29.10.11

Bezbojnicii de la ziarul Adevarul (fost Scanteia) continua campania impotriva credintei. De data aceasta publica un asa-zis studiu al unor cercetatori canadieni, cu titlul: Credinţa în Dumnezeu ne face leneşi


Un grup de cercetători de la Universitatea Waterloo din Canada susţine că persoanele care cred în Dumnezeu sunt mai puţin hotărâte să-şi atingă scopurile, dar şi mai rezistente la tentaţii, scrie livescience.com.
În cadrul studiului, realizat pe 350 de studenţi din SUA, cercetătorii au descoperit că respondenţii care erau convinşi că soarta lor este în mâna lui Dumnezeu s-au arătat mai puţin dispuşi să facă eforturi pentru a-şi atinge scopurile în carieră sau în viaţa socială.
Pe de altă parte, acelaşi studiu a mai demonstrat că persoanele credincioase rezistă mai bine în faţa tentaţiilor decât cele necredincioase. Participanţii au fost împărţiţi în două grupuri şi au fost puşi să citească - primul grup un pasaj cu conţinut religios, iar celălalt grup un text oarecare. La sfârşit, toţi subiecţii au fost îmbiaţi cu prăjituri. Concluzia a fost că persoanele care citiseră despre Dumnezeu au rezistat mai bine tentaţiei, faţă de cele care citiseră pasaje fără conţinut religios.

Sursa: Adevarul

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXII-a după Rusalii (Despre iad)


Şi în iad, ridicîndu-şi ochii săi, fiind în munci,
el a văzut pe Avraam de departe şi pe Lazăr în sînul lui
(Luca 16, 23)

