28.9.13
Parintele Arsenie Boca si Predica de pe Munte
“Pentru ca sa nu aiba putere asupra ta ideile negative, citeste Predica de pe Munte si lasa-te convins de faptul ca factorul supranatural te poate ajuta in toate tragediile si neputintele tale. Cauta de a-ti insusi si trai cele spuse in Predica de pe Munte, paralel cu efortul de a te ruga Celui ce a rostit-o si vei vedea ca vei putea rezista oricaror incercari. Ajutat de factorul supranatural biruiesti pe cel ce-ti trimite gandurile rele, negre, chiar gandul sinuciderii.”
CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor): "Iubirea învinge moartea"
Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor) (Luca 6, 31-36)
Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism, şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.
Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei nobleţea supremă, sublimul.
Învăţătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime şi bogăţie de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere omenească şi nici de toate la un loc.
Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dumnezeu? Trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate şi iubire.
Stăruind, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra unuia sau altuia din aceşti termeni, s-ar putea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a faptelor mântuitoare ale Domnului, încât să ni se pară că ar ajunge singur să le explice. Aceasta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi celălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jertfei de pe Golgota.
În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iubirii ca motiv şi ca explicaţie a jertfei şi iubirii care au ridicat frământarea omenească la gradul şi la sensul de istorie.
Pentru care motiv (pentru care motiv încă?) s-a săvârşit marea durere de pe dealul Căpăţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în această privinţă, spre o plăcută mulţumire şi edificare a sufletului, o privire mai atentă în fiinţa iubirii. Iubirea desăvârşită trebuie să meargă până la moarte, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajunge să fie declarată; ea trebuie arătată, se cere arătată. Dumnezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte - şi aceasta este mare lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pentru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei necesităţi, căci iubirea este totuşi act de voinţă. Iubirea în gradul suprem este aceea care persistă chiar când fiinţa iubită o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iubeşte desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moartea, în asemenea caz, nu este numai o manifestare a grozavei decăderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposibilitatea de a fi supusă prin ceva. Nesfârşirea iubirii, când se întâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moarte. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se întâmple şi ultima latură a alternativei pentru a-şi arăta iubirea incredibila ei măreţie şi rezistenţă. Triumful iubirii se arată parcă mai mult prin moarte. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se arată încă toată puterea ei. Iubirea care a trebuit să suporte moartea şi-a vădit mai mult biruinţa decât cea care n-a avut ocazie să meargă până acolo. Infinitatea iubirii, infinitatea puterii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jertfeşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci nenumărate, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.
Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viaţă. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna din surplus de viaţă; iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă de moarte. Este un mare lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate explica decât printr-o abundentă concentrare de viaţă în acest punct, printr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se obţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iubind? Şi cine n-a experiat veştejirea dorului de a fi şi de a activa, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desăvârşită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.
Iubirea lui Iisus Hristos s-a urcat pe cruce din pricina desăvârşirii ei. Dar aceeaşi desăvârşire, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra morţii şi altfel decât prin simpla sfidare a ei. Biruieşte răzbind, dincolo de moarte, la o nouă viaţă. Jertfa supremei nobleţe, fiind manifestarea cea mai deplină a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă sigură a vieţii asupra morţii. Mormântul acceptat din iubire este semnul supremei încordări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se calcă într-adevăr asupra morţii. Prin moarte biruieşte viaţa.
Iubirea, prin urmare, face legătura între moarte şi înviere. La înviere duce numai jertfa adevărată, pentru că numai moartea din iubire desăvârşită este jertfă adevărată.
Calitatea acestei jertfe adevărate n-a avut-o decât Iisus Hristos, pentru că numai El S-a lăsat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lăsându-le deschisă calea mântuirii, chiar săvârşind ei această faptă. De aceea numai El a înviat. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o astfel de jertfă, trebuia să fie Dumnezeu. Iubirea desăvârşită este una cu Dumnezeu.
Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lumii, pe Golgota, este singurul mijloc şi pentru mântuirea oamenilor de păcat. Iubirea supremă nu este numai singura putere care răzbeşte prin moarte, ci şi cea care deschide zăvoarele sufletului nostru încuiat în vraja răului. Unde iubirea nu poate face nimic, nu există altă putere care să mai poată ajuta.
„Tot răul se săvârşeşte prin închiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această singularizare cu adevărat pentru a intra în relaţie cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“ 1
Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iubirea divină s-a apropiat cu toată intensitatea ei de noi. Jertfa aceasta s-a săvârşit în cercul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele încăpăţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iubirea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iubirea divină învinge şi păcatul în cei ce vor să-şi deschidă sufletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iubirii Lui în om, fiind suprema intensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.
Iubirea lui Iisus concentrându-se întreagă în favoarea noastră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, rămâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră rămân, analogic, în jurul celui pentru care am făcut mari jertfe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.
Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din învârtoşarea egoismului şi să răspundem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, nevăzut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă omenească superioară care prin îndelungată răbdare, suferind orice ofensă din partea noastră, ne iartă toate, ne preţuieşte, ne încurajează, ne înţelege, ştiind că doar în felul acesta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, devenită excesivă prin păcat.
Scoaterea sufletului din izolare prin iubirea lui Hristos şi aşezarea lui în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fără gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Este o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin deschis nu poate avea însă omul decât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui întreagă de Dumnezeu Cel devenit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor piedici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi faţa lui nu mai sunt numai „deschise“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine intră în raport cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“2, precum vine la viaţă. Iubirea, lumina şi viaţa - împreună cu adevărul - sunt una.
În acest sens sunt Paştile sărbătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.
Şi numai dacă ne vom umple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de nimic, ne vom umple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina Învierii, dar nu vom simţi nimic, întocmai ca un orb căruia i se vorbeşte de lumina zilei. Numai de vom fi intrat cu adevărat, prin împărtăşire cu Trupul Domnului, în comuniune de iubire cu El şi cu semenii, vor fi Paştile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.
De ce ne îndeamnă doar cântările bisericeşti:
„Să ne luminăm cu serbarea (prăznuirea), şi unii şi alţii să îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere“.
Nu există luminare fără îmbrăţişare.
* Pr. Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere complete“, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, pp. 758-764 (sublinierile din text aparţin redacţiei).
Note: 1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
Sursa:
Iubirea desăvârşită este aceea care este în stare să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iubirea adevărată este bărbăţie, este eroism, şi nu simplă moliciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din dorinţa de slavă deşartă, din disperare sau din alte motive.
Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ceea ce dă jertfei nobleţea supremă, sublimul.
Învăţătura dogmatică a Bisericii ne spune că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a murit pe cruce pentru a împlini rânduiala dreptăţii şi mânat de iubirea divină pentru om. În cadrul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta adâncime şi bogăţie de sensuri, încât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descriere omenească şi nici de toate la un loc.
Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mijlocul istoriei omeneşti nu se mistuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră este în stare să le domine deplin cu înţelegerea. Cine poate înţelege deplin sfatul lui Dumnezeu? Trebuie să stea la baza întrupării şi jertfei Domnului o constelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de generali, dreptate şi iubire.
Stăruind, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra unuia sau altuia din aceşti termeni, s-ar putea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a faptelor mântuitoare ale Domnului, încât să ni se pară că ar ajunge singur să le explice. Aceasta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi celălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jertfei de pe Golgota.
În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iubirii ca motiv şi ca explicaţie a jertfei şi iubirii care au ridicat frământarea omenească la gradul şi la sensul de istorie.
