3.1.15

SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV DESPRE DOBÂNDIREA SFÂNTULUI DUH.

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“. Sf. Serafim de Sarov

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.

La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.

In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand "Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale "Hristos a Inviat!". Ii numea pe toti "bucuria mea". In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.
O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:

Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de suprafata a "nevointelor ascetice", descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. "Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta", spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, "ci prin intermediul tau, este data intregii lumi!" Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.
Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.

S. A. Nilus
 
 
Scopul vietii crestine

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.

“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.

Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa fie stiut de batran.

“Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune - acesta este scopul vietii crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depasesc”. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.
"Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: "In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35).

Cuviosul Seraphim Rose despre duhul creştinismului autentic.


Am vazut deja cum, inainte de convertirea sa, Eugene a avut indeajuns de suferit pana sa afle ca implinirea deplina si fericirea nu sunt cu putinta de aflat in aceasta viata; si cum, chiar dupa ce L-a primit pe Hristos, moartea lui pentru lume i-a adus o adanca singuratate. El a inteles ca crestinismul era ascetic prin insasi firea lui, privind dincolo de lumea aceasta si de finalul ei inevitabil. Atat de straina era perspectiva lui nelumeasca fata de spiritul vremii sale, incat pana si unii scriitori contemporani, pe care de altfel ii admira - cum ar fi Buber, Berdiaev si Merton - isi exprimau speranta intr-un „guvern mondial", „abolirea razboaielor" si „unirea finala a omenirii". „Si astfel", scria Eugene, „numai insinguratii pot experia «sfarsitul»; toti ceilalti au «interpretat» acest sfarsit astfel incat sa se potriveasca cu dorintele lor. Numai insinguratii au cutezanta de a-l trai cu adevarat, in deplina cunostinta de cauza (cat este cu putinta sa cunoasca un om) a ceea ce este el".
Referindu-se la acesti „insingurati", care „sufera intens de marele rau al epo­cii moderne", Eugene se numara, fireste, si pe sine intre ei. El isi privea existenta in lume ca pe o forma de rastignire. Iata cum suna un fragment semnificativ din jurnalul sau:

„Noi, cei ce voim a fi crestini, nu trebuie sa asteptam din partea lui nimic altceva decat rastignirea. Pentru ca a fi crestin este totuna cu a fi rastignit, in aceasta vreme si in orice vreme de cand Hristos a venit pentru intaia data. Viata Lui este un exemplu - si un avertisment - pentru noi toti. Trebuie sa ne rastignim personal, mistic; caci singura cale spre inviere este rastignirea. Daca vrem sa inviem impreuna cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El - chiar pana la smerenia suprema, lasandu-ne devorati si apoi scuipati afara de lumea care nu intelege. Si trebuie sa ne rastignim in afara, in ochii lumii; caci Imparatia lui Hristos nu este din lumea aceasta, iar lumea nu poate sa suporte nici macar pe un singur reprezentant al ei, nici macar o secunda. Lumea poate sa-l primeasca doar pe Antihrist, acum si oricand.

Nu-i de mirare deci ca este greu sa fii crestin - nu este greu, este cu neputinta. Nimeni nu poate sa primeasca in mod constient un fel de viata care, cu cat se traieste mai sincer, cu atat conduce mai sigur spre propria distrugere. Iata de ce ne revoltam mereu, cautam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini doar pe jumatate, incercam sa impacam cumva cele doua lumi. Insa pana la urma trebuie sa alegem, caci fericirea noastra se afla fie intr-o lume, fie in cealalta, nu in amandoua.
Doamne, da-ne puterea de a urma calea rastignirii! Nu exista nici o alta cale de a fi crestin".

..............
Fiind crescut in ceea ce el considera a fi „crestinismul confortabil", Eugene avea sa se umple de amaraciune si deznadejde. In timpul unei vizite la Carmel, in vara lui 1961, Eugene isi descarca simtamintele in jurnal:

„Sfarsitul unei alte coborari in Maelstrom, in viata oamenilor obisnuiti. Este bine pentru mine, pentru ca aici vad campul unde e cultivat Antihrist. Toa­te miscarile fanatic anticrestine din epoca moderna devin mult mai usor de inteles dupa o vizita la «crestinii» din Carmel - ei nu sunt nici macar caldicei, iar raul lor, desi real, este atat de meschin, incat oricine altcineva, cu exceptia unui crestin rastignit, ar fi cuprins de nebunie... Toata nebunia, ratacirea si raul tuturor veacurilor dospesc in aceasta confortabila, respectabila si securizanta gura de iad".