Iubiţi credincioşi,

Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sînt mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi despre iad şi cîte sînt nesuferitele sale munci.
Mai întîi trebuie să ştim că iadul este loc de chin rînduit diavolilor şi celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să ştim că în iad suferă şi trupul şi sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). "Iadul este ţara morţii, împărăţia diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sînt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi miros greu; mîncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plînsul; aşternut, văpaia" (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, p. 183).
Despre iad, în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinţii patriarhi şi prooroci. Aşa auzim pe proorocul Isaia, zicînd despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc şi împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: Întuneric şi pipăire a fost deasupra peşterilor în veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicînd: Mă voi duce şi mă voi întoarce în pămîntul întunericului şi al umbrelor morţii, ţara de întuneric şi neorînduială, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).
Înţeleptul Solomon, arătînd că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieşirea 10, 22) a fost din iad, zicea aşa: Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: Pipăi-vor ca orbii peretele şi ca unii ce sînt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopţii (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: Ieşi-va rău miros din morţii lor (Isaia 34, 3). Şi va fi în loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).
Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicînd: Şi vor flămînzi ca un cîine (Psalmi 58, 17). Şi va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, şi omului de fratele său nu-i va fi milă şi nu se va sătura omul mîncînd cărnurile braţului său (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osînda celui necredincios este focul şi viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul şi mirosul greu de iad, a zis Sfînta Scriptură: Mînia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde. Despre veşnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Întru pierzare în veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adîncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: Să nu mă înghită adîncul, nici să-şi închidă peste mine adîncul uşa lui (Psalm 68, 18).
Iubiţi credincioşi,
Am adus cîteva mărturii despre iad şi muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinţii prooroci. Dar să ştiţi că nici unul din patriarhi şi prooroci nu au arătat aşa de luminat şi descoperit despre iad şi despre chinurile lui, ca Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Sfînta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad şi felurimea chinurilor lui.
Mîntuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se munceşte şi trupul şi sufletul, zicînd: Dacă mîna sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decît, avînd amîndouă mîinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic (Matei 18, 8). În iad este pedeapsă veşnică; aceasta o arată Mîntuitorul cînd zice: Şi vor merge aceştia la osîndă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 46). Şi tot Mîntuitorul ne arată că în iad este foc veşnic, zicînd: Atunci (adică în ziua judecăţii de apoi), va zice celor de-a stînga: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui" (Matei 25, 41).
În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: Unde viermele lor nu doarme şi focul lor nu se stinge (Marcu 9, 44). În iad este gheena: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă (Matei 10, 28). Mîntuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plîngerea şi scrîşnirea dinţilor, căci zice: Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).
În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23). În iad este moartea cea de a doua şi iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad este plîngerea şi tînguirea, după mărturia Domnului care zice: Vai vouă care rîdeţi acum, că veţi plînge şi vă veţi tîngui (Luca 6, 25). În iad este adînc nemăsurat. De acest adînc fără de fund şi diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mîntuitorul să nu le poruncească să meargă în adînc (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor păcătoşi, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos şi au trăit în tot felul de păcate şi nelegiuiri (Matei 25, 41).
Fraţii mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfînta Evanghelie, să auzim şi cele ce au spus despre iad sfinţii Săi ucenici şi apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoşi care merg în iad: Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi, desfrînaţi şi fermecători, şi închinători la idoli, şi a tuturor celor necredincioşi este iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, şi care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).
Acelaşi lucru, despre soarta celor răi şi păcătoşi îl arată şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Nu ştiţi oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Şi în alt loc, acest mare Apostol arată osînda celor păcătoşi şi căderea lor din Împărăţia Cerurilor, zicînd: Iar faptele trupului sînt cunoscute ca unele ce sînt: adulter, desfrînare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora... că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5, 19-21).
Sfîntul Apostol Petru, arătînd osînda sodomenilor, zice: Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osîndindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenuşă, dîndu-le ca pildă nelegiuiţilor în viitor (II Petru 2, 6). Acelaşi Apostol, arătînd că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruţat, ci i-a pedepsit veşnic în iad, zice: Că Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit ci, legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi pînă la judecată (II Petru 2, 4).
Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbeşte de pedeapsa veşnică a lui Antihrist şi a proorocului mincinos care vor fi aruncaţi de vii în iad, zicînd: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei şi cei ce s-au închinat chipului ei. Amîndoi au fost aruncaţi de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: Şi diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10).
Iată ce zic Sfinţii Părinţi despre iad. Sfîntul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc şi cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Uşa pocăinţei, p. 187). Sfîntul Vasile cel Mare, arată că în iad sînt un fel de viermi otrăvitori şi mîncători de trupuri, care fără de săturare mănîncă şi niciodată nu-şi umplu pîntecele lor şi, mai ales cînd mănîncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tîlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătînd că cei din iad mai tare se chinuiesc cînd văd fericirea cea mare a drepţilor, zice: "Şi pe Adam, scoţîndu-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare şi mai puternică să-i facă lui simţirea căderii din bunătăţile acelea. Aşa şi pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălăşluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de cîte bunătăţi s-a lipsit pe sine. Ţi-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la uşă, ca să se facă ţie învăţător de faptă bună şi pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuinţezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mîntuirii. Întrebuinţează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă şi muncă" (Puţul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 462).
Sfîntul Efrem Sirul, arătînd plîngerea celor din iad, zice: "Atunci cu amar plîngînd, lacrimi vărsînd şi văitîndu-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie şi cu trîndăvie! O, cum ne-am înşelat! O, cum, auzind noi dumnezeieştile Scripturi, rîdeam şi ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi şi noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dînsul şi cu dreptate El Îşi întoarce faţa Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulceţile cele veselitoare ale lumii şi desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pîntece şi cu dureri şi cu chinuri ne-a născut? Unde sînt acum fiii noştri cei iubiţi? Unde, bogăţia? Unde, moşiile, averile şi agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărăşia şi ospeţele? Unde călătoriile cele de multe feluri şi deşarte? Unde sînt împăraţii şi puternicii? O, cum acum nici unul din aceştia nu se află şi nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul şi de Dumnezeu şi de sfinţi, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tînguiri şi plîngeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc " (Uşa pocăinţei, Cuvînt pentru iad, p. 188).
Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul cînd sufletul se desparte de trup. Îngerii buni şi răi se înfăţişează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuieşte sufletului mare tulburare şi frică, dar el găseşte totuşi o mîngîiere la vederea sfinţilor îngeri buni. Faptele bune ale omului şi conştiinţa lui curată, sînt în acest moment un mare ajutor şi o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilinţa, faptele bune şi răbdarea necazurilor, sînt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalţă către Domnul într-o mare bucurie, însoţit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi şi de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veşnic.
Într-o zi doi îngeri se arătară Sfîntului Macarie Alexandrinul şi îi spuneau: "Sufletul omului păcătos ca şi al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor şi răilor îngeri. El aude plîngerile şi suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat şi înspăimîntat, cugetînd la îndelungatul drum ce are să-l facă şi la noul fel de viaţă ce are să ducă după despărţirea sa de trup". Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei arată ce groază şi spaimă are sufletul pînă ce se rosteşte asupra lui judecata definitivă şi zice că: "Puterile dumnezeieşti stau în faţa duhurilor necurate şi arată cugetările cele bune, vorbele şi faptele cele bune ce sînt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor şi al demonilor şi aşteaptă îndreptăţirea şi scăparea sa, sau osîndirea şi pierderea sa în iad" (Viaţa repausaţilor noştri, Bucureşti, 1899, p. 19-20).
Muncile iadului încep, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, cînd sufletul păcătos este aruncat în osîndă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncaţi în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii şi milosteniile urmaşilor, dacă, bineînţeles, cel ce a murit era în dreaptă credinţă şi mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osîndă veşnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfîrşitul lumii, cînd drepţii vor merge în Împărăţia Cerurilor pentru veşnicie, iar păcătoşii în focul nestins, iarăşi pentru veşnicie (Matei 25, 45-46).
Iubiţi credincioşi,
Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sînt zidiţi după chipul şi asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osîndei iadului pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt. Numai prin moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepţii Vechiului Testament au fost eliberaţi şi primiţi în rai.
De la învierea şi înălţarea Mîntuitorului, de-a dreapta Tatălui, pînă la sfîrşitul veacurilor, toţi creştinii dreptcredincioşi care păzesc poruncile Lui, sînt mîntuiţi, adică sînt primiţi în odihna raiului. Numai creştinii necredincioşi, adică lepădaţii de Dumnezeu, sinucigaşii, sectanţii care s-au rupt de Biserica apostolică, şi cei ce mor nepocăiţi în păcate grele, precum ucigaşii, desfrînaţii, cei ce trăiesc în ură şi alte păcate asemenea, sînt osîndiţi după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sînt scoşi din iad prin rugăciunile Bisericii şi prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune şi milostenie pentru răposaţii noştri ca parastase cu dezlegări, liturghii şi praznice la trei, la nouă şi la patruzeci de zile după mutarea lor din viaţă, ca Dumnezeu să-i ierte şi să le dea odihnă în rai.
Dacă vrem să ne mîntuim, adică să scăpăm de iad şi să fim primiţi în rai şi bucuria împărăţiei cereşti trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întîi să păstrăm cu sfinţenie dreapta credinţă ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos şi de păstorii ei - preoţi şi episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii şi mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creştină, naşterea şi creşterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania şi Sfînta Împărtăşanie.
Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeţi că săracul şi mult răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgîrcitul şi nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeţi în ce fericire sînt cei drepţi şi în ce foc şi chinuri grele se află păcătoşii în iad? Vedeţi, de asemenea, că cei din iad văd atît pe cei fericiţi din rai, cît şi pe cei ce trăiesc în păcate pe pămînt? Zadarnic cere bogatul apă să-şi ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pămînt ca să cheme la pocăinţă pe fraţii săi, că i se răspunde: Au pe Moise şi pe prooroci! (Luca 16, 29).
La fel ni se va răspunde şi nouă, dacă nu ne pocăim: Avem pe Hristos şi pe preoţi. Să-i ascultăm pe ei!
Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim şi noi, fraţii mei, pînă avem vreme şi să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viaţă curată şi spovedanie. Numai aşa vom fi iertaţi, miluiţi şi primiţi în sînul lui Avraam, adică în veşnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii şi cu toţi drepţii, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo şi numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit. Amin.

