2.8.13

100 de ani de la nasterea Parintelui Ilarion Argatu. Avva Ilarion a plecat la cele vesnice cu aceste ultime cuvinte: "Rugati-va la Maica Domnului!"

(Articol apărut în "Icoana din Adânc" Nr.20, iunie 1999)

Avva Ilarion a plecat la cele veşnice cu aceste ultime cuvinte: "Rugaţi-vă la Maica Domnului!"
 
Când l-am văzut ultima oară, în chilia sa, cu puţin înaintea mutării la cele veşnice şi sfinte, pe părintele Ilarion Argatu (cu numele şi prenumele anume predestinate slujirii în bucurie şi sfântă ascultare!), ne-a strâns la piept cu o căldură deosebită a gestului, am zice sfinţitoare, i-am sărutat crucea, inima şi dreapta, ca de obicei, apoi ne-am sărutat creştineşte, cu multă recunoştinţă şi bucurie din partea noastră, cu multă dragoste părintească şi ocrotitoare grijă duhovnicească din partea sa, pentru că sfinţia sa a fost şi va rămâne unul dintre cei mai importanţi şi iscusiţi luminători şi călăuzitori ai creşterii vieţii noastre sufleteşti! Am fost, suntem şi vom fi mereu legaţi, prin Mila lui Dumnezeu, de sufletul nobil al cuvioşiei sale şi, de aceea, poate, ne-am bucurat ore întregi de darurile cu care Cel de Sus îl înzestrase din belşug, dintre care ne-au mişcat în mod deosebit trei: blândeţea unită cu bunătatea, smerenia pilduitoare şi îndelunga răbdare, într-o jertfire exemplară, ca în Pateric! Vorbirea sa era simplă, directă, deosebit de blândă (uneori, la nevoie, extrem de fermă!), fără nici o înfloritură inutilă, dar cu o coloratură specială a graiului moldovenesc, împletită, atunci când era cazul, cu vorbirea în dodii, atât de ziditoare dacă cei care o ascultă, înţeleg mesajul ei duhovnicesc tainic, învelit într-o smerenie nebiruită...
Bogaţii şi săracii, savanţii şi neştiutorii de carte, generalii şi soldaţii, artiştii şi sportivii, scriitorii cu har şi publicăreţii veleitari ("strategi" autoprogramaţi ai penultimelor interviuri), personalităţi proeminente autentice şi "maeştrii" închipuiţi şi umflaţi de pretenţii vulgare (pe aceştia din urmă avva Ilarion îi numea "înşelaţi", miluindu-i cu rugăciunile sale totdeauna ascultate, dar ferindu-se de viclenia lor ca de aluatul fariseilor!), ţăranii şi orăşenii, târgoveţii şi gospodinele, studenţii şi elevii, bătrânii şi copiii, părăsiţii şi neştiuţii, uitaţii şi urgisiţii, credincioşii şi îndoielnicii, umilnicii şi trufaşii, sănătoşii şi bolnavii, îmbisericiţii şi demonizaţii, înţelepţiţii şi nesocotiţii, frumoşii şi urâţii, blânzii şi mânioşii, neprihăniţii şi intriganţii, dezinteresaţii şi afaceriştii, "prostimea" şi "oficialii", "guguştiucii" şi securiştii, fidelii şi trădătorii, toţi veneau la sfinţia sa, împinşi de un necaz, durere sau interes oarecare, curat sau necurat, cinstit sau necinstit, sincer sau cu vicleşug, ascultându-i mai puţin cuvintele, uneori rostite cu greutate din pricina slăbiciunii sau oboselii venite cu vârsta şi mai mult rugăciunile de dezlegare, făcute cu o dragoste suprafirească şi cu o răbdare îngerească de zeci, sute şi mii de ori, într-o monodinie desăvârşită şi desăvârşitoare, care mişca şi cele mai împietrite inimi şi lumina, măcar pentru câteva clipe, chiar şi cele mai întunecate conştiinţe...
La flacăra iubirii sale covârşitoare, pline de compasiune pentru suferinţele şi necazurile "tălpii şi prostimii" ţării, pe care a iubi-t-o până la ultima sa suflare, cu o dăruire de sine atât de totală, încât, în cele din urmă, mulţi dintre cei mai apropiaţi ai săi care doreau să-l mai ocrotească, au înţeles că Părintele va pleca din lume înconjurat de credincioşii săi dragi, renunţând să-i mai zică ceva în acest sens! Părintele Ilarion asculta cu o atenţie concentrată şi binevoitoare pe fiecare dintre cei care băteau la poarta inimii sale generoase, de-o bunătate proverbială şi cu ajutorul harului deosebit pe care îl avea de la Dumnezeu, vădit şi adeverit, citea, de obicei dintr-o privire, adâncul durerii celor care îi cereau sfat duhovnicesc, şi cu multă delicateţe le dăruia şi leacul potrivit, încurajându-i să-şi ţină nădejdea trează!
