18.7.11

Cuviosul Paisie Aghioritul - Iluminarea dumnezeiasca este totul

De multe ori spun unora: “Fă cum te luminează Dumnezeu”. Când spun: “cum te luminează Dum­nezeu”, înţeleg ca omul să vadă lucrurile cu lumina dumnezeiască şi nu cu logica omenească. Să nu creadă că orice îl odihneşte pe el este şi iluminarea lui Dumnezeu.

-   Părinte, cum vine iluminarea dumnezeiască?

-   Dacă vom curaţi cablurile de rugină, omul cel vechi devine un bun conductor şi atunci trece harul lui Dumnezeu prin el şi primeşte lumina dumnezeiască a harului. Altfel, se fac scurt-circuite şi nu lucrează harul. Toată lucrarea este ca omul să ia aminte să nu-l pără­sească harul lui Dumnezeu, ca să aibă iluminarea dumnezeiască. Pentru că dacă nu există iluminare dumnezeiască, toate sunt pierdute.
Ce a tras Hristos cu ucenicii mai înainte de a-i adumbri harul, şi aceasta numai pentru că erau pământeşti! Şi înainte de Cincizecime s-a dat uceni­cilor putere de la Dumnezeu spre a ajuta lumea. Insă nu aveau încă iluminarea dumnezeiască pe care au luat-o la Cincizecime. Deşi Hristos le spunea că vor merge în Ierusalim şi Fiul Omului va fi răstignit etc., aceia credeau că, atunci când vor merge în Ierusalim, îl vor face împărat. Gândeau omeneşte. De aceea îi preocupa cine va sta de-a dreapta şi cine de-a stânga lui Hristos. Merge mama fiilor lui Zevedei şi-L roagă ca să pună în împărăţia Sa pe un copil de-al ei de-a dreap­ta Sa şi pe celălalt de-a stânga Sa. Dar din ziua Cincizecimii, când Hristos le-a trimis pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, apostolii au avut neîncetat harul dum­nezeiesc. Mai înainte, numai de câteva ori au arătat că aveau iluminarea dumnezeiască. Era ca şi cum s-ar fi umplut bateria lor şi iarăşi s-ar fi descărcat. Era nevoie ca iarăşi s-o pună în priză. Dar atunci când le-a trimis pe Mângâietorul, nu mai era nevoie de… priză. Nu că noi astăzi suntem mai buni şi aceia erau mai răi, ci noi trăim în vremea harului, de aceea nu vom avea ce răspunde. Suntem botezaţi, avem şi pe Mângâietorul, le avem pe toate. Atunci nu Se răstignise încă Hristos şi, într-un anumit fel, avea stăpânire diavolul şi uşor îi încurca pe oameni. După Răstignire, Hristos le-a dat tuturor posibilitatea să aibă iluminarea dumnezeiască. S-a jertfit Hristos şi ne-a eliberat. Ne-am botezat în numele Lui. Priza o avem permanent pusă. Acum noi ne facem pricină să nu treacă curentul harului dum­nezeiesc, deoarece ne lăsăm cablurile noastre să rugi­nească.

