Avva Ilarion a plecat la cele veşnice cu aceste ultime cuvinte: "Rugaţi-vă la Maica Domnului!"
Când l-am văzut ultima oară, în chilia sa, cu puţin înaintea mutării la cele veşnice şi sfinte, pe părintele Ilarion Argatu (cu numele şi prenumele anume predestinate slujirii în bucurie şi sfântă ascultare!), ne-a strâns la piept cu o căldură deosebită a gestului, am zice sfinţitoare, i-am sărutat crucea, inima şi dreapta, ca de obicei, apoi ne-am sărutat creştineşte, cu multă recunoştinţă şi bucurie din partea noastră, cu multă dragoste părintească şi ocrotitoare grijă duhovnicească din partea sa, pentru că sfinţia sa a fost şi va rămâne unul dintre cei mai importanţi şi iscusiţi luminători şi călăuzitori ai creşterii vieţii noastre sufleteşti! Am fost, suntem şi vom fi mereu legaţi, prin Mila lui Dumnezeu, de sufletul nobil al cuvioşiei sale şi, de aceea, poate, ne-am bucurat ore întregi de darurile cu care Cel de Sus îl înzestrase din belşug, dintre care ne-au mişcat în mod deosebit trei: blândeţea unită cu bunătatea, smerenia pilduitoare şi îndelunga răbdare, într-o jertfire exemplară, ca în Pateric! Vorbirea sa era simplă, directă, deosebit de blândă (uneori, la nevoie, extrem de fermă!), fără nici o înfloritură inutilă, dar cu o coloratură specială a graiului moldovenesc, împletită, atunci când era cazul, cu vorbirea în dodii, atât de ziditoare dacă cei care o ascultă, înţeleg mesajul ei duhovnicesc tainic, învelit într-o smerenie nebiruită...
Bogaţii şi săracii, savanţii şi neştiutorii de carte, generalii şi soldaţii, artiştii şi sportivii, scriitorii cu har şi publicăreţii veleitari ("strategi" autoprogramaţi ai penultimelor interviuri), personalităţi proeminente autentice şi "maeştrii" închipuiţi şi umflaţi de pretenţii vulgare (pe aceştia din urmă avva Ilarion îi numea "înşelaţi", miluindu-i cu rugăciunile sale totdeauna ascultate, dar ferindu-se de viclenia lor ca de aluatul fariseilor!), ţăranii şi orăşenii, târgoveţii şi gospodinele, studenţii şi elevii, bătrânii şi copiii, părăsiţii şi neştiuţii, uitaţii şi urgisiţii, credincioşii şi îndoielnicii, umilnicii şi trufaşii, sănătoşii şi bolnavii, îmbisericiţii şi demonizaţii, înţelepţiţii şi nesocotiţii, frumoşii şi urâţii, blânzii şi mânioşii, neprihăniţii şi intriganţii, dezinteresaţii şi afaceriştii, "prostimea" şi "oficialii", "guguştiucii" şi securiştii, fidelii şi trădătorii, toţi veneau la sfinţia sa, împinşi de un necaz, durere sau interes oarecare, curat sau necurat, cinstit sau necinstit, sincer sau cu vicleşug, ascultându-i mai puţin cuvintele, uneori rostite cu greutate din pricina slăbiciunii sau oboselii venite cu vârsta şi mai mult rugăciunile de dezlegare, făcute cu o dragoste suprafirească şi cu o răbdare îngerească de zeci, sute şi mii de ori, într-o monodinie desăvârşită şi desăvârşitoare, care mişca şi cele mai împietrite inimi şi lumina, măcar pentru câteva clipe, chiar şi cele mai întunecate conştiinţe...
La flacăra iubirii sale covârşitoare, pline de compasiune pentru suferinţele şi necazurile "tălpii şi prostimii" ţării, pe care a iubi-t-o până la ultima sa suflare, cu o dăruire de sine atât de totală, încât, în cele din urmă, mulţi dintre cei mai apropiaţi ai săi care doreau să-l mai ocrotească, au înţeles că Părintele va pleca din lume înconjurat de credincioşii săi dragi, renunţând să-i mai zică ceva în acest sens! Părintele Ilarion asculta cu o atenţie concentrată şi binevoitoare pe fiecare dintre cei care băteau la poarta inimii sale generoase, de-o bunătate proverbială şi cu ajutorul harului deosebit pe care îl avea de la Dumnezeu, vădit şi adeverit, citea, de obicei dintr-o privire, adâncul durerii celor care îi cereau sfat duhovnicesc, şi cu multă delicateţe le dăruia şi leacul potrivit, încurajându-i să-şi ţină nădejdea trează!