O întâmplare revelatorie, din multele pe care le cunoaştem, ne arată la ce adâncime de smerenie insondabilă ajunsese: aflasem că, în urmă cu mulţi ani, avusese o neînţelegere de moment cu un monah, ajuns la rândul său la o treaptă de trăire duhovnicească mai adâncă, neînţelegere care lăsase o oarecare stinghereală între cei doi, dar ceea ce este mai important o piedică pentru o conştiinţă duhovnicească în drumul ei către desăvârşire şi sfinţenie... Am "intervenit" pe lângă avva Ilarion cel blând cu inima, rugându-l să-i scrie câteva rânduri de iertate creştinească şi frăţească celuilalt, deşi mai mult acela greşise... S-a rugat ca de obicei, a închis ochii într-o smerită cugetare, i-a redeschis mari şi luminoşi, ne-a privit cu dragoste şi apoi i-a scris câteva rânduri pline de căldură şi smerenie părintelui aceluia! Le-am dus personal rândurile respective şi bucuria sfinţitoare şi forţa smereniei au biruit iarăşi... Cei doi părinţi duhovniceşti au rămas în pace şi bucurie duhovnicească, constituind o pildă vie pentru noi, păcătoşii, care greu ne hotărâm să cerem scuze când greşim, dar să ne mai şi iertăm!
Părintele Ilarion, "Părintele" cum îi ziceau cu dragoste majoritatea credincioşilor, avea o adâncă şi întinsă experienţă duhovnicească şi de viaţă, pustnicise ascuns într-un pod ani de zile, se deprinsese cu postul aspru, privegherea şi rugăciunea cea de toată vremea, dormea câteva ceasuri în scaun, călcând pe urmele marilor nevoitori din Pateric, rămânând mereu zâmbitor şi binevoitor, plin de solicitudine şi compasiune pentru cei săraci şi obidiţi, pentru "cei mici" ai Domnului nostru Iisus Hristos, pe care i-a iubit până la uitarea de sine, căci de lepădat se lepădase demult de sinele său... A ctitorit Biserici, mânăstiri, a contribuit decisiv la restaurarea şi pictura multor Biserici, a dăruit sume mari Sfintei mânăstiri Cernica şi chiar Patriarhiei (care întotdeauna l-a preţuit duhovniceşte, răsplătindu-l fără o publicitate ieftină şi vulgară, aşa cum cei duhov-niceşti ştiu s-o facă, păstrând cu smerenie aurul etern şi aruncând aurul efemer ca pe un gunoi!), a cumpărat un teren la Ierihon pentru a ctitori o sfântă mânăstire ortodoxă ( misiune lăsată, ca testament, părintelui Alexandru, unul dintre copiii săi dragi, dar, ceea ce este cel mai important, a ajutat hotărâtor la naşterea duhovnicească a multor suflete, învăţându-le cu îndelungă răbdare cum să devină Biserici vii ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, gonindu-l neobosit şi neînfricat pe cel rău din casele şi din vieţile oamenilor, a ajutat mulţi tineri să devină preoţi sau monahi, a sfătuit Episcopi şi chiar Patriarhi (toţi Patriarhii, chiar şi ai altor Biserici surori, l-au preţuit ca pe un bărbat cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare!), a luminat oameni cu putere de decizie în stat să facă lucruri plăcute lui Dumnezeu, şi-a iubit vrăjmaşii, rugându-se pentru ei stăruitor; i-a iertat chiar şi pe acei sărmani pseudocreştini, duplicitari înrăiţi, puţini la număr, dar tenaci, amăgiţi şi amăgitori (care i-au înregistrat cuvintele de foc duhovnicesc, valorificându-le apoi substanţial, fără binecuvântarea sa, împă-unându-se histrionic cu această ispravă meschină, vrednică de milă!), biruind toate obstacolele şi ispitele (şi nu puţine au fost!) cu rugăciunea, postul, sfânta ascultare şi o înfricoşată smerenie pe care puţini au înţeles-o în reala ei sfinţenie lucrătoare, confundând-o cu o simplă respectare, oarecum recunoscută şi aceea, a voturilor monahale!