Badia Ion Gavrila Ogoranu despre Catedrala Mântuirii Neamului

Da, neamul are nevoie de ridicarea unui astfel de lăcaş. Existenţa noastră ca popor aici şi acum pe pămîntul Daciei nu e o enigmă şi un miracol istoric, ci sigur e o minune a lui Dumnezeu pentru care suntem datori să-i mulţumim. Numai că, înainte de a zidi o catedrală din piatră şi din sticlă, neamul nostru are nevoie de o catedrală a sufletului, de o viaţă creştină adevărată atît pentru fiecare român în parte, cît şi pentru neamul întreg. O viaţă dovedită prin fapte, legi creştine şi dragoste. Să-i deschidem lui Iisus, care bate zadarnic să intre, poarta sufletului nostru şi al ţării. Dar cu cîrciumi tot la a doua casă, cu numărul de divorţuri egal cu numărul căsătoriilor, cu un milion de avorturi pe an, tot al patrulea copil născut, părăsit la maternitate sau în containerele de gunoi, cu discoteci şi case de toleranţă legale sau ilegale, cu cîţiva miliardari din ţigarete şi afaceri necurate şi milioane de muritori de foame, cu armate de şomeri în ţara în care totul e de făcut, cu superlux la Bucurşti şi opinci de gumă în Maramureş şi-n Apuseni, cu pornografie şi trivialitate în ziare şi la televiziune, cu kiki riki miki la ora cînd copiii ar trebui să fie la biserică, cu filme în care se face elogiul desfrîului, scîrnăviilor şi sodomiei, cu piese de teatru în care Iisus este batjocorit cum n-a fost de nimeni în decursul a 2000 de ani, cu munca batjocorită şi cu hoţia ridicată la rang de virtute, cu.... Zidind o catedrală cu un astfel de suflet al actualei generaţii înseamnă a-l răstigni pe Iisus a doua oară, ba mai rău. Duşmanii lui Iisus L-au arestat, bătut, răstignit, dar L-au respectat măcar mort, mai mult decît s-a pornit să se facă acum cu creştinismul în cultura românească. Cu astfel de suflet al neamului, cu astfel de purtări ,,creştine“ putem să ridicăm ziduri cît munţii, tot degeaba. Şi-ar mai trebui cîteva lucruri. Ar trebui ca la baza altarului catedralei, alături de oase de la Călugăreni, Roşcani, Valea Albă, să fie aduse oase lăsate de brigada popilor la canal, oase din rîpile cimitirelor săracilor de la Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, Tîrgu Ocna şi Valea Piersicilor de la Jilava, de acolo unde s-a murit pentru Hristos şi pentru neam. Iar atunci cînd se va pune piatra de temelie şi va fi sfinţită catedrala, să facă slujbă feţe bisericeşti (mai trăiesc cateva) care au suferit pentru Hristos în viaţa lor, care au avut ponoase de pe urma credinţei lor, şi nu foloase. 

Ion Gavrilă Ogoranu


Sursa: Monitorul de Fagaras

Petre Tutea in fata colonelului Craciun: "Ati vazut dumneavoastra porc sa priveasca in sus?"

În literatura memorialistică scrisă de supravie­ţuitorii Gulagului românesc întâlnim personalităţi creş­tine care nu au făcut niciun compromis cu sistemul sa­tanic, dimpotrivă, în situa­ţii existenţiale dramatice au ales să Îl mărturisească pe Hristos, rămânând creştini până la sfârşit. De pildă, Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, scrie cum Petre Ţuţea l-a înfruntat pe colonelul Crăciun, directorul închisorii Aiud: „Altă dată, tot aşa, într-una din întâlnirile organizate de putere cu deţinuţii, în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun «trecea în revistă» însoţit de un grup de ofiţeri, careul. La un moment dat s-a oprit în faţa unui om înalt, slab, puţin adus de spate. – Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulţime: – Mă, aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu! Se depărtase câţiva paşi. Ţuţea a ridicat mâna. – Domnule, colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva! – Da! Ia zi, mă, filosofule! – Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară? – La ţară, mă! Nu se vede? – şi-şi bombează pieptul. – Şi aţi avut porci? – Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci? – Şi…aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus? Tăcere scurtă. Priviri speriate. – Îl ştiţi că e nebun! Tâmpenii… S-a stăpânit pe cât se putea râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea şi Crăciun cu suita sa s-au grăbit să scurteze întâlnirea cu «nebuni ca Ţuţea».”[1]
                          Fragment preluat din volumul Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni.  Mărturii. Repere

[1] Ilie Tudor, De sub tăvălug, Editura Curtea Brâncovenească, Constanţa, 2010, p. 85 (n. ed.).

Sursa: Foaie nationala

Michael Shafir, gauleiterul culturii romane (antisemita, in opinia sa), adauga un nume nou pe lista neagra: Nicolae Breban. Interesant este ca denuntul este facut din calitatea de sef catedra Relatii Internationale, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babes-Bolyai (sinecura oferita generos de Andrei Marga, chiar daca neica-nimeni Shafir nu are pregatirea necesara ocuparii acestei pozitii).

