Întrucât
istoria neamului nostru a fost golită de Duh în perioada comunistă, iar
în manualele de astăzi marii noștri voievozi sunt tratați cu
superficialitate, se cade ca noi, preoții, să ținem trează conștiința
creștină a românilor, știind bine că un popor care nu-și cunoaște
trecutul și nu-și cinstește martirii nu are parte de viitor. De aceea,
doresc să parcurgem în cele ce vor urma, viața Sfântului Voievod Mihai
Viteazul.
Născut în anul 1558 în localitatea Târgul
de Floci (numită așa după târgul de lână de aici), aproape de Giurgeni,
jud. Ialomița, fiul lui Pătrașcu cel Bun, domn al Munteniei între anii
1554-1557 și al doamnei Teodora Cantacuzino. Bunul Dumnezeu l-a pus încă
de la naștere pe Mihai pe calea răbdării și a suferinței, dobândind
calități care i-au fost de mult folos în menirea pe care o avea de
împlinit mai târziu. Tatăl său a fost ucis de cei ce-i râvneau tronul în
1557, așa că Mihai se naște în 1558 deja orfan, iar mama sa, doamna
Teodora, este obligată să ia calea pribegiei, deoarece cei care i-au
ucis soțul vroiau să ia și viața lui Mihai. În cele din urmă, se retrage
la Mănăstirea Cozia, iar pe Mihai, pentru siguranță, îl încredințează
unui unchi, Epitropul Iani, slujbaș de nădejde al Patriarhiei de
Constantinopol. Astfel, Voievodul
Mihai a crescut printre călugării din Constantinopol și de la Muntele
Athos, învățând aici postul, ascultarea, rugăciunea și dragostea de
neam.
Ajuns la maturitate, se întoarce în
Muntenia unde ajunge datorită firii sale puternice și realelor calități
de conducător, pe rând ban de Mehedinți, postelnic, mare agă, pentru ca
în anul 1593 să-l găsim ca Ban al Craiovei. A fost arestat și condamnat
la moarte prin decapitare de către domnitorul Alexandru cel Rău, ce-l
acuza de complot împotriva sa. În drum spre locul de execuție, trecând
prin fața Bisericii Albe Postăvari (București), i se îngăduie să intre
în biserică spre a se închina la icoana Sf. Nicolae, unde, cu lacrimi,
cere ajutorul Sfântului, făgăduind că va construi o biserică, de va fi
scăpat de moarte. Ajuns în fața
călăului, vedem rodul și puterea rugăciunii Voievodului, nu așa cum
spune istoria comunistă despre călău că s-ar fi speriat de statura sa
impunătoare, ci călăul, mustrat de Sf. Nicolae, a scăpat securea din
mână și a fugit. Imediat boierii de față au implorat
iertarea de la Alexandru cel Rău, cumpărând în cele din urmă cu bani
viața Voievodului Mihai.
În septembrie 1593, cu ajutorul
Patriarhiei de Constantinopol și al sultanului pe care a trebuit să-l
cumpere cu bani, mulți din ei împrumutați de la cămătarii Porții Otomane
(un fel de F. M. I. de astăzi), tronul Țării Romanești. La 11 Octombrie
1594, a fost înscăunat și, la începutul lui noiembrie, au și început a
bate cămătarii la ușă, după năravul împământenit, spre a-i cere să
jupuiască bietul popor, spre a le plăti lor banii împrumutați cu
vicleșug. Domnul Mihai a înțeles că poporul era sărăcit și sătul de
dijmele puse de domnii dinainte; ori el nu putea suge sângele norodului
în interesul cămătarilor; de aceea a pus la cale un plan de eliberare a
țării de sclavia cămătarilor și a Porții Otomane ce supravegheau pe
domnitor (asemeni comisarilor U.E.). Astfel, la 03-11-1594, cheamă
cămătarii să le dea datoria, dar după ce îi adună într-o casă aproape de
Târgoviște, dă foc casei, iar cei care au scăpat de flăcări au fost
uciși de gărzile domnitorului. Cu această ocazie, printr-un atac dat
asupra gărzilor turcești, scapă țara de dânșii, fugărindu-i peste
Dunăre. Ne-a rămas acel discurs memorabil consemnat în cronicile vremii
ținut în fața poporului: “Mă
liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și
închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste;
deșteptați-vă, că am dormit destul.” (Ridică, Doamne, și azi un Voievod, că am dormit destul, deși se cântă de 22 de ani Deșteaptă-te Române).
Imediat ce a scăpat țara de cămătari și turci, Voievodul s-a îngrijit
să-și respecte făgăduința făcută Sf. Nicolae de a zidi o mănăstire,
lucru făcut pe dealul Mihai Vodă din București. Prin lucrarea lui
Dumnezeu, mănăstirea a scăpat de a fi dărâmată de Ceaușescu în 1985,
fiind mutată 289 m, până pe strada Sapienței nr. 4, pe malul drept al
Dâmboviței.
Înainte
de a fi înscăunat, a convocat, în august 1594, un Sinod la Iași cu
ierarhii din ambele țări române pentru stoparea propagandei catolice ce
luase avânt, mai ales în Moldova, înființând cu acest scop Episcopia de Huși. Tot
în acest sens, convoacă un alt Sinod, în aprilie 1596, la Târgoviște.
Însăși Voievodul Mihai a îndemnat clerul să vegheze cu strictețe la
respectarea dogmelor și canoanelor rânduite de cele 7 Sinoade Ecumenice.
În 4 iunie 1585, a reușit în urma deselor cereri către Dieta din Ardeal, asemeni
Sf. Constantin cel Mare în Imperiul Roman, să obțină un decret dat de
Dietă ce recunoștea religia ortodoxă (până atunci tolerată) în rândul
religiilor constituționale, trecerea Mitropoliei Ardealului direct sub
jurisdicția Mitropoliei de la Târgoviște și scutiri de dări pentru
preoții ortodocși, asemenea celor catolici. Deoarece sub
influența calvină s-a aprobat într-un Sinod la Aiud în 1551,
recăsătorirea preoților ortodocși, a obținut prin decretul din 4 iunie
1595 și o lege care sancționa satul al cărui preot se recăsătorea, iar
enoriașii nu anunțau ierarhul de această fărădelege, cu o amendă de 200
de florini. Vedem de aici că Voievodul era conștient că numai un cler cu
o adevărată viață spirituală putea călăuzi corect poporul și face față
propagandei calvine și catolice.