În curs de apariţie: Părintele Adrian Făgeţeanu: "Viaţa mea. Mărturia mea"

VIAŢA MEA

Părinte, v-aţi născut pe 16 noiembrie 1912... Vă rugăm să ne vorbiţi despre părinţii dumneavoastră, despre tatăl dumneavoastră, preotul Mihail, şi mama Aurora, din Deleni...

Aş putea să vă spun ceva...

Să începem cronologic, dacă aţi fi de acord.
De când eram mic, sau de când?
Da. Sau, dacă ştiţi şi despre strămoşii lor, din Bucovina.

Da, vă spun. Tatăl meu s -a numit Mihail. El mi- a povestit odată, plângând, ceva din viaţa lui. La 5 ani i- a murit mama, iar la 8 ani i a murit tatăl. Dar el avea un frăţior cu doi ani mai mic ca el. Iar frăţiorul plângea să-i dea papa. De unde să -i dea, dacă nu avea nici tată, nici mamă? Nici el n- avea ce mânca, ce să-i dea frăţiorului? Şi atunci, ce i- a venit în minte lui taică meu, când era copil şi el? Mi- a spus el, plângând, că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului, şi a vorbit cu Mântuitorul aşa: „Doamne, Doamne! Tanti Ileana are vacă, mătuşa de dincoace de gard are capră, cealaltă are cutare... Doamne, dă mi şi mie ceva, ca să dau papa la frăţior!” El spunea că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului şi a vorbit cu El, cum am vorbit eu, o dată, cu Ştefan Vodă la Putna. Tot direct am vorbit, nu prin translator, şi i- am spus: „Măria Ta, ce ai făcut de i- ai putut birui pe tătari, pe unguri, pe mahomedani, pe toţi, şi noi, românii de acum, suntem robii jidovimii?” Aşa i- am spus lui Ştefan, la mormânt, copil fiind – elev de liceu. Directorul ne-a dus cu tot liceul în excursie la Putna.

Şi [Ştefan Vodă] v- a răspuns?

N -am auzit cu urechile astea.

Cum i- a răspuns Mântuitorul tatălui dumneavoastră, când s- a rugat atunci?

Vă spun, vă spun... El s- a rugat dimineaţa, când plângea fratele lui să- i dea papa. Seara, aude bătăi în poartă. Şi a ieşit la poartă să vadă cine bate, ce vrea. Erau vreo patru persoane la poartă, şi i-au spus: „Măi, Mihai, uite ce- i, tatăl tău a fost meşter zidar, el ne a învăţat zidărie pe toţi. (Pe atunci nu dădea instituţia certificate – care- i lucrător, care- i calfă, care- i meşter, ci meşterul dădea diplome.) El ne- a învăţat să facem şi treabă, el ne- a dat şi diplome fiecăruia din noi. Şi noi azi am terminat de zidit o şcoală mare, mare de tot, într- o mahala a Cernăuţilor – şi atunci era obiceiul că nu- ţi dădea în rate banii, ţi- i dădea la recepţie –, şi am primit fiecare o sumă mare. Meşterul, cea mai mare, calfa – a doua, lucrătorii de rând atâta... Şi noi ne- am dus întâi unde se merge când primeşti bani”. Unde se merge?

La orfani... La bancă...

Nu, întâi la restaurant! Nu sunteţi realişti! Sunteţi extratereştri... „Ne- am dus la restaurant şi a durat cam mult, că şi noi am avut bani mulţi.” Şi nu erau nişte sfrijiţi, erau sănătoşi, nu? Şi încăpea în ei şi rachiul şi berea. Era mai mare consumul de bere, erau fabrici foarte bune. „Şi am băut, am băut, şi la urmă, unul din noi a spus: «Măi, noi am încasat atâţia bani datorită învăţăturii pe care ne- am primit- o de la bătrânul care a murit. Şi uite, copiii lui nu au pe lume nici măcar un protector»”... Cum se dă la copiii minori. Şi zice: „Hai, ce să facem?” Şi unul din ei a propus: „Hai să mergem în târgul de vite!” S- au dus în târgul de vite, dar se făcuse seara de acuma, târziu. Vitele bune erau toate vândute. Şi a rămas o vacă slabă, bătrână, pe care nu voia s- o cumpere nimeni. „Şi atunci noi am profitat că n- a cumpărat- o nimeni, ca să lase din preţ”. Şi a lăsat din preţ. Ştiţi ce s- a întâmplat cu şvabul care a dus să vândă vaca?

Nu!

Cum nu ştiţi? Oameni în vârstă, majori, şi nu ştiţi?! Un şvab, când a văzut că vaca lui bătrână începe să îi împungă pe copii, singura soluţie era să o vândă, nu? S- a dus în târgul de vite şi întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „De ce o vinzi?” „Păi, e şi rea, împunge copiii, şi dă puţin lapte, şi cutare...” – motive pentru care să o vândă. Un oltean zice: „Măi, tu nu ştii să vinzi vaca, dă- mi s -o vând eu!” Întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „N- am cu ce o hrăni! Dacă aş hrăni- o, n- ar fi aşa slabă ca acuma!” „Dar dă lapte?” „Cum să nu dea? Dacă- i dai mâncare, trebuie să dea lapte!” „Dar nu- i rea?” „Dar cum să fie rea? Dacă atâţia ani am ţinut- o, n- am ţinut- o de rea, nu?” Şi şvabul, auzind ce frumos vorbeşte ăla de vacă, zice: „Măi, în cazul ăsta n- o mai vând!” Reclama e sufletul comerţului, nu? Şi tata aude bătăi la poartă, şi ăia îi spun: „Uite, tatăl tău ne- a învăţat meserie, noi azi am luat banii. Am mers cam târziu în târg, n- am găsit o vacă mai tânără. Tu n- ai unde s- o paşti, dar uite, pe toate şanţurile e plin de iarbă. O paşti prin şanţuri. Uite, ţi- am adus şi funie, s- o duci. Îţi iei şi un băţ în mână, când ea merge prea repede s- o mai potoleşti. Şi o rogi pe tanti cutare, din vecini, s -o mulgă, că tu nu poţi s- o mulgi, nu?