Doamnei Aura Christi, redactor-șef, “Contemporanul. Ideea Europeană” 

Urmare a publicarii in revista pe care cu onor o conduceti a articolului “Un hybris colectiv” al carui autor este chiar directorul publicatiei, Nicolae Breban, solicit in numele dreptului la imagine eliminarea imediata  a numelui subsemnatului din caseta celor care semneaza rubrici permanente in aceasta revista. Tardiva mea reactie se datoreaza faptului ca numai ieri numarul respectiv mi-a parvenit prin amabilitatea unui amic. Nu sunt dispus sa girez in niciun fel cu numele meu asemenea manifestari, cu atat mai mult cu cat ele sunt grafic sprijinite de reproduceri din imundele manifeste ale “Noii Drepte”. Indiferent care ar fi continuarea acestui articol, asa cum se intelege din desemnarea sa drept “fragment”, de azi numele meu nu va mai apare voluntar in “Contemporanul. Ideea Europeana”.

Dupa cum bine stiti, doamna redactor-sef, colaborarea noastra a incetat mai demult si din motive similare. Cand v-am scris ca nu sunt dispus sa semnez intr-o revista in care doamna Magda Ursache isi etaleaza in mod repetat antisemitismul, mi-ati replicat ca trebuie sa “am rabdare” si ca doamna respectiva nu va mai publica in revista Dumneavoastra. Cand a reaparut, am preferat sa ma retrag fara surle si trambite. De aceasta data, insa, Nicolae Breban se alatura (refuz sa speculez din ce motive) unui cor din care fac parte personaje cum ar fi Ion Coja, Gheorghe Buzatu, Ion Cristoiu si , vai, sute de altii. Democratia imi impune sa le respect dreptul la opinie, dar nu imi impune sa fiu, fie si indirect, asociat cu aceste opinii.
Tot in numele dreptului la imagine, imi rezerv libertatea de a face cunoscute aceste randuri colegilor de breasla si/sau altor publicatii, carora le voi fi indatorat daca publica aceste iretractabile randuri.

Cu stima,
Prof. Univ. dr. Michael Shafir
sef catera Relatii Internationale,
Facultatea de Studii Europene,
Universitatea Babes-Bolyai
Cluj-Napoca.

Iata si articolul care a starnit radicalismul vanatorului de "antisemiti" Shafir:




Vrem să fim clari: politica, ceea ce se înţelege azi prin acest cuvânt, în modernitate adică, nu credem că se ocupă de idei, deşi o reclamă cu prea multă insistenţă ca să nu pară cumva suspectă. Şi din acest motiv! Nu, noi credem că politica - adevărata politică, adică anarhia cu toate formele ei şi nu simpla şi mic-burgheza gerantă de bunuri şi persoane, cum o fac mii de primari şi de prim-miniştri! - politica se fereştede idei, adică de ceea ce este nou. Nou, cu adevărat, deşi îl proclamă pe toate drumurile.
Sunt de acord, e aproape imposibil azi, la aproape un secol de când s-au întâmplat aceste mişcări, sâ le putem descrie şi înţelege în întreg adevărul lor. Istoria, cea arogantă, universitară sau nu, le închide în fraze solemne şi uscate, le alătură altora, asemănătoare, zice ea, le descoperă cu un fel de virtuozitate a sur­selor tot felul de izvoare, influenţe, filiaţii, etc., toate, bineînţeles, dar absolut toate având la bază o aşa-zisă logică a evenimentelor, o explicare detaliată a condiţiilor şi a ambientului, a cauzelor, trimiţân-du-le, apoi, aceste mişcări, cu un gest de decisă satis­facţie, ca o sentinţă fără apel, în arhiva somptuoasă sau nu a istoriei.