Pentru care motiv (pentru care motiv încă?) s-a săvârşit marea durere de pe dealul Căpăţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în această privinţă, spre o plăcută mulţumire şi edificare a sufletului, o privire mai atentă în fiinţa iubirii. Iubirea desăvârşită trebuie să meargă până la moarte, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajunge să fie declarată; ea trebuie arătată, se cere arătată. Dumnezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte - şi aceasta este mare lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pentru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei necesităţi, căci iubirea este totuşi act de voinţă. Iubirea în gradul suprem este aceea care persistă chiar când fiinţa iubită o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iubeşte desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moartea, în asemenea caz, nu este numai o manifestare a grozavei decăderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposibilitatea de a fi supusă prin ceva. Nesfârşirea iubirii, când se întâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moarte. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se întâmple şi ultima latură a alternativei pentru a-şi arăta iubirea incredibila ei măreţie şi rezistenţă. Triumful iubirii se arată parcă mai mult prin moarte. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se arată încă toată puterea ei. Iubirea care a trebuit să suporte moartea şi-a vădit mai mult biruinţa decât cea care n-a avut ocazie să meargă până acolo. Infinitatea iubirii, infinitatea puterii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jertfeşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci nenumărate, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.
Dar iubirea este unitatea de măsură pentru viaţă. Cu cât iubirea este mai mare, cu atât viaţa este mai adâncă, mai multă. Iubirea porneşte totdeauna din surplus de viaţă; iar nepăsarea ei faţă de moarte este însăşi conştiinţa suveranităţii vieţii faţă de moarte. Este un mare lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, înfricată de moarte. Atitudinea aceasta, de superbă sfidare a morţii, nu se poate explica decât printr-o abundentă concentrare de viaţă în acest punct, printr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se obţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iubind? Şi cine n-a experiat veştejirea dorului de a fi şi de a activa, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de alţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Dacă am avea iubire desăvârşită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.
Iubirea lui Iisus Hristos s-a urcat pe cruce din pricina desăvârşirii ei. Dar aceeaşi desăvârşire, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra morţii şi altfel decât prin simpla sfidare a ei. Biruieşte răzbind, dincolo de moarte, la o nouă viaţă. Jertfa supremei nobleţe, fiind manifestarea cea mai deplină a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă sigură a vieţii asupra morţii. Mormântul acceptat din iubire este semnul supremei încordări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se calcă într-adevăr asupra morţii. Prin moarte biruieşte viaţa.
Iubirea, prin urmare, face legătura între moarte şi înviere. La înviere duce numai jertfa adevărată, pentru că numai moartea din iubire desăvârşită este jertfă adevărată.
Calitatea acestei jertfe adevărate n-a avut-o decât Iisus Hristos, pentru că numai El S-a lăsat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lăsându-le deschisă calea mântuirii, chiar săvârşind ei această faptă. De aceea numai El a înviat. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o astfel de jertfă, trebuia să fie Dumnezeu. Iubirea desăvârşită este una cu Dumnezeu.
Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lumii, pe Golgota, este singurul mijloc şi pentru mântuirea oamenilor de păcat. Iubirea supremă nu este numai singura putere care răzbeşte prin moarte, ci şi cea care deschide zăvoarele sufletului nostru încuiat în vraja răului. Unde iubirea nu poate face nimic, nu există altă putere care să mai poată ajuta.
„Tot răul se săvârşeşte prin închiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această singularizare cu adevărat pentru a intra în relaţie cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“ 1
Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iubirea divină s-a apropiat cu toată intensitatea ei de noi. Jertfa aceasta s-a săvârşit în cercul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele încăpăţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iubirea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iubirea divină învinge şi păcatul în cei ce vor să-şi deschidă sufletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iubirii Lui în om, fiind suprema intensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.
Iubirea lui Iisus concentrându-se întreagă în favoarea noastră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, rămâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră rămân, analogic, în jurul celui pentru care am făcut mari jertfe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.
Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din învârtoşarea egoismului şi să răspundem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, nevăzut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă omenească superioară care prin îndelungată răbdare, suferind orice ofensă din partea noastră, ne iartă toate, ne preţuieşte, ne încurajează, ne înţelege, ştiind că doar în felul acesta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, devenită excesivă prin păcat.
