24.8.13

Predica a Parintelui Arsenie Boca la Duminica a noua dupa Rusalii (Umblarea pe Mare - Potolirea furtunii)



IISUS PE MARE

- Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
- Corabia trecea de cea parte a mării.
- Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
- Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor" se teme şi începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.
A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.

Prislop. 7.VIII.1949.

II
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:
După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; - spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija - veşnica grijă a omului - că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie - şi aceea păcătoasă -, de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a facut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu.
- Dar aci, cu mulţimile n-a izbutit acelaşi lucru.
De aceea, din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. - Ucenicii îngrijoraţi - dacă nu chiar speriaţi - se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Pe ei nu-i părăsise.
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui lisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri.
Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui lisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.
Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Sfântul Pavel le spune: „Vânturile tuturor învăţăturilor". Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu", - cum îi zic Părinţii.
In atare împrejurări Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, - poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată.
Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întunerec, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.
I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda".
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.
A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu.
Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?!"
Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă", - recunoaştem: e după fire.
Dar, a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har.
Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.
După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.
Iată, trebuie să creadă Cineva pentru noi, până ce credem şi noi: că Iisus nu e o nălucă. (- Şi că totuşi de El ascultă marea...)
Dar corabia Bisericii e şi Casa Bărbatului înţelept; - Iisus e bărbatul înţelept, care şi-a clădit casa pe stâncă - dumnezeirea Sa - şi au venit ploile şi vânturile şi valurile şi au izbit într-însa şi n-au putut-o dărâma, fiindcă era clădită pe stâncă. Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor.
Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele - veacuri de-a rândul - şi ispitele triumfului. - Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului.
E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine -veac de libertate pentru creştinism, creştinismul religie de stat -, aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi loan Gură de aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară.
Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată.

Unde e Biserica?

Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu..." Zic alţii: „Incuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns..." Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfanţ»." Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica".
Vechiul Testament - Sfânta Sfintelor cuprindea:
1) Tablele Legii; 2) Mana din pustie, şi 3) Toiagul lui Aaron.
Noul Testament - Sfântul Altar:
1) Sfânta Evanghelie; 2) Sfânta împărtăşanie, şi 3) Sfânta Cruce.
Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor, - dar n-a avut la cine.
Arad, 14.VIII.49.
Bossuet: Oeuvre oratoires, de Ed. critique de L'Abbe J. Lebarq, Paris, 1927. Tom. III. Iisus umblă pe mare. Marcu 6,47.
202: „Biserica e asemănată cu o casă zidită pe stâncă şi totuşi ca o corabie care înoată prin mijlocul valurilor, bântuită de vânturi şi furtuni. - Parcă nimic mai slab ca Biserica, mereu agitată; şi nimic mai tare ca ea, fiindcă nimic n-a putut-o cufunda, şi iată rămâne mereu neatinsă, cu toate sforţările iadului.
Iisus pare să o părăsească furtunii, şi El vrea să treacă pe lângă ea, ca şi când nu L-ar fi atins primejdia ei.
Totuşi să nu credeţi c-a uitat-o: El va îngădui ca valurile să o zbuciume, dar nu să o înece, nici să o cufunde. El porunci vânturilor şi «ele se opriră; El intră în corabie şi ajunge la liman».
203:Iată cele trei furtuni furioase care au tulburat starea Bisericii: de îndată ce apăru pe pământ, s-a ridicat necredinţa şi a înteţit persecuţiile; apoi curiozitatea s-a stârnit şi ea a făcut să se nască ereziile; în sfârşit corupţia moravurilor s-a ivit, care aşa de puternic a umflat talazurile, «cât corabia părea aproape învăluită». Necredincioşii s-au adunat ca să-i distrugă temeliile; ereticii au ieşit ca să-i smulgă copiii şi să-i deşire măruntaiele; iar dacă creştinii răi au rămas în sânul său, aceasta ca să-i împingă veninul până la inimă.
Trebuie că e bine întărită această Biserică, dacă ea şi-a susţinut trăinicia, cu toată silinţa prigoanelor; cu toate atacurile ereziilor, ea a fost stâlp al adevărului; cu toate pogorămintele depravărilor, Biserica a rămas totuşi centrul iubirii.
204:Nu e de mirare - dacă vom înţelege omul. Spun, că noi toţi avem în adâncul inimii o începătură (principiu) de împotrivire şi de respingere a tuturor adevărurilor divine; în aşa măsură că, omul lăsat de capul lui, nu numai că nu le poate înţelege, ci, ca urmare, nu le poate suferi, şi fiind izbit în acest punct, el e ca forţat să le combată. Această începătură de respingere se numeşte în Scripturi necredinţă (Luca 9,41); alteori duh de neîncredere (Efeseni 2,2); alteori duh de necredinţă (Coloseni 3,6). El e în toţi oamenii, dar nu produce în noi toate efectele sale, pentru că darul lui Dumnezeu îl împiedecă.
Dacă veţi sui până la obârşii, veţi găsi, dumneavoastră, că două lucruri produc în noi această respingere: prima e orbia; a doua trufia. Orbia ne e arătată în Scripturi într-un chip limpede: ele spun că «păcătoşii au uitat pe Dumnezeu...» (Psalmii 9,18; 118,139; 49,22). Ce vrea să spună acest «uitat», fraţii mei ? E uşor de înţeles: că Dumnezeu, în adevăr, luminase omul cu cunoştinţa de bine, dar omul a închis ochii de la această lumină; el s-a lăsat condus de simţurile sale; puţin câte puţin el n-a mai gândit la ceea ce nu mai vedea: el a uitat cu uşurinţă ceea ce nu mai gândea.
205:Această uitare n-ar fi mare lucru, ca să ne îndemne la împotrivire, dacă nu i s-ar uni orgoliul (trufia); dar el a venit, spre nenorocirea noastră, ca, pe lângă ca omul să fie orb desăvârşit (a l'extremite), pe deasupra să mai fie şi trufaş. Părăsind înţelepciunea lui Dumnezeu, el şi-a făcut o înţelepciune după chipul său: el nu ştie nimic şi crede că ştie toate; - iar dacă i-am aminti că din tot ce spune nu înţelege nimic, o ia ca o înfruntare pentru neştiinţă; el n-o poate suferi, îl irită. Dacă îi lipseşte raţiunea, el întrebuinţează forţa.