I- a ascultat Dumnezeu rugăciunea, nu?

Tata spunea, plângând, că aşa e adevărul. Mi- a mai spus ceva: că învăţătorul din suburbia Cernăuţilor, de unde locuia el, când a văzut că el n- are ce mânca, dar la şcoală are note foarte bune, a spus la băieţii bogătaşilor care nu învăţau: „Mă, voi o să rămâneţi repetenţi, că nu- l luaţi meditator pe Mihail”. Şi l- a trimis ălora ca meditator, deşi el le era coleg. Şi atunci, mergând să facă cu ei şi matematică şi toate, sigur că mamele colegilor lui îi dădeau să mănânce ceva, nu? Şi el spunea: „Eu câteodată beam o jumătate de ceaşcă de lapte, şi luam să- i duc şi lui Nicolae să mănânce”. Şi îi spuneau: „Nu, nu! Bea tot laptele, că îţi dăm acasă o sticlă!”

Tatăl dumneavoastră s- a făcut preot.

A fost preot, da. Chiar preot, nu popă! El nu dădea voie niciodată naşului să spună ce nume să pună la copil, şi nici părinţilor. El consulta numai calendarul şi punea nume întreg: Mihail, Ioan – nu Ionel, nu Ionuţ. Nu punea niciodată două nume. Şi mai avea o calitate, că nu cerea de la oameni să- i dea bani, cum cer popii. El, cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Ceilalţi apostoli primesc ajutoare. Eu, nu. Eu fac corturi şi trăiesc din facerea de corturi, nu din ajutoare de la alţii. Fiecare apostol are şi el o soră (adică nu soră de sânge) care- l ajută la făcut mâncare sau ce trebuie. Eu, nu”. Aşa că el, ce făcea bani, pentru noi, pentru copii, făcea din agricultură. Semăna sfeclă de zahăr şi încasa mai mult decât pentru cartofi sau pentru alte cereale.
A avut parohie în comuna Deleni, nu?
Da.

Şi Aurora, mama dumneavoastră?

Mama era originară din Bosanci, Suceava. În casă la bunicii ei, familia Blându, au venit istoricul Dimitrie Onciul, cu Ciprian Porumbescu, cu Pangrati, arhimandritul de la [Mănăstirea] Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu alţi români români, şi au hotărât alipirea Bucovinei de patria mumă. Guvernul austriac, când a aflat lucrul ăsta, prin spioni, i a condamnat la închisoare, a desfiinţat societatea, iar pe ei i a pedepsit rău.

În Cernăuţi era asta, nu?

Nu, în Bosanci, Suceava. Această familie era deosebită de mulţi dintre bosânceni. Şi bosâncenii au calităţi deosebite – toţi sunt gospodari foarte buni. Pe vremea aceea, când eram eu copil şi copilăream acolo, ei spuneau că e păcat mare să faci ţuică din prune. Ei spuneau perje, nu prune. Pentru că Dumnezeu, când a dat oamenilor, aşa spune Psalmistul: pentru animale a dat iarbă, iar pentru oameni legume, nu? Deci să se hrănească din legume şi din fructe, din pomi, din toate alea. Zice: „Noi avem voie să mâncăm prune, să facem magiun, dar nu ţuică, să ne îmbătăm”. Aşa era atunci. Dar ei erau foarte zgârciţi. Dacă o cioară lua o prună, o urmăreau şapte sate şi, dacă vedeau că n- au prins- o, ziceau: „Acuma, să nu fie degeaba, măcar să fie de sufletul bunicului.”

Mai târziu satul Bosanci n- a fost colectivizat, nu?

Nu, nu.

Oameni foarte dârji!

Când s- a făcut colectivizarea, satul n- a primit colectivizarea. La toate maşinile securiştilor le-au dat foc. Au dat foc la toate maşinile securiştilor. Le- au răsturnat şi au dat foc. Cu ei nu te jucai! Când au venit evreii să facă prăvălii în Bosanci, întâi i- au primit. Când au văzut că au făcut şi cârciumi, şi le dau şi alcool, care le face rău, le- au pus fiecare în vedere: „Vă ducem cu căruţa noastră unde vreţi, numai să nu fiţi aici! Vă dăm răgaz de atâtea zile sau săptămâni, în ziua cutare venim toţi cu caii – că aveau cai buni, cum aveau hergheliile regale, cai de rasă, buni. Şi la Rădăuţi era herghelie, şi la ei în sat – şi noi vă ducem fără niciun ban, dar cine nu pleacă, nu- l mai găsiţi viu aici”. Nu te jucai cu ei.
Oare nu e necreştineşte să te porţi aşa?... Cum poţi să te aperi de cel care vrea să- ţi facă rău, dar totodată să faci ce a spus Hristos: să întorci şi celălalt obraz?.
Da, şi eu am propovăduit aşa cum spuneţi, pentru că niciodată n am făcut decât ce a spus Hristos. El a spus: „Iubiţi-i şi pe vrăjmaşii voştri”. Şi eu niciodată nu i- am urât pe evrei – numai pe jidani!

Care -i diferenţa?

Românul face diferenţa între greci şi fanarioţi. El e numai contra fanarioţilor, nu e contra grecilor. Şi eu n- am nimic cu evreii, numai cu jidanii. Pentru că evreii adevăraţi au respectat Vechiul Testament. Jidanii n- au nimic din Vechiul Testament, ei sunt cu Talmudul, care spune: „Pe cel mai bun dintre goimi, ucide- l!” Şi Mântuitorul spune să-l iubeşti pe vrăjmaşul tău, nu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. V- am răspuns?

Da, ne -aţi răspuns. Mai vorbiţi-ne despre familia dumneavoastră. Aţi avut fraţi, surori?

Am avut o soră, care era foarte bună la inimă. De câte ori mă bătea tata, ea plângea ca şi cum ar fi bătut- o pe ea. Eu nu plângeam, dar ea plângea. Şi, ori de câte ori o trăgeam de păr, ea, în loc să- mi răsplătească cu aceeaşi plată, nici măcar nu mă pâra la tata. Când tata n- a vrut să- mi mai dea bani la şcoală, ea- i cerea bani pentru ciorapi pentru ea, tata- i dădea şi ea mi dădea mie banii.

Sora era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?

Era mai mică cu doi ani. Ea învăţa foarte bine. Având noi un unchi medic la Paris, după bacalaureat ea s- a dus şi s- a înscris la Sorbona, la Universitate. A avut diplomă de onoare, faţă de sute de străini din toate ţările. Când s- a întors de acolo la Cernăuţi, la societatea Junimea, băieţii au dat iama. Ea nu era ca ciuma pădurii, ci era cultă şi vioaie. Ea a acceptat prietenia unui profesor de fizică. Acela a venit cu ea în luna decembrie la tata: „Părinte, am venit să cer mâna fiicei dumneavoastră”. Tata zice: „Ea e de acord?” „Da”. „Atunci şi eu sunt de acord. Când faceţi cununia?” El zice: „Păi, tatăl meu mi- a spus că la toamnă o să taie şi un viţel, o să aibă şi un butoi de vin bun, avem şi raţe şi gâşte şi găini şi purcei, să facem nuntă mare.” Tata... i- a sărit ţandăra. Zice: „Mata pe unde ai intrat aici?” „Păi, aţi văzut că pe aici, pe uşa asta...” „Ieşi afară!” A ieşit. După un timp, intră [din nou]: „Părinte, dumneavoastră sunteţi de altă părere?” „Da, sunt de altă părere. Noi acuma suntem la sfârşitul lui decembrie. De la Crăciun până la Sfântul Ioan n- avem voie să facem cununii, dar a doua zi după Sfântul Ioan să faceţi cununia. Cum o să trăiţi fără cununie?” Acuma le- a spus clar: „Cum să trăiţi fără cununie?” Nu? Dacă ai fi sfântul sfinţilor, cât poţi să stai fără păcat? „Păi, cum să facem? Noi, aşa, fără rude, fără colegi?” „Fără nimic! Şi se face zaiafetul la primul copil.”

Şi tatăl dumneavoastră i- a cununat, nu?

Da. Şi aşa au făcut. Au făcut cununia foarte restrânsă şi, după vreo zece luni, sora mea a născut un băieţel, Gruia. Şi atunci a făcut zaiafetul cela cu viţel, cu butoi de vin, cu raţe, cu gâşte, cu purcei, cu tot ce este, cu filme, cu fotografii... Cumnatul meu a făcut o glumă foarte frumoasă. S- a dus la un giuvaergiu din Cernăuţi şi a pus la diploma ei de onoare o ramă de aur şi pe urmă a luat un cuiuţ şi- a bătut diploma deasupra prispei. „Acuma avem copil. N- avem nevoie de profesoară de franceză, nu? Avem nevoie de mamă şi de bucătăreasă, nu?” Toată lumea a râs, nimeni nu s a supărat. Şi ea a continuat, totuşi...

Când aveaţi cinci ani, aţi avut un accident cu o căruţă şi era să muriţi.

Nu era accident, era vina mea. Eu sunt născut în 1912. În 1914, s- a declarat războiul mondial. În satul nostru a venit o ceată de chirghizi din Rusia, foarte sălbatici. Nu numai că prădau tot ce era – şi cai, şi vaci, şi viţei, şi gâşte, şi găini, şi tot ce avea omul, dar erau brutali. Dacă nu înţelegeai ce vorbeau ei – şi cine să înţeleagă ce vorbeau chirghizii, nu? –, dădeau cu patul armei în spate, au tras şi cu puşca în oameni. Erau foarte violenţi, foarte sălbatici. Până să ajungă ei în satul nostru, tata era pe front, ca militar...

Înainte de a fi preot, nu?


Nu, nu! Ca preot. Pe front, fiecare regiment avea un preot militar, ca să- i spovedească, să- i înmormânteze. I s- a dat un cal bun şi el mergea din loc în loc, chiar pe front, la tranşee, să spovedească, să împărtăşească, să- i mai ajute. Mama era cu mine şi cu sora mea, mai mică cu doi ani ca mine, deci abia avea câteva luni, abia se născuse. Şi ce a făcut mama? A ascuns caii în şură, la uşa de la şură a pus snopi peste snopi, că astupau uşa, iar cailor le- a dat şi ovăz şi fân, ca ei să ronţăiască, să nu necheze, să nu ştie chirghizii că acolo sunt cai. Şi ei au trecut pe acolo, s- au uitat şi la şură, şi în grajd, şi în toate părţile şi nu au luat caii. Când ei au trecut în alt sat, mama a pus caii la haraba – harabaua e mai mare decât o căruţă obişnuită –, a pus porumb, grâu, făină, toate hainele, covoarele. Mama mâna caii, pe sora mea o ţinea în braţe şi mâna şi caii, iar pe mine m- a dat în seama unei fetiţe din vecini. Vecinii ne-au rugat: „Dacă vă refugiaţi, luaţi- o şi pe fata mea, să nu vie chirghizii să- i facă vreun rău”. Şi ne- am refugiat cu sute, sute, sute de căruţe... Nu numai din satul nostru, ci din toată regiunea Bucovinei. Fiind sute de căruţe, când intram într- un sat, nu mai era lărgime, nu? Când eram pe câmp, mergeau şi pe câmp şi pe de lături. Or, căruţa era încărcată nu cu sute de kilograme, cred că avea peste 2000 kg cu tot ce avea. Când urca pe o grămadă de prundiş, scârţâia. Dar pe mine mă interesa scârţâitul, şi voiam să ştiu de ce scârţâie – putea să fie ceva sub căruţă. Stând în braţe la fata ceea care s- a refugiat, ea se uita după alţi băieţi, nu? Eu, în timpul cela m- am uitat să văd cine scârţâie. Uitându- mă cine scârţâie, am căzut din haraba şi ultima roată din spate mi-a trecut pe aici [arată spre abdomen]. Mi- au ieşit intestinele, eram plin de sânge şi nu mai suflam.