2 august - doi ani de la trecerea in vesnicie a scriitorului Florin Stuparu. Un text de exceptie al acestuia despre comunism si globalizare


Sunt douăzeci de ani de cînd ne-am liberat de „comunism” şi am început să ne „globalizăm”. Şi începem să înţelegem că nu am făcut decît să schimbăm o înşelare cu alta, fără a desluşi însă prea lămurit scopul acestora. Ei bine, vechiul „comunism” şi noua „globalizare” sînt cele două căi prin care omenirea răzvrătită împotriva Ziditorului ei (şi povăţuită de Iudeii cei ucigaşi de Dumnezeu) încearcă a se uni iarăşi împreună, precum la zidirea acelui turn din Babilon, întru un gînd, şi întru un duh, şi întru o cuvîntare şi întru o lucrare de obşte. (Iar ce este cu adevărat această lucrare, vom spune ceva mai jos.)

Despre „globalizare” se vorbeşte şi se scrie necurmat de la o vreme şi orice om cu oarecare minte vede limpede că prin aceasta nu se urmăreşte decît înrobirea desăvîrşită a toată lumea şi a fiecăruia dintre „cetăţenii” sferei pămînteşti, a „globului” (proastă vorbă!), sub o singură stăpînire a răului. Ceea ce se ia în seamă mai puţin, tocmai pentru că e la vedere, sînt mijloacele prin care se săvîrşeşte lucrarea. Iar acestea sînt industrializarea şi tehnologia. Căci, pentru a înrobi în chip desăvîrşit şi deodată nenumăraţi oameni nu e de ajuns să ai o armată de zbiri, precum Egiptenii în vremea robiei de patru sute de ani a Evreilor. Dovadă că aceştia din urmă s-au înmulţit şi s-au întărit mai mult decît stăpînii lor, încît Faraon a încercat să-i stîrpească ucigînd pe cei întîi-născuţi ai lor de parte bărbătească (vezi la Ieşirea 1:9-16). Nu, nici o putere armată nu poate ţine cu sila în robie milioane de oameni, ca să nu zic miliarde, precum se întîmplă acum. Pentru aceasta e nevoie de altceva, şi diavolul cel mare împreună cu ajutoarele lui omeneşti a găsit mijlocul: banda de asamblare şi cartela de pontaj, prin care a nimicit meşteşugurile, schimbîndu-l pe om într-o maşinărie între alte maşinării, într-un robot între roboţi. (Iar ceea ce se întîmplă în fabrici se petrece şi în birouri şi în ceea ce numim „servicii”.) Iar maşinile nu se răzvrătesc, ba încă roboţii omeneşti se luptă pentru a munci tot mai mult şi se mînie cînd li se cere mai puţin.

Să ne gîndim însă şi la altceva: pentru a ţine împreună neamuri deosebite e nevoie să le aduci la un gînd, iar pentru asta e foarte bună tot industializarea şi tehnologia: căci toţi roboţii omeneşti din lume fabrică aceleaşi lucruri pe care le folosesc miliarde. Să ne gîndim doar la hrană, la îmbrăcăminte şi la ce numim „cultură” (care se produce tot industrial): de unde, pînă nu demult, acestea erau „naţionale”, acum sînt – vezi bine! - „internaţionale”. Apoi, tehnologia face cu putinţă mutarea a întregi noroade la mari depărtări, ceea ce se vrea a duce la amestecarea lor trupească, la topirea lor într-o singură rasă, care să nu mai fie nici albă, nici neagră, nici galbenă, nici roşie, ci de un greţos cenuşiu. Însă lucrul cel mai însemnat care adună acum la un loc neamurile este aceea că vorbesc iarăşi o aceeaşi limbă (care nu e cea engleză, cum se crede, ci noua limbă babilonică pe temelia limbii engleze), iar aceasta nu ar fi fost cu putinţă nicidecum fără tehnologia şi industria imaginii şi a sunetului.
Related Posts with Thumbnails