Insa constiinta crestina a lui Eugene era tulburata. Stia bine ca se impotriveste lui Dumnezeu cata vreme se lasa mistuit de o astfel de ura fata de semenii sai. Incercand sa impace in sine simtirile navalnice, scria: „Iata cum ma ispiteste diavolul: vrea sa ma faca sa vad ca acest bland popor al iadului nu mai este nici macar uman - cum oare sa mai vezi in ei chipul lui Dumnezeu?

Lumea intreaga este data in stapanirea celui rau. Fie ca Dumnezeu sa ne dea, celor ce vrem sa fim crestini, sa suferim rastignirea in mijlocul acestor oameni si chiar de dragul lor. O, suntem slabi, cei ce uram cand avem motiv sa uram. 

Doamne, da-ne smerenia de a-i iubi pe cei pe care, dupa randuielile lumii, ar trebui sa-i uram. A iubi pe cel ce il uraste este poate cea dintai indatorire a sfantului".

Eugene si-a dat seama ca nici macar aici nu mersese destul de departe. Isi spunea mereu ca trebuie sa-i iubeasca pe cei ce il urasc, insa nu renuntase inca la convingerea sa - despre care stia bine ca este gresita - si anume ca oamenii din jur merita sa fie urati. Astfel a ajuns la singura concluzie ce putea fi cu adevarat placuta lui Dumnezeu, Cel ce primeste jertfa unui .duh zdrobit. „Dar", scrie el pana la urma, „sa privim lucrurile mai in profunzime: oare nu sunt eu insumi cel mai vrednic de ura?".

Asa se nevoia Eugene sa-si smereasca duhul mandru si razvratit, ce trebuia strunit si preschimbat in focul iubirii lui Dumnezeu. Atunci cand chema o lume apostata la pocainta si la smerenie, stia bine ca primul care trebuie sa se nevoiasca intru dobandirea acestor virtuti este el insusi. Se temea ca, simtindu-se deasupra „oamenilor de rand", sa nu devina incapabil de a mai recunoaste propria lui participare la „pacatele lor de rand" si ca, repudiind pe de-a intregullumea toata care intru cel viclean zace (1 In. 5, 19), sa nu se mai poata bucura de ceea ce Dumnezeu ii daruise in aceasta viata. Iata o rugaciune scrisa in jurnal:

„Dumnezeule, nu ne parasi, pe cei ce incercam sa ne pastram credinciosia fata de Tine in aceste zile de pe urma cand intunericul vrea sa ne copleseasca, cand insasi lumea pe care ai zidit-o buna foarte ne apasa cu greutatea pacatului si a raului adunate in veacuri intregi de neascultare si urmare a voilor noastre. Cu greu mai putem afla astazi bucurie in lumea aceasta pe care Tu ai facut-o spre desfatarea noastra. O, numai din pricina pacatelor noastre, pe care ni le stim, lumea s-a ingreuiat astfel; si pana si noi, cei ce am vrea sa ne pastram credinciosia fata de Tine, ne lasam cu totul prinsi in plasa pacatului  si a raului ce trage lumea in prapastia fara de fund.
Ci inca strigam catre Tine, Doamne, atunci cand toti s-au lepadat de Tine. Pana cand, pana cand, Doamne, ne vei lasa in intuneric?
Credinta noastra este putina; o, de ne-ai da un semn! Iata ca noi, cei prea-neputinciosi, indraznim a mustra lumea la ale carei pacate ne facem pe deplin partasi. O, Doamne, miluieste! Vino degraba, Doamne, caci noaptea este aproape si toata nadejdea piere de pe fata acestui vechi pamant".

- text cules de Dan Fagarasanu
Related Posts with Thumbnails