16.4.14

Predică a Părintelui Petroniu la Sfânta și Marea Miercuri


Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa - ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Ultima Liturghie de pocăință din Miercurea cea Mare este o încheiere și pecetluire a întregii lucrări de pocăință a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârși ea când se lucrează și câtă pagubă aduce când lipsește.
Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa - ucenicul Iuda, este răsturnată de pocăință. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăința o ridică și o face mironosiță; pe acesta, lipsa ei, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător și-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă și îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată și de mare încredere și nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinței, ce ne stă la îndemână.
Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.
Fariseii și cărturarii, îndeosebi, și poporul evreu în general, aveau credința că ei, ca popor ales și chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinați din oficiu să fie moștenitori ai împărăției cerurilor.
Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credință este greșită. Pilda Vameșului și a Fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos și un drept, prin poziția și prin faptele lor, își schimbă între ei locurile, prin poziția lor sufletească.
Vierii necredincioși, deși la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăția de la voi și se va da neamului care va face roadele ei“ (Matei 21, 43).
Ucenicul și păcătoasa, pomeniți în Miercurea Sfântă, arată și mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaște mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâtea minuni, auzise atâtea învățături minunate și cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veșnică.
Dimpotrivă, desfrânata cea înstrăinată de Dumnezeu aducând cu mare căință lacrimi și mir de mult preț, devine mironosiță și pregătește spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. 14, 9).
Slujba Utreniei ne pune mereu față în față cele două stări: ale ucenicului și a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăință și căderea pricinuită de iubirea banilor.
„Desfrânata a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale și s-a vindecat cu puterea Ta de mirosul greu al răutăților; iar ucenicul cel nemulțumitor, vânzându-Te pentru dragostea banilor, s-a amestecat cu noroiul“ (sedealna); sau:
„Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despărțit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmașului; rea este lenevirea, mare este pocăința...“.
Iar Casiana Monahia, în vestita Slavă a stihoavnei, ne arată aievea zbuciumul sufletesc și tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului:
„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare, zicând; Vai mie, că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune; ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu. Cine va cerceta mulțimea păcatelor mele și adâncurile judecăților Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu, să nu mă treci cu vederea pe mine roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă“.
Învățătura veșnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii și preoții săi, se poate întâmpla și cu Israelul cel nou, cu creștinii și cu slujitorii săi: preoții și monahii. Nu starea de a fi popor ales, creștin, preot etc, este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căința, smerenia. De aceea, Sf. Părinți zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru“.
La sfârșitul postului, pomenirea păcătoasei și a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit.
Ne apropiem de Sfintele Paști, după o îndelungată vreme de pregătire cu multe osteneli. Să nu fim fără de grijă; o neatenție ne poate pierde toată agoniseala sufletului, ca ucenicului celui iubitor de argint.
Tot așa, cel împovărat cu multe și înstrăinat de Dumnezeu, are și el pricină de nădejde: o pocăință sinceră, din adâncul inimii și cu lepădare de păcate, îl poate învrednici de iertare, ca pe păcătoasa, ceea ce căzuse în păcate multe.
Cu frică și cu nădejde deci, se lucrează mântuirea. Cu frică, pentru nestatornicia și șubrezenia firii omenești, cu nădejde în puterea pocăinței ce ne stă la îndemână și în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, înaintea cărora nici un păcat nu rezistă. Și Iuda putea fi iertat de se căia. Ne-o adeverește păcătoasa cea de mulți ani, care vărsând mir cu lacrimi „s-a izbăvit de puterea răutăților“ și ne-o va arăta de asemenea și celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca și păcătoasei.
Miercurea cea Mare este întunecată de târgul lui Iuda și de hotărârea cărturarilor și fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi:
„Astăzi s-a adunat soborul cel viclean și a gândit asupra Ta cele deșarte; astăzi Iuda, pentru tocmeala ce a făcut, și-a arvunit spânzurare; iar Caiafa și nevrând a mărturisit că unul pentru toți a luat patima cea de bună voie, Izbăvitorul nostru...“.
Pentru fapta atât de josnică a ucenicului și a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult așteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post și cu întristare. Căci păcatul vânzării și lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri și apasă cu aceeași greutate și asupra creștinilor. Fiindcă și aceștia, ca și poporul evreiesc, după ce s-au învrednicit de darurile cele mