Actualitatea lui Nichifor Crainic. Sensul traditiei, reporterii intelectuali si intelectualii-anexa

Intre romanticii nostri europenizanti din secolul trecut si "intelectualistii" europenizanti de azi e o deosebire ce trebuie precizata. La lumina noilor idei europene, romanticii descopereau poporul romanesc. E adevarat ca ii prescriau tratamente politice si sociale dupa ultima carte de retete din Apus, dar in cultura romantismul ii apleca la izvoarele locale si-i invata sa devina autohtoni. Romantismul istoric ii calauzea spre stramosi; romantismul poetic, spre folclor. Europenizanti in ordinea social-politica, ei erau autohtonizanti in ordinea creatiei literare. "Intelectualistii" de azi reediteaza pe plan mintal frantuzomania de altadata. Sunt "intelectuali" in masura in care sunt frantuzomani; sunt europenizanti in raport invers cu autohtonismul. Romanticii afirmau poporul si legenda nationala; "intelectualistii" tagaduiesc poporul si isi fac din legenda latinista argumentul anexarii lor la cultura franceza. Ceea ce ei numesc europenism nu e decat frantuzism; ceea ce ei numesc intelectualism si rationalism nu e decat adaptarea la o anumita directie din cultura franceza si totdeodata abdicarea de la autohtonism. Ei se predau procesului de seductie exercitat de prestigiul francez si se socot calari pe planetele vazduhului, cand tagaduiesc ideea autohtona si ideea ortodoxa. Actualizand cu bravura formula d-lui Mihail Dragomirescu "de la misticism la rationalism", au pornit cu pantahuza dupa contributii benevole de orientare. Nevoia unei orientari presupune o stare de neorientare sau de dezorientare si se pare ca acesta e cazul "intelectualistilor" nostri. La ancheta pe care au provocat-o in timpul din urma, s-au putut citi din partea lor raspunsuri de felul acestuia: "O spiritualitate noua? Nu este oarecum pretentios? Spuneti-mi intai daca a existat o spiritualitate veche, o nobleta spirituala a poporului romanesc, din clipa redesteptarii din intuneric!" Prin urmare, cum n-ar fi existat o spiritualitate veche, tot astfel n-ar fi existand posibilitatea unei spiritualitati noi. Desi exista o "clipa a redesteptarii din intuneric", poporul acesta n-ar fi in stare sa traiasca decat dupa trup, orice posibilitate de viata in spirit fiind aprioric tagaduita si daca, totusi, exista directive ale spiritualitatii lui, aceste directive trebuiesc respinse ca primejdioase intelectualitatii: "Directivele traditionaliste, nationale si ortodoxe, inseamna, prin exces, un atentat la libertatea si educatia intelectuala a generatiei de azi". Cu sau fara spiritualitate, cu sau fara directive spre o spiritualitate, poporul romanesc este tagaduit, trebuie sa fie tagaduit. El infatiseaza "un atentat la libertatea si la educatia intelectuala a generatiei de azi". El este in cazul intai un nimic; in cazul al doilea o primejdie si atunci, intre "intelectualistii" cari vor sa se "perfectioneze" si intre poporul imperfectibil se impune: ruptura! Presupunand ca poporul nu e definit, "dusmanul nostru este indefinitul si setea cea mare este de a sti". A sti - ce? A sti, poate, sa definim indefinitul? Dar aceasta te-ar obliga sa te apleci cercetator asupra realitatilor acestui popor si intelesul lor sa-l cristalizezi in linii directive. "Intelectualistii" nostri refuza aceasta truda si aceasta demnitate. Un defect fundamental al acestei categorii de carturari e lenea de a gandi propriu in raport cu realitatile de la noi. Un spectacol lamentabil au dat in ziua cand au decretat "ateismul national" fara ca vreunul dintre ei sa demonstreze prin vreun semn oarecare aceasta usuratica afirmatie.
Comoditatea e principiul familiar al "intelectualistilor" nu numai in raport cu realitatile romanesti cu care au ispravit in doua vorbe, dar si in raport cu Occidentul. Setea cea mare este de a sti - zic ei; - dar a sti inseamna pentru ei a inmagazina lucrurile deja stiute de altii mai inaintati decat noi. "Mergem catre Europa, zice unul. Aceasta este credinta mea. Ne indreptam spre Apusul Renasterii greco-latine, care constituie titlul principal de glorie a continentului nostru". Insesi cuvintele lui sunt locuri comune invatate pe dinafara din foiletoanele franceze. Din aceasta sete de a sti, adica de a repeta ce se stie si ce se scrie in Occident, s-a nascut in publicistica noastra un fenomen caracteristic: reportajul intelectual.