Noi, aici, din „colţul" nostru, având privilegiul, nu de dispreţuit, de a fi „Acţionari", apţi adică de a inventa ceea ce este, noi vom face încă o dată uz de prerogativele şi, într-un fel, de rutina noastră, pen­tru a încerca... nu-nu, nu să înţelegem, ci să des­criem. Să re-inventăm, re-descriem, re-conturăm nu numai acele figuri ce ne apar, ba şovăitoare şi laxe, supuse şi apăsate, cum au fost ele izbite de atâtea interpretări, ba fals fixe, rigide, în nu puţine daghe-rotipii ale momentului. Deoarece, cum afirmam oarecum arogant în tinereţe, accept că descriere înseamnă posesie, dar noi vom folosi în aceast text descrierea ca o formă... nu-nu, nu a posesiei, ci a poe­ziei: intuiţie şi muzică, aroganţă a interpretării tre­cutului şi a imaginii, a firii umane şi a probabilului. Uneori chiar şi a posibilului!

Admit, e teribil de greu şi de responsabil, oare­cum, să te prefaci că înţelegi ceea ce s-a petrecut. Mai ales când e vorba de grupuri, mulţimi, deşi în ceea ce ne priveşte noi nu credem că misterele mul­ţimii sunt mai greu de intuit, de descris, decât cele ale individului. Nu rareori ele se aseamănă, au un alt ecou, e drept, dar nu de puţine ori ele se întrepă­trund sau, uneori, mulţimea, grupul, devin pur şi simplu un fel de oglindă enormă — una din acele oglinzi concave care ne arată mărit şi deformat! — sau vibrează alteori pur şi simplu ca într-un fel de aparat de rezonanţă ce ne sparge pur şi simplu ure­chile.

Mişcarea legionară, astfel numită, deoarece despre ea vorbim, la începuturile şi dibuirile ei în formare, nu credem că se deosebea prea tare de alte asociaţii, minuscule partide, curente, care învolbu­rau pe atunci noua şi mândra Românie, ca şi întreg continentul, de altfel, increderea în sine a apărut, probabil, cum se întâmplă şi în biografia unor indivizi ce se separă, ies într-un fel sau altul din anoni­matul mulţimii, odată cu acel efect de rezonanţă, de înţelegere. Când cineva, cu o voce clară, distinctă, suficient de puternică, observă că se face linişte în jurul său, chiar dacă împrejurul său este încă oare­cum îngust şi nu foarte distinct. Şi, odată cu uimirea că este ascultat, că vocea şi aşa-zisele sale idei sunt urmărite într-o oarecare tăcere şi atenţie — fapt des­tul de rar într-o ţară şi provincie, ca Muntenia sau Valahia, cunoscută ca fiind „isteaţă şi vorbăreaţă" — se va instala în sinea sa şi o anume încredere. Nu atât că are dreptate — dreptatea, în politică, înseam­nă să fii ascultat, aproape orice ai spune! — ci că poate continua. Că e momentul să fie consecvent—cu sine şi cu această ascultare, care, după primii timpi, din simplă uimire prinde nuanţe admirative, ca să zicem aşa. De parcă, tinerelul înalt, brunet, frumos, sigur pe sine, ar fi afirmat lucruri nu numai ieşite din comun, dar şi necesare. Cui?... încă nu ştia nimeni cu precizie...

Cam tot în acest timp, deceniul trei şi începu­tul anilor treizeci, o altă voce şi un fel de alt tinerel îşi făcea auzită vocea. Nu în şcoală, internat, nici pe terenul de oină, ci într-o sală de seminar, apoi de curs la Universitatea din Bucureşti. Sosit din Gemania, unde-şi luase, spun unii, un fel de doctorat în filosofie, este neîndoios că tânărul nostru acade­mic, cu iniţiale N.I., un nume teribil de comun, veni­se în sărăcăcioasa sa valiză şi cu unele aşa-zise „idei".