O întâmplare revelatorie, din multele pe care le cunoaştem, ne arată la ce adâncime de smerenie insondabilă ajunsese: aflasem că, în urmă cu mulţi ani, avusese o neînţelegere de moment cu un monah, ajuns la rândul său la o treaptă de trăire duhovnicească mai adâncă, neînţelegere care lăsase o oarecare stinghereală între cei doi, dar ceea ce este mai important o piedică pentru o conştiinţă duhovnicească în drumul ei către desăvârşire şi sfinţenie... Am "intervenit" pe lângă avva Ilarion cel blând cu inima, rugându-l să-i scrie câteva rânduri de iertate creştinească şi frăţească celuilalt, deşi mai mult acela greşise... S-a rugat ca de obicei, a închis ochii într-o smerită cugetare, i-a redeschis mari şi luminoşi, ne-a privit cu dragoste şi apoi i-a scris câteva rânduri pline de căldură şi smerenie părintelui aceluia! Le-am dus personal rândurile respective şi bucuria sfinţitoare şi forţa smereniei au biruit iarăşi... Cei doi părinţi duhovniceşti au rămas în pace şi bucurie duhovnicească, constituind o pildă vie pentru noi, păcătoşii, care greu ne hotărâm să cerem scuze când greşim, dar să ne mai şi iertăm!
Părintele Ilarion, "Părintele" cum îi ziceau cu dragoste majoritatea credincioşilor, avea o adâncă şi întinsă experienţă duhovnicească şi de viaţă, pustnicise ascuns într-un pod ani de zile, se deprinsese cu postul aspru, privegherea şi rugăciunea cea de toată vremea, dormea câteva ceasuri în scaun, călcând pe urmele marilor nevoitori din Pateric, rămânând mereu zâmbitor şi binevoitor, plin de solicitudine şi compasiune pentru cei săraci şi obidiţi, pentru "cei mici" ai Domnului nostru Iisus Hristos, pe care i-a iubit până la uitarea de sine, căci de lepădat se lepădase demult de sinele său... A ctitorit Biserici, mânăstiri, a contribuit decisiv la restaurarea şi pictura multor Biserici, a dăruit sume mari Sfintei mânăstiri Cernica şi chiar Patriarhiei (care întotdeauna l-a preţuit duhovniceşte, răsplătindu-l fără o publicitate ieftină şi vulgară, aşa cum cei duhov-niceşti ştiu s-o facă, păstrând cu smerenie aurul etern şi aruncând aurul efemer ca pe un gunoi!), a cumpărat un teren la Ierihon pentru a ctitori o sfântă mânăstire ortodoxă ( misiune lăsată, ca testament, părintelui Alexandru, unul dintre copiii săi dragi, dar, ceea ce este cel mai important, a ajutat hotărâtor la naşterea duhovnicească a multor suflete, învăţându-le cu îndelungă răbdare cum să devină Biserici vii ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, gonindu-l neobosit şi neînfricat pe cel rău din casele şi din vieţile oamenilor, a ajutat mulţi tineri să devină preoţi sau monahi, a sfătuit Episcopi şi chiar Patriarhi (toţi Patriarhii, chiar şi ai altor Biserici surori, l-au preţuit ca pe un bărbat cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare!), a luminat oameni cu putere de decizie în stat să facă lucruri plăcute lui Dumnezeu, şi-a iubit vrăjmaşii, rugându-se pentru ei stăruitor; i-a iertat chiar şi pe acei sărmani pseudocreştini, duplicitari înrăiţi, puţini la număr, dar tenaci, amăgiţi şi amăgitori (care i-au înregistrat cuvintele de foc duhovnicesc, valorificându-le apoi substanţial, fără binecuvântarea sa, împă-unându-se histrionic cu această ispravă meschină, vrednică de milă!), biruind toate obstacolele şi ispitele (şi nu puţine au fost!) cu rugăciunea, postul, sfânta ascultare şi o înfricoşată smerenie pe care puţini au înţeles-o în reala ei sfinţenie lucrătoare, confundând-o cu o simplă respectare, oarecum recunoscută şi aceea, a voturilor monahale!