Miscarea "intelectualista" e de fapt un reportaj ideologic pe cat de ingamfat in aparenta pe atat de modest in realitate. De la revista de filozofie pana la foiletonul de ziar nu e decat acelasi reportaj de stiri din strainatate, redactat mai academic sau mai putin academic, dupa natura organului de publicitate. Intelectualul roman e un reporter intelectual. Prestigiul Occidentului l-a sedus intr-atat incat el reproduce mecanic lucruri de aiurea cu iluzia unei productii proprii de marca occidentala. Problemele romanesti sunt absente din acest scris reportericesc. Fiindca din momentul in care ai tagaduit un spirit autohton ti-ai cucerit libertatea de a ignora cu dispret aceste probleme si de a imbratisa cu iluzie inflacarata "gloria continentului nostru". Prada unui prestigiu seducator, niciodata "intelectualistii" dunareni nu si-au pus intrebarea: ce adauga ei la gloria continentului nostru? Prin ce si-au cucerit dreptul de cetateni ideali ai continentului? Si ce crede acest continent despre entuziastii sai reporteri de pe Dambovita? Ei se imbata de iluzia fumurie a occidentalismului si se grozavesc cu isprava pe care o fac - in cinstea continentului! - : negarea propriului popor. Dar negarea poporului lor e negarea lor insile si astfel reporterii intelectuali devin intelectuali-anexe ai unui Occident care, vai, nici macar nu ia act de existenta lor! Afara de cazul cand, in numele Frantei, d. Maurice de Waleffe, cunoscutul antreprenor de "presa latina" si de frumoasa carne femeiasca, se indura sa arunce cate o nota buna acestui zel frantuzoman al bucurestenilor.
Sa admitem insa ca reporterii intelectuali si intelectualii-anexe, declarati pentru cultul intelectului si pentru "plusul de cunoastere cu atribute de inalta inutilitate" (termenii sunt imprumutati din presa franceza), sunt cu adevarat chinuiti de "setea de a sti si de a-si perfecta imaginea interioara". Aceasta imagine interioara se numeste pe numele adevarat: chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Dar cum ei resping "transcendentul divin", ar putea sa ne lamureasca dupa care model isi perfecteaza imaginea interioara? Poate, dupa modelul intr-adevar continental al d-lui Maurice de Waleffe? Iar aceasta sete de a sti, atat de orgolios afirmata si totusi atat de crud dezmintita prin apriorica tagaduire a poporului, se poate opune directivelor traditionaliste intr-adevar numai cand ea isi asuma titlul de inalta inutilitate: a sti pentru a sti; a sti pentru a fi inutil! Adica a sti pentru a putea sa refuzi celorlalti stiinta ta. Perfectionarea imaginii noastre interioare e chestiune de ordin moral. ai atunci: cum se perfectioneaza aceasta imagine prin simpla stiinta si ce fel de valoare morala are aceasta perfectiune care, refuzandu-se celorlalti, se izoleaza in inutilitate? Imoralismul acestei conceptii acuza inca o data tendintele centrifugale ale intelectualilor-anexe si dovedeste inca o data dezorientare si confuzie.
In linii mari generale, setea de a sti se refera la ceea ce se cheama cultura consumatoare sau, mai precis, consumatie culturala. E o atitudine diferita de atitudinea noastra. Traditionalismul voieste o cultura creatoare de valori autohtone, o creatie culturala proprie. Aceasta nu exclude consumatia culturala, ci o implica, acordandu-i insemnatatea subordonata pe care o are in realitate. Expresie a poporului, creatia culturala e in functie de popor: ale sale dintru ale sale. Menirea pe lumea aceasta a unui popor nu e aceea de a sti, ci aceea de a crea. Menirea de a crea ceea ce altii n-au creat si sta numai in natura respectivului popor de a crea. A sti e un mijloc care ajuta creatia autohtona. Dar creatia - aceasta ramane tinta suprema! Sunt lucruri deosebite ce nu trebuiesc confundate, dar pe care adversarii traditionalismului le confunda cand se declara pentru consumatia culturala. Ei cred, poate, ca traditionalismul se opune consumatiei culturale. Dar traditionalismul, intemeiat pe personalitatea nationala, primeste elementele oricarei culturi mai inaintate (nu numai ale celei franceze) si le socoteste ca stimulente ale acestei personalitati. Consumatia culturala e, ca orice consumatie, un proces de asimilare. Opera de asimilare presupune conditia neaparata a personalitatii care asimileaza. Trebuie sa recunoastem ca, tagaduind cu usuratatea obisnuita personalitatea nationala, "intelectualistii" europenizanti sunt consecventi cand se declara, ridicul de superb, pentru o consumatie inutila. In cazul lor nu mai poate fi vorba de asimilare; individul, rupt ostentativ din solidaritatea personalitatii nationale, se anexeaza culturii streine pe care o crede idealul sau de perfectiune. Superba inutilitate ar capata, in acest stadiu, un aspect tragic daca, bunaoara, intelectualul nostru anexa ar avea temperamentul extremist al nihilistului rus. In Rusia, tipul tot mai numeros al nihilistului a creat un conflict din ce in ce mai adancit intre el si popor pana cand acest conflict s-a rezolvat in catastrofa revolutiei. Norocul e ca negativismul intelectualului nostru anexa nu se aplica la ordinea politica si sociala, marginindu-se la o izolare de imoralism estetic. Superba lui inutilitate, prin ea insasi inofensiva, are mai mult un aspect ridicul. Noi suntem un popor cu bun simt si cu ironie. Izolarile in estetisme dispretuitoare si olimpice au cazut intotdeauna in raza sagetilor nemiloase. Silueta nefericitului Alexandru Macedonski, care totusi era un talent, ar trebui sa dea de meditat tinerilor cu superba "imagine interioara".