Vrem să fim clari: politica, ceea ce se înţelege azi prin acest cuvânt, în modernitate adică, nu cre­dem că se ocupă de idei, deşi o reclamă cu prea multă insistenţă ca să nu pară cumva suspectă. Şi din acest motiv! Nu, noi credem că politica — adevărata politică, adică anarhia cu toate formele ei şi nu sim­pla şi mic-burgheza gerantă de bunuri şi persoane, cum o fac mii de primari şi de prim-miniştri! — poli­tica se fereşte de idei, adică de ceea ce este nou. Nou, cu adevărat, deşi îl proclamă pe toate drumurile. E un fel de „nou" care se aplică cu „ideile vechi" sau cu cele „foarte vechi". Cum este, de exemplu, „dreptatea pentru cei mai mulţi" sau „dreptatea pentru alţii". Sau, pur şi simplu, în scopul „răzbunării". Şi aceas­ta. Răzbunarea, este, ca şi în viaţa indivizilor şi în unele romane, piese de teatru — de la Hamlet la Contele de Monte-Cristo — stimulentul cel mai puter­nic. Poate şi cel mai decisiv, un fel de vendetta, o memorie vie, ultragiată, cum o au încă popoarele din sudul Europei. Şi, în plus, răzbunarea beneficiază nu atât de dreptatea noastră, cei care o punem în mişcare, ci şi de cea a înaintaşilor, a străbunilor. Or, se ştie, indiferent de latitudine şi de rasă, ei nu au cum să nu aibe dreptate!

Tânărul nostru universitar, sosit de la Munchen, se pare că nu era mulţumit numai cu pos­tura de conferenţiar. De susţinător de seminarii aca­demice, pe probleme oţioase precum logica sau meta­fizica. Ca şi tinerelul nostru, C.Z.C, ce ieşea dintr-un liceu militar, N.I. voia să se ocupe, să se dedice soartei poporului, a naţiunii. S-o salveze, cum se spune, să-i ofere, ha, ha, asta e bună! — da-da, să-i ofere o şansă de a „se mântui", lată ce orgolii formi­dabile ascunde un piept de tânăr academic, care, poate, în alt secol s-ar fi angajat ca bibliotecar al unui conte războinic, atras de zăngănitul armelor, al copitelor de cai ce sună ameţitor pe dalele de la intrarea palatului, atrăgând şi privirea interesată a unor domniţe, jupâniţe mai mult sau mai puţin focoase. Cine ştie?!...

Oricum, putem observa încă de la început că cei doi tineri atât de deosebiţi ca formaţie, familie, loc de naştere, idei etc., erau ambii extrem de intere­saţi, de pasionaţi, mai mult sau mai puţin de un lucru, de o realitate care interesa în acei ani pe toată lumea: naţiunea. Ce prinsese, de pe la 1919, o abso­lut surprinzătoare — pentru vecinii noştri, pentru bosumflatele imperii, cel 'Fure şi Ungar mai ales — o însemnătate greu de neglijat. Ca şi Serbia sau Cehoslovacia, noua şi bogata Românie urma să-şi spună cuvântul în noul context european, în timp ce Ruşii şi Turcii trebuiau să-şi retragă pretenţiile, iar Austriecii şi Ungurii să renunţe la marile teritorii şi popoare pe care le... administrau. Lingându-şi răni­le ce vor lăsa cicatrici greu de vindecat!...

Or, după C.Z.C, cât şi după N.I., naţiunea căreia aparţineau nu trebuia să se mulţumească —ca şi alte state din jur, mici sau medii — doar cu un cuminte traseu de unificare decisă a provinciilor istorice din care era compusă şi din aclimatizarea sau adaptarea marilor idei democratice ale unui Montesquieu, consfinţite de Revoluţia franceză, pe un sol cu seminţii şi tradiţii amestecate, cele mai multe şi mai prestigioase fiind de origine cert nepo­trivite cu ideile de mai sus, ce anunţau în toată Europa o eră a democraţiei burgheze.