Foarte grav!

Foarte grav... Oamenii toţi ţipau la mama: „Mamă criminală, că n- ai avut grijă de copil!” Dar cum să aibă grijă şi în spate şi în faţă, nu?

Câţi ani aveaţi?

Doi ani şi câteva luni.

Şi mai ţineţi minte? Sau vi s- a povestit?

Nu, mi- a spus mama. Eu ţin minte altceva, o să vă spun imediat ce. Şi, mergând mai departe, toţi oamenii ţipau la ea: „De ce duci cadavrul sute de kilometri? La primul sat la care ajungem, dă- l popii de acolo, să- l îngroape! Cum ai să duci cadavrul ăsta sute de kilometri? Cine ştie ce se mai întâmplă pe drum, nu?” Şi aşa a făcut mama: în primul sat unde a ajuns, a întrebat unde stă părintele. M- a dus acolo. Şi părintele a spus: „Eu nu pot să- l ţin în casa mea, du- l la cântăreţ!” Cântăreţul nu era un cântăreţ cu şcoala de cântări, era cel mai bătrân om, care ştia pe de rost cântările aşa era obiceiul în satele cu ţărani. M- a dus mama acolo, i- a dat nişte bănuţi, i- a dat cămăşuţă curată. Mama ţesea în casă, şi cămăşile mele de noapte erau mult mai lungi ca mine – ca să ţină mai mulţi ani, nu? Dacă era din in, nu ţinea? Nu era ca acuma, din bumbacul ăsta. Şi i- a dat toate astea şi i- a dat şi adresa bunicilor mei din Bosanci. Până să ştie unde- i groapa... „Eu, când m- oi întoarce din refugiu, să ştiu unde să mă duc la cimitir, nu?” Şi m- a dat acolo. Eu, fiind plin şi de fecale şi de sânge, soţia lui m- a spălat cu apă călduţă, m- a spălat bine, cu săpun, cu tot ce trebuie, m- a pus pe masă, mi- a pus lumânarea ceea în spirală, de comând. Adică se pune pe piept la mort o lumânare de ceară de albine în formă de spirală şi numai cu vârful în sus. Adică ea e rotundă, rotundă, rotundă, din ce în ce mai mare, mai mare, mai mare, iar ultima e cu un vârf care se strânge, ăla tot îl tragi, tot îl tragi, şi ţine toată noaptea, dacă nu şi mai mult. Şi cântăreţul îi spune: „Babo, ia închide fereastra”. „Păi, e închisă.” „Închide uşa.” „E închisă.” „Atunci de ce clipoceşte lumânarea?” Baba: „Unde vezi tu curent?” „Uite, vino încoace, lângă lumânare!” Ea, când vine lângă lumânare, vede că copilul suflă. E fenomen simplu: ea, când m- a spălat cu apă călduţă, tot umblând mereu pe la inimă, inima mi s- a pus în mişcare.

Extraordinar!

Şi inima n- are de lucru, şi pune şi plămânii în mişcare!

Extraordinar! Minune dumnezeiască!

Nu- i prima, nici ultima. Aşa a fost. Şi el, ce a făcut? Zice: „Măi, babo, dar doamna aceea care ne- a dat bani, ne- a dat şi adresa unde merge ea”. În loc să- i spună unde- i mormântul, trebuie să- i spună acuma că o- nviat copilul, nu? Şi omul ce a făcut? A ieşit la drum. Căruţele continuau să fugă cu refugiaţii. Şi el a strigat vreo două, trei ceasuri: „Măi, care din voi merge în Suceava, la Bosanci?” Şi, după vreo două ceasuri, unul zice: „Eu, dar ce ai? Fugi şi dumneata de aici?” „Nu! Uite ce s- a întâmplat!” – şi i- a povestit ce s- a întâmplat. „Du- te cu scrisoarea aceasta la Bosanci, şi ai să vezi că doamna aceea are să- ţi răsplătească această oboseală, această bunăvoinţă!” Şi aşa a făcut. El a dus scrisoarea la mama. Mama n- a putut să mai vie cu căruţa înapoi, era imposibil să vie împotriva atâtor căruţe. A venit pe jos. M- a luat în braţe şi... Ea a întrebat mereu dacă o căruţă merge la Suceava, şi când a aflat că merge, m- a luat cu ea. Întâi m- a legat cu foarte multe faşe de astea aici, unde era spart, unde ieşiseră intestinele. Şi m- a dus la Suceava... De aici, încep eu să povestesc, nu mama. Eu mi- am revenit – nu numai cu viaţa şi cu plămânii şi cu inima, şi mi s- a părut la Suceava – acolo, spitalul e înconjurat de foarte mulţi brazi. Şi atâta ţin minte, că acolo unde am ajuns era un scrânciob înalt de la pământ la cer, şi o doamnă îmbrăcată în alb – eu credeam că e o sfântă, ori înger, ori Maica Domnului, cineva. Mă dă uţa cu scrânciobul cela înalt de la pământ la cer – pentru că atunci când m- a luat în braţe un medic, ori o doctoriţă, ori o asistentă, ori cine o fi fost, era îmbrăcat în alb şi- mi spunea: „Nani, nani”, că eu plângeam de durere. Mie mi se părea că mă dă uţa cu scrânciobul cela. Şi dacă vedeam deasupra cerul şi jos pământul, nu- i înalt ca de la pământ la cer? Ei, pe urmă – aşa mi amintesc! Restul nu- mi amintesc, că m- au anesteziat şi mi- au făcut operaţia. Restul mi- a povestit mama, nu e interesant nimica. Interesant e asta, ce am văzut eu.

