a depus centironul de aur pe mormântul marelui erou în semn că „vom fi ca tine, mărite Doamne!" În clipa aceea dispăruseră graniţele; România viitoare strălucea în vedenia tuturor.
La masa de praznic cu cei 1600 de invitaţi ai României June, cuvântarea festivă despre sensul serbării a rostit-o un student, venit de la Berlin, A. D. Xenopol, care avea să fie primul mare istoric al românilor.
S-a încins o horă a unirii celei mari, în ritmul unui taraf de 30 de lăutari. Un tânăr, care abia avea 18 ani, exaltat de entuziasmul, pe care îl trăia, a smuls vioara şefului şi a însufleţit el jocul cu un patos extraordinar. Apoi s-a întors către preotul falnic, care îl urmărise cu ochii în lacrimi: „Tată, am cântat Daciei întregi!".
Era Ciprian Porumbescu, care de atunci încoace cântă într-adevăr întregului nostru popor. Curând avea să compună pentru România Jună cântecele „Pe-al nostru steag" şi „Tricolor", însuşite ca expresii festive ale conştiinţei naţionale.
Noaptea, s-a ţinut secret, în marea sufragerie a mănăstirii, întâiul congres al studenţilor români de pretutindeni. Comuniune „în cuget şi simţiri", iniţiată de Eminescu care, până la vârsta de 21 de ani cât avea atunci, colindase tot pământul strămoşesc.
Serbarea de la Putna a avut un mare răsunet în sufletul românesc, reflectat în toată presa vremii şi în literatura memorialistă. Ea s-a desfăşurat în spiritul solidarităţii şi al neclintitei încrederi în viitorul poporului nostru.

(articol publicat in revista “Cuvinte către tineri”, editată sub egida Mănăstirii Putna, si reluat in revista Veghea - nr. 3, 2009)