206:...Tot ce nu înţelege, combate. «Tot ce nu înţelege, huleşte.»(Judecători 10). Iată pentru ce le spune Iisus: «Voi vreţi să mă omorâţi, răi ce sunteţi, pentru că cuvintele Mele nu încap (prind) în voi» (Ioan 8,37). Ce teroare, fraţii mei, de-a urzi să omori un om, pentru că nu înţelegi cuvintele lui.
... Cu cât adevărurile erau mai înalte, cu atât superba lor raţiune era turtită (etourdie) şi nebuna lor împotrivire era aprinsă. După acestea, vă mai îndoiţi de acea începătură a împotrivirii, pe care o ignoranţă învechită şi trufaşă a brăzdat-o în inima oamenilor împotriva lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale ? Iisus Hristos a probat-o primul.
Biserica Sa, dăinuind în lume, ca să susţie aceeaşi învăţătură prin care dumnezeiescul învăţător smintise pe trufaşi, va putea ea fi lipsită de vrăjmaşi ? Nu, fraţii mei, nu-i cu putinţă: fiindcă credinţa pe care o mărturiseşte ea surprinde lumea prin noutatea sa, turbură duhurile prin înălţimea sa; sperie simţurile prin asprimea sa, - iată de ce se pregăteşte ea de suferinţe !
Trebuie ca ea să fie urâtă de toată lumea, şi trebuie s-o ştiţi, creştini, e un lucru de neînţeles ceea ce a suferit Biserica lui Dumnezeu vreme de aproape 400 de ani sub împăraţi necredincioşi. Ar fi nesfârşit de spus. Mulţumiţi-vă cu aceasta că era aşa de împovărată şi de ura publică şi de învinuirile de tot felul, cât era acuzată puternic de toate neorânduielile lumii.
Dacă nu ploua pe pământ, dacă barbarii năvăleau şi făceau prăpăd, dacă inunda Tibrul, creştinii erau cauza !
207:Psalmul 128: «Copiii mei, răspunde Biserica, nu mă mir prin câte am trecut: sunt obişnuită din tinereţile mele; aceiaşi duşmani care mă atacă, m-au prigonit din tinereţile mele.»
... Avei, omorât de frate-său Cain... Enoh... familia lui Noe... Avraam... Moise... Ilie... Profeţii... Iisus Hristos... Apostolii. Prin urmare, fiii mei, zice Biserica, nu e mirare de prigoane. Priveşte vechimea mea, părul meu argintiu... Nu-mi întorc faţa împotriva lor, pentru a mă împotrivi prigoanelor...
208: Cu toate că par mereu plutind, mâna atotputernică ce-mi serveşte de sprijin va şti cum să mă ferească de înec."
Dacă Dumnezeu o a sprijinit cu atâta putere împotriva prigoanelor, credeţi, dragii mei, că o va lăsa înfrântă de erezii ? Nu, dragii mei, să n-o credeţi.
209: II. A doua furtună asupra Bisericii a înteţit-o curiozitatea: curiozitatea, fraţi creştini, e pacostea minţilor, ruina evlaviei şi mama ereziilor. Pentru a înţelege bine acest adevăr, trebuie arătat, înainte de toate, că înţelepciunea divină a pus margini cunoştinţelor noastre. Căci după cum Providenţa văzând că apele mării se întind şi se împrăştiaseră peste tot pământul, acoperindu-i toată suprafaţa, le-a prescris un hotar care să nu le permită de a-1 trece, tot aşa, ştiind că neînfrânarea minţilor se va întinde până la infinit, i-a hotărnicit limite peste care i-a poruncit să nu se întindă. (Tit3,9)
... Dar curiozitatea minţilor trufaşe nu poate suferi această modestie. «Valurile se ridică până la cer şi se pogoară până în străfunduri» - zice Scriptura (Psalmul 106, 25-26)
210:... Ei sunt turburaţi ca beţivii. In capul lor e huruială. Acolo toată înţelepciunea lor se împrăştie, şi pierzând drumul rătăcesc, înfundându-se în erezii. Arie, Nestorie... curiozitatea voastră v-a pierdut! Singurul remediu: ascultarea de Biserică.
211:... Trufia ereticului se răscoală: Ce ?! voi crede eu credinţa altuia ? Eu vreau să văd, să înţeleg eu. ... Copii denaturaţi...