Scoaterea sufletului din izolare prin iubirea lui Hristos şi aşezarea lui în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie împotriva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este întunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fără gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Este o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin deschis nu poate avea însă omul decât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui întreagă de Dumnezeu Cel devenit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor piedici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi faţa lui nu mai sunt numai „deschise“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine intră în raport cu tu, cu Dumnezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“2, precum vine la viaţă. Iubirea, lumina şi viaţa - împreună cu adevărul - sunt una.
În acest sens sunt Paştile sărbătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.
Şi numai dacă ne vom umple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de nimic, ne vom umple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina Învierii, dar nu vom simţi nimic, întocmai ca un orb căruia i se vorbeşte de lumina zilei. Numai de vom fi intrat cu adevărat, prin împărtăşire cu Trupul Domnului, în comuniune de iubire cu El şi cu semenii, vor fi Paştile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.
De ce ne îndeamnă doar cântările bisericeşti:
„Să ne luminăm cu serbarea (prăznuirea), şi unii şi alţii să îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere“.
Nu există luminare fără îmbrăţişare.
* Pr. Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere complete“, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, pp. 758-764 (sublinierile din text aparţin redacţiei).
Note: 1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
Sursa:
Nicolae Furdui-Iancu, mesaj din Ţara Moţilor: „Vorbim despre aurul de la Roşia Montană, dar despre pădurile care se taie de ce nu se discută? Nu e tot un aur? Sunt conştient de faptul că avuţia naţională încape din nou pe mâini străine".
Foto: Mediafax (Victor Ciupuliga)
Când vine vorba de proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană, Nicolae Furdui-Iancu vorbeşte din perspectiva unui om care cunoaşte traiul din Ţara Moţilor.
„Adevărul este undeva la mijloc. Au dreptate şi unii şi alţii. Eu trăiesc acolo în zonă, ştiu ce nevoi au oamenii, dar în acelaşi timp sunt conştient că şi mediul trebuie protejat”, a explicat artistul pentru gândul.
În plus, spune el, nu-i cinstit ca istoria să se repete, iar de bogăţia României să se bucure alţii decât românii.
„Sunt conştient de faptul că avuţia naţională încape din nou pe mâini străine. Dacii au exploatat acest zăcământ, apoi romanii. Apoi au venit austriecii, au exploatat ei. Au venit ruşii, au exploatat ei. În perioada comunistă l-am exploatat şi noi puţin, dar acum, din nou, au venit străinii să exploateze aurul de la Roşia. Mă doare faptul că noi, românii, statul român, autorităţile nu sunt în stare să exploateze acest zăcământ. Să-l exploatăm noi, pentru noi şi pentru binele nostru”, adaugă Furdui-Iancu.
Dar aurul nu-i singurul lucru de preţ din Munţii Apuseni. Defrişările masive din ultimii ani păgubesc ţinutul: „Se discută despre aurul de la Roşia Montană, dar despre pădurile care se taie de ce nu se discută? Acela nu este tot un aur al munţilor, care dispare încet încet? Şi nu spune nimeni nimic. Aş vrea ca cei din Piaţa Universităţii să se gândească şi la alte avuţii naţionale care se risipesc. Nu numai la aur.”
Viitorul României pare să fie decis la întâmplare, spune Nicolae Furdui-Iancu, arătând cu degetul către guvernele pe care România le-a avut de la Revoluţia din anul 1989 şi până în prezent.
„De 20 de ani se distruge industria, agricultura şi nu punem nimic în loc. Eu, ca român, mi-aş dori ca Guvernul care este acum la putere, dar şi cele care vor veni să aibă o strategie pe termen lung şi să ştim, să ni se spună tuturor încotro ne îndreptăm”, spune artistul. „Ce vrem noi să facem din ţara asta? Ce se întâmplă cu viitorul României, încotro ne îndreptăm? Dezvoltăm agricultura, dezvoltăm industria, turismul...? Pe ce mergem noi în viitor? Eu cred că nimeni nu ştie. Mergem aşa haotic, de azi pe mâine, ce-o fi, o fi”.
de Adriana Stanca
Abonați-vă la:
Postări (Atom)