“Suntem o ţară sub ocupaţie!” – un mesaj dur transmis de Biserica Greciei întregului popor

- Biserica Ortodoxă a Greciei a transmis poporului un mesaj fără echivoc despre situaţia în care se află Grecia, printr-un document oficial în care se arată că  “ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri”.

“Declarăm că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri”. Fiecare grec a primit o scrisoare cu acest mesaj. Rareori asistăm la o atitudine atât de intransigentă şi directă, care să vină din partea bisericii.


Enciclică a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei “CĂTRE POPOR”
“Ierarhia Bisericii Greciei, care s-a întrunit în şedinţă ordinară, simte nevoia să se adreseze creştinilor săi, poporului lui Dumnezeu, dar şi fiecărui om bine intenţionat, pentru a vorbi pe limba adevărului şi a dragostei.
Zilele pe care le trăim sunt grele şi critice. Trecem ca ţară printr-o criză economică cumplită care creează multora nesiguranţă şi teamă. Nu ştim ce ne aşteaptă în ziua de mâine. Ţara noastră se pare că nu mai este liberă, ci în fapt este administrată de creditorii noştri. Ştim că mulţi dintre voi aşteptaţi de la Biserica ce vă păstoreşte să vorbească şi să ia poziţie asupra evenimentelor la care suntem martori.
Este adevărat că ceea ce se întâmplă în patria noastră este inedit şi cutremurător. Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru.
Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri.
Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitărilor lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre.
În faţa acestei situaţii orice om raţional se întreabă: de ce nu am luat mai devreme toate aceste măsuri drastice, care astăzi sunt caracterizate drept necesare. De ce nu am schimbat la timpul lor toate aceste patogenii ale societăţii şi ale economiei pe care azi le realizăm în un mod brutal?
Persoanele de pe scena politică din ţara noastră sunt, de decenii, aceiaşi. Cum au socotit atunci costul politic, ştiind că conduc ţara la catastrofă, iar azi ei se simt în siguranţă, pentru că acţionează de pe poziţia celor care dau porunci? Au loc răsturnări radicale pentru care altădată se revolta întreaga Grecie, iar azi ele se impun aproape fără împotriviri.
Criza noastră economică, în cuvinte foarte simple, se datorează diferenţei dintre producţie şi consum.
Între ritmul lent al producţiei pe care îl atingem şi nivelul ridicat de viaţă cu care ne-am învăţat să trăim. Când ceea ce se consumă este mult mai mare decât ceea ce se produce, atunci balanţa economică înclină spre partea cheltuielilor.
Ţara noastră, pentru a face faţă, este nevoită să se împrumute cu speranţa că balanţa perturbată se va reechilibra. Atunci când însă nu se întâmplă acest lucru şi debitorii cer returnarea împrumuturilor plus dobândă, se ajunge la criză şi la faliment.
Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul.
O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor.
Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie.
Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele.
Într-o asemenea perspectivă, deşertăciunea se ia la întrecere cu iraţionalul şi lupta o câştigă totdeauna tragicul. Când te adresezi tinerilor şi îi întrebi: “de ce iei droguri, fiule?” şi îţi răspund: “spuneţi-mi dumneavoastră de ce să nu iau? Nu sper nimic, nu aştept nimic, singura mea bucurie este atunci când înfig injecţia şi călătoresc (în alte lumi)”; sau atunci când atragi atenţia unui tânăr că luând droguri va muri, iar el îţi răspunde cu un zâmbet tragic: “nu înţelegeţi că eu iau droguri, ca să trăiesc”, atunci înţelegi cât de incredibil de adevărate şi de potrivite în tragismul lor sunt cuvintele de mai sus.
În loc deci de sens al vieţii noi am urmărit bunăstarea, traiul bun, puterea economică. Când însă nu există altă perspectivă de viaţă în afară de consum, când puterea economică şi demonstrarea ei ostentativă devine singurul mod al recunoaşterii sociale, atunci diferenţierea de restul lumii este singurul drum de viaţă, pentru că altfel, dacă nu eşti imoral, eşti prost.
Aşa au gândit şi au făptuit mulţi, aşa am ajuns la diferenţierea şi de putere, dar şi de poziţie în poporul nostru. Întrebarea – dilema lui Dostoievski “libertate sau fericire?” o trăim în tot tragicul ei. Am ales bunăstarea contrafăcută şi am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea ţării noastre.
Astăzi omul în mod justificat tremură mai degrabă “oare nu cumva i se vor micşora veniturile?”, dar nu se nelinişteşte pentru deficienţele educaţiei care îi privesc pe copiii săi şi nu se îngrijorează de înjosirea persoanei umane.
Aceasta deci este esenţa adevăratei crize şi sursa crizei economice pe care atât de nemilos o exploatează actualii “negustori de popoare”.
În Sinodul Ierarhiei, noi, părinţii voştri duhovniceşti, ne-am făcut autocritica, am dorit să ne confruntăm cu responsabilităţile noastre şi să cercetăm care este partea noastră de vină în prezenta criză. Ştim că uneori v-am mâhnit, v-am smintit chiar. Nu am reacţionat direct şi la momentul potrivit faţă de atitudini care v-au rănit.
Negustorii distrugerii relaţiei dintre popor şi Biserica sa care îl păstoreşte au exploatat îndeajuns şi în mod pragmatic scandalurile fabricate şi au încercat să destrame încrederea dumneavoastră în Biserică.
Dorim să vă spunem că Biserica are antidotul consumului ca mod de viaţă şi acesta este asceza. Şi dacă consumul este sfârşitul, pentru că este o viaţă fără sens, asceza este drumul, pentru că conduce la o viaţă cu sens. Asceza nu este privarea de plăcere, ci îmbogăţirea vieţii cu sens. Este antrenamentul sportivului care îl conduce la competiţie şi la medalie, iar această medalie este viaţa care biruieşte moartea, viaţa care se îmbogăţeşte cu dragoste. Asceza este drumul libertăţii, împotriva sclaviei inutilului care astăzi ne înjoseşte.
Ne nelinişteşte situaţia Educaţiei noastre, pentru că sistemul educaţional actual se raportează la elev nu ca la o persoană, ci ca la un calculator electronic şi singurul lucru pe care îl face este să îl “încarce” cu materie, neinteresându-se de întreaga sa personalitate şi de aceea copiii noştri cu îndreptăţire se împotrivesc.
De aceea suntem neliniştiţi în privinţa proiectului Noului Liceu care se pregăteşte. Manualele şcolare se scriu, într-adevăr, cu răspunderea guvernului, dar conţinutul lor îl vizează şi pe ultimul cetăţean grec, care aşteaptă de la Biserica sa să îi facă cunoscut cu putere şi glasul său smerit.
Înţelegem că toate parohiile noastre trebuie să devină spaţii ospitaliere pentru tinerii noştri, aşa cum sunt deja destule dintre ele, în care mulţi tineri găsesc refugiu în căutarea lor după sens şi speranţă.
Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan, nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă şi care să păstorească cu putere. O Biserică care nu se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, indiferent dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.
Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei.
La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare şi încearcă să o submineze. Ei ştiu că dacă vor “pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde Dumnezeu a fost luptat, scopul final era omul şi înjosirea lui. Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane.
Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă priveze de speranţă.
Aduceţi-vă aminte că pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, este o criză care urmăreşte controlul mondial de către puteri care nu sunt iubitoare de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvânt pentru actuala situaţie, pentru că nu a încetat să fie şi trup al lumii, parte a istoriei. Nu poate să îngăduie nici nu fel de nedreptate, dar este datoare să arate disponibilitate pentru mărturisire şi martiriu.
Ştim că oamenii de lângă noi suferă de foame, se află în sărăcie, se sufocă economic, deznădejdea de multe ori stăpâneşte inima lor. Cunoaştem acest lucru, pentru că prima lor oprire în căutarea speranţei este Biserica din zona lor, parohia lor. Scopul şi lupta noastră este ca fiecare parohie să devină centrul de unde activitatea pastorală a bisericii locale să îmbrăţişeze întreaga societate locală respectivă.
Decizia noastră este să creăm un observator al problemelor sociale cu scopul de a urmări îndeaproape şi de a preîntâmpina metodic problemele pe care le creează prezenta criză.
Scopul nostru este să dezvoltăm lucrarea de asistenţă socială a fiecărei parohii, în aşa fel încât să nu mai existe nici măcar un om care să nu aibă o farfurie de mâncare. Cunoaşteţi şi dumneavoastră că în această privinţă Biserica realizează o lucrare uriaşă. Cunoaşteţi acest lucru, pentru că mulţi dintre dumneavoastră sprijiniţi voluntar acest efort al parohiei voastre şi îl susţineţi economic. Vă chemăm să staţi aproape fiecare de parohia voastră, ca să ne confruntăm împreună cu aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut şi altă dată prin sărăcie şi foame, dar a îndurat şi a biruit, pentru că atunci avea perspective. Noi toţi putem să ajutăm pe unul şi unul pe mulţi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci de putere şi de dragoste. Cu acest duh, adunaţi-va în jurul marii noastre familii, Biserica, scoţând la iveală greşelile noastre, căutând sensul vieţii în dragoste, vom ieşi din acest ceas greu”.