III.
Nu vă pot ascunde ruşinea sa: vreau să zic despre purtările stricate ale celor din sânul său.
Prosperitatea a atras pierzarea. (Trândăvia a venit, disciplina a slăbit.) în vreme ce numărul credincioşilor creştea, ardoarea credinţei scădea...
Biserica nu-i făcută decât pentru sfinţi - drept că din toate părţile sunt chemaţi copiii lui Dumnezeu; toţi cei ce sunt în număr, să intre, - dar mulţi intră peste număr.
... Dragostea a răcit, scandalul (sminteala) s-a ridicat până în Casa lui Dumnezeu. Iar Satana va zice: «Aceasta e Biserica ? Aceştia sunt urmaşii Apostolilor ?»" I Corinteni 13.

Arad, 14.VIII.1949


Magda Ursache: "Dalbul de pribeag".



                                                  Petru Ursache - "Dalbul pribeag"

„Dacă tot murim cu totul/ înviem apoi de tot?”
Cezar Ivặnescu

„Viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă/ acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai putem despărţi/ niciodată niciodată/ oh salvie levănţică iasomie/ trandafir”
Virgil Mazilescu

De data asta, „dalbul de pribeag” e blîndul şi bunul meu Petru. În riturile de trecere, aşa este numit cel trecut dincolo. Mă supun cutumei ortodoxe, atît de liniştitoare pentru suflet, pas cu pas, pe tot parcursul celor 40 de zile. Imaginea românească a „trecerii” (o spune Petru Ursache în toate studiile lui de etnologie) nu e deloc inferioară altora. S-a lipit de noi eticheta de primitivi, anonimi şi analfabeţi pe deasupra; Bram Stocker ne-a pus pecetea: ăia care cred în strigoi, idee preluată de eseişti improvizaţi în antropologi, care nu cunosc nici măcar alfabetul „trecerii” carpatine.
Citez din antologia noastră, Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Junimea, Iaşi, 1992: „Casa omului arhaic nu era o maşină de locuit, ci, ca tot ce imagina şi făcea el, un punct de intersecţie între mai multe niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o casă, omul arhaic nu se izola de Cosmos, ci, dimpotrivă, venea să locuiască chiar în centrul lui”. Şi aici Petru U. Îmi suflă în ureche: „Cauza tuturor lucrurilor e Dumnezeu şi nu se întîmplă nimic fără voinţa Lui: aşa a lăsat El să fie. Mă urmăreşti, Magda? Ţăranul nostru îşi construia ritualic spaţiul, în spirit sacru, bucată cu bucată. Îşi sfinţea fîntîna şi grajdul, stîna, livada...Identifica acest spaţiu, idealizîndu-l, cu peisajul paradisiac. Raiul e ca un picior de plai, ştii tu. Locul străin, « unde Dumnezeu nu se pomeneşte », e tabu, stăpînit de spirite rele. « Veşnicia s-a născut la sat ». Să-ţi traduc ce-a spus Blaga? Satul e natură, or natura are acest privilegiu, al eternităţii. În sinea lui, satul trăieşte în veşnicie şi-n «zariştea mitului». Metafore blagiene? Oare filosofiei îi sunt proprii numai conceptele, nu şi metaforele?” 
Deci „dalbul de pribeag” nu bîntuie, ci vine. Vine să dea grîu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa casei, o felie de pîine proaspătă, să miroasă un fir de busuioc... Le găseşte pe glaful lat al ferestrei, unde şi-a scris ultima carte. În picioare, vertical. 
„Dependent de drogul scriptic” ca Gheorghe Grigurcu şi vrînd să mă protejeze (aşa cum a făcut-o în toţi cei 50 de ani, de cînd suntem împreună) mi-a spus că e un fleac de „procedură”. Nu m-a avertizat nimeni ce riscuri presupune un stent, n-am semnat nimic. Aş fi acceptat? Oricum, m-aş fi sfătuit cu alţi medici. Însă Petru vroia să rezolve problema repede şi să plece la Sinaia, să-şi încheie cartea, Istorie, etnocid, genocid. Singur între doctori, el a luat decizia. Nu l-am văzut pe medicul specialist în cardiologie intervenţională la înmormîntare. Dacă ar intra asta în fişa postului, poate că...
Primele cuvinte, după coma indusă, din care a ieşit pe 13 iulie:
- N-o să mai scriu, n-o să mai citesc...
- Ba o să scrii, o să citeşti, ai să termini ce-ai început. Şi el, ca un ecou:
- Ai să termini ce-ai început”.
Cu scrisul mărunt şi ordonat (îi spuneam „scrisuleţul”, era extrem de personalizat) a caligrafiat foarte concentrat (fişa o păstrez în rama oglinzii): Godea-Goma. De ce? „Pentru eufonie”. Silvia Godea, medicul rezident în cardiologie, cu o strălucită carieră în faţă, sunt sigură.
Şi, în continuare: Eliade-Goma, Eliade-Eminescu, Cioran-Eminescu...
- Ce scrii tu acolo, Petru?
- Îmi organizez spaţiul meu literar.
Sacru, aş adăuga. Ce şi-a dorit cu adevărat e legat de cărţi, ale lui şi ale mele, deopotrivă. Cîtă vreme a scris Omul din Calidor, s-a gîndit să ajungă la Paris, în pragul lui Paul Goma şi să-i întindă cartea. Am fi făcut-o dacă, atunci, Goma n-ar fi fost bolnav. Nu ne-am mai dus.
„Iubită Magda, Ne alăturăm şi noi, Ana şi cu mine, la doliul după dragul nostru Petru Ursache. Neaşteptată – pentru noi – a fost plecarea lui. El însă va rămîne, pentru mine, prin Omul din Calidor, în veci (un în veci ceva mai scurt decît al lui).
Te îmbrăţişăm, dragă Magda, Ana şi cu mine, cu toată frăţietatea.
Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Petru Ursache.
Ana şi Paul” (8 august, 2013, 9:28 AM)
Înainte de a se interna, în spital, scrisese o serie de texte completînd „Istorie, etnocid, genocid”, printre care „Drama generalilor” (numai la Aiud au fost închişi 52 de generali; atunci, puşcăria însemna condamnare la moarte) şi Drama Academiei. Aşadar, în anii '50, trebuiau distruse apărarea ţării şi inteligenţa. Şi pentru că a scris despre toate astea cutremurat de durere, după anestezie se credea deţinut politic, într-un pat de închisoare, el însuşi schingiuit bestial. Nu vedea cerul de la Terapie intensivă, fereastra era plasată în spate. Ultimele lecturi, în spital, fuseseră teribile: Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne! Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului , Bucureşti 2012 şi Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Galaxia Gutenberg 2008. Din semnele lui cu un capăt de creion, care se mai află în volum: Monseniorul comentează „Toţi episcopii noştri sunt la închisoare, fără să ştie actualmente unde se află”. (Scrisoarea din 10 august 1951). Ce citise îl tortura psihic. Vedea, nopţile, în camera de gardă mişcare şi-şi imagina că acolo sunt doi călugări „politici”. „Îi bat de-i omoară”. Experimentul Piteşti a fost „popas de iad”, iadul luptei de clasă. Am încercat şi am reuşit să-l scot din coşmaruri.
- A venit Magda lui. Să vezi cum o să-l liniştească, le-am auzit pe infirmiere.
Inima i s-a tot înnegrit în anii din urmă. După ce Securitatea i-a respins aproximativ zece dosare pentru lectorate, visa restabilirea normalităţii în postsocialism. Şi ce s-a ales de visul ăsta dacă agenţii de bolşevizare şi fiii lor au ajuns la conducerea ţării? Cînd i-a obosit cordul? La moartea colegului Mihai Drăgan, ultimul eminescolog al Universităţii „Al. I. Cuza”, cauzată de cabala mediocrilor; cînd Catedra de Franceză s-a debarasat de Luca Piţu înainte de vreme, trimiţîndu-l la pensie; la urcarea în scaune a informatorilor Securităţii. Şef de catedră la Literatură română, Nicu Creţu. Decanul Iulian Popescu (nume de cod Cristescu, după Luca) a intrat în sala de examen să-i spună că nu mai are drept să conducă doctorate pentru că împlinise 70 de ani . Petru Ursache nu şi-a lăsat doctoranzii de izbelişte. I-a scos la liman, deşi nu mai era plătit pentru asta. Ocupa un birou modest, într-un cabinet strîmt, unde funcţionau alţi trei conducători de doctorate. La 8 dimineaţa era deja la scris. Pînă cînd alt decan a intrat peste el în forţă, să-i comunice de la înălţimea sa: Strîngeţi lucrurile şi plecaţi. Avem nevoie de spaţiu.
- Blaga a păţit-o şi mai rău, mi-a spus. Bine că nu l-a trimis fostul meu student, Codrin Liviu Cuţitaru, pe portar să mă scoată afară. 

Related Posts with Thumbnails