Nu, după cei doi tineri, care, se pare, încă nu se cunoşteau. România trebuia să facă nu un singur salt, de la starea de modeste şi oarecum incerte Principautees danubiennes, la cea de rang înalt, al unei naţiuni mari şi puternice, ci, încă unul — să „strălucească precum soarele sfânt de pe cer"; să-şi atingă, cu o singură şi amplă mişcare, rolul cel mai înalt, cel pe care îl visaseră cei mai utopici poeţi ai vremii, dar şi pe care întreaga lume îl aştepta — cel de călăuză luminată a altora, din interior şi din afară, o curăţire de toată zgura de amărăciune şi de cele reziduale ale unei plenare victime în secole — atât de îndelung exersate, de parcă naţia noastră, care încă, atunci, nu exista ca atare, părea născută pentru a fi fost vic­timă sau rob! — şi o splendidă înălţare din acest rug purificator spre forme vii, luminoase, arzânde şi exorbitante.

Oare, ne întrebăm azi, încă destul de uimiţi şi de deconcertaţi — oare cum de a putut impresiona — mulţimi numeroase şi amestecate în cazul tânărului C.Z.C. sau minţi vii, genialoide, apte de a da în viitor opere memorabile, ca în cazul lui N. 1. — o asemenea „teorie" sau „idee" sau „inspiraţie" de-o egolatrie fară seamăn? Numai pentru că ea, ideea, teoria sau inspi­raţia, „credinţa", se lega de o altă credinţă, cea veche, strămoşească, ortodoxă? Imprumutându-i atributele, dar şi cutumele, frazele, litaniile şi icoa­nele sau flamurile cunoscute de secole ale celor „împătimiţi" sub „robia străină" şi, mai ales, re-for-mulându-le, „stilizându-le" la extrem, împingându-le „în sus" cu o furie paroxistică care, într-adevăr, avea şansa de a atrage? Pe cei tineri, mai ales, dar şi pe alţii, care nu erau mulţumiţi cu rolul lor în viaţă şi în societate.

Deoarece, ideea legionară a fost, de la început, o afirmare a „energiei tinerilor", a „dreptăţii lor" şi a „dreptului" lor de a fi „altfel". De a juca un alt rol. Şi dacă noi, bătrânii de azi, de după Decembrie '89, putem oarecum înţelege aceeaşi... aroganţă, mân­drie a unor tineri care au făcut mişcarea sau revoluţia şi s-au sacrificat pentru ea şi care, în plus, pot, pe bună dreptate, să ne impute pasiviatea dacă nu laşi­tatea sub trecutul regim, nu înţelegem de ce tinerii lui Codreanu, ca să-i luăm numai pe aceştia, deşi, după câţiva ani ei s-au înmulţit fulgerător, cum de aceştia au îndrăznit să propună un alt „ideal", o altă „luptă", un alt „stil de luptă" părinţilor şi adulţilor acelei vremi care luptaseră şi se jertfiseră, la pro­priu, într-o luptă aproape disperată, contra unei maşini de război enorme, cea germană şi... învinse­seră?! Ca niciodată în istorie, alături de armate şi state care ne-au fost model de virtute şi ştiinţă. Deoarece nu ne putem împiedica să nu observăm că orgoliul suprem care a pătruns iute în rândurile tinerilor legionari, ale căpitanilor, dar şi ale simpli­lor membri, le conferea convingerea nu numai că deţin un „alt adevăr", dar şi o altă „misiune". Cu mult mai „înaltă" şi, ce mai, „mistică" de-a dreptul; „misie" pe care trebuie s-o încredinţeze naţiunii, cu indiferent ce jertfe. Şi, mai ales, fără prea multă răb­dare.

Or, e ştiut, ceea ce separă, în viaţa socială şi politică, revoluţia de crimă sau avansarea şi „evolu­ţia" de puch sau de impostura oricărei dictaturi, este tocmai răbdarea. Răbdarea politică care este, se pare, o artă complicată ce ţese laolaltă intuiţia cu conscvenţa, flerul simplu cu capacitatea de a mânui oameni, interese şi conştiinţe, chiar. Depăşirea con­secventă a oricăror forme de egoism şi vanitate, chiar şi pe cele ale principiilor. Ale „ideilor"!

Nicolae Breban

Artizanii crizei din Grecia au gasit tapul ispasitor: Biserica Ortodoxa. Mostra de intoxicare publica

Biserica Ortodoxă, unul din vinovații pentru catastrofa din Grecia?

Biserica Ortodoxă din Grecia deține mai mult de teren decât oricine în Elada în afară de stat, are mii de angajați plătiți de stat și deține și o participație importantă în cea mai mare bancă grecească, iar gura "păcătosului" spune că taxele pe care Biserica le plătește la stat sunt extrem de mici.
Oficialii Bisericii neagă acest lucru, spunând că instituția joacă un rol vital în societatea, economia și spiritualitatea statului elen.

De când a început să se complice puternic situația din statul cu 11 milioane de locuitori, au apărut o serie de activitişti care pun Biserica Ortodoxă Greacă la zid, instituție privilegiată de altfel de către stat, despre care se spune că este foarte opacă și are un sistem financiar foarte alambicat.

Mai mult de 100.000 de greci s-au adunat pe Facebook pentru a protesta online și a pune presiune pe liderii ortodocși să plătească taxele care se cuvin statului.

Alți 29.000 de greci au semnat o petiție în care cer ca "averea uriașă a Bisericii" să fie folosită pentru a a coperi o parte din datoriile cu care se confrunta țara lor.

"Este o mincină", spune părintele Timotei, purtătorul de cuvânt al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia, arătând că instituția pe care o reprezintă plătește taxe de 20% din veniturile pe care le încasează din chiria pe care o primește din terenuri.

Banii parohiilor, terenurile și alte bunuri fac parte dintr-un labirint pe care cu greu îl poți penetra, spun analiștii citați de Ekathimerini, care arată că nivelul taxelor plătite de Biserică nu este făcut niciodată public.

Conform declarațiilor părintelui Timotei, Sfântul Sinod a plătit taxe de 1,3 milioane de euro anul trecut.

Ca titlu informativ, Biserica Greacă deține un pachet de 1,5% din acțiunile National Bank of Greece, care are aproape 90% din Banca Românească.

În ceea ce privește angajații, statul grec trebuie să plătească 9.000 de preoți, 100 de mitropoliți, precum și pensiile celor care s-au retras din activitate. Când tragi linie ies 268 de milioane de euro pe an, spun activiștii de pe Facebook.

Părintele Timotei spune că suma nu e atât de mare dacă pui la socoteală faptul că statul grec deține 96% din terenul pe care Biserica l-a pierdut lîn secolul al XIX-lea.

Problema este, de fapt, că nimeni nu știe cât teren are Biserica. Statul grec nu are făcut un registru care centralizează terenurile, iar Biserica nici atât.

Cu toate acestea, se pare că suprafețele ar fi enorme: de la satele din nordul Greciei, unde fermierii plătesc chirie Bisericii, până la suburbiile Atenei.

Stefanos Manos, un fost ministru de finanșe grec, spunea că portofoliul imobiliar al Bisericii Greciei valorează miliarde de euro, însă a rezistat întotdeauna unui audit extern.

Un consilier al lui Papandreou spune despre Biserica Ortodoxă că este "cea de-a treia șină a politicii grecești. Dacă te atingi de ea, mori" (comparație cu liniile electrificate de la metrou).

Mai mult, când mii de bugetari greci sunt dați afară, Biserica își păstrează confortabil numărul de angajați.

Ironia sorții face ca o serie de clădiri unde își au sediul ministere ale statului să fie deținute tot de Biserică. De asemenea, mai multe universități și spitale funcționează în clădiri ale acesteia. Părintele Timotei spune că pentru toate aceste clădiri statul nu plătește niciun ban Bisericii.

Mai mult, acesta arată că în aceste vremuri grele, Biserica derulează un program puternic de asistență socială pentru cei loviți de criză. În 2010, Biserica Greacă a cheltuit peste 100 de milioane de euro pe acte de caritate și a plătit, prin intermediul parohiilor, datoriile oamenilor săraci, fie direct, fie prin acte de donație.

Sursa: Capital.ro

Parintele Staniloae - Frumusetea Ortodoxiei


Sursa: Pelerin ortodox
Related Posts with Thumbnails