Sinodul Bisericii Greciei

VIDEO. Tineri francezi (fundamentalisti, in opinia HotNews), arestati la Paris dupa ce au intrerupt o piesa de teatru unde Iisus aparea murdarit cu excremente pe fata

Politistii din Paris au arestat aproximativ 20 de fundamentalisti crestini, care au intrat intr-o sala de teatru si au aruncat cu bombe urat mirositoare in semn de protest fata de un spectacol unde fata lui Iisus Hristos apare murdarita de excremente, transmite AFP. Incidentul a avut la Theatre de la Ville, pe malul Senei, in apropiere de catedrala Notre Dame.

Piesa "Sul concetto di volto nel figlio di Dio", regizata de italianul Romeo Castellucci, este povestea unui barbat desfranat, aflat in grija fiului sau.

O copie a unui portret al lui Iisus Hristos, realizat de artistul renascentist Antonello da Messina, este amplasata in fundul scenei si, spre sfarsitul reprezentatiei, pare sa fie acoperita de excremente.

Miercuri seara, dupa cateva zile in care au incercat fara succes sa intre in teatru, protestatarii din organizatia Institut Civitas au patruns in sala si au aruncat bombe urat mirositoare in public, strigand: "Destul cu crestinofobia!"

Un spectator a spus ca "demonstrantii erau oameni foarte tineri, foarte suparati, insa foarte bine imbracati".

Tinuti departe de teatru de fortele de ordine, protestatarii au aruncat cu oua si ulei spre cladire si spre cei care intrau in imobil, cantand in latina si rugandu-se in genunchi.

Asociatia episcopilor romano catolici din Franta a condamnat "violentele produse in timpul recentelor demonstratii... Biserica Romano-Catolica din Franta nu este nici fundamentalista, nici obscurantista".

Vedete ale lumii artistice franceze, intre care Juliette Binoche si Michel Piccoli, s-au alaturat unui comitet creat pentru sustinerea Theatre de la Ville. La randul sau, Civitas a facut apel la o demonstratie de masa "in onoarea lui Hristos".


Citeste mai multe despre piesa si vezi poze aici.


Sursa: HotNews
Related Posts with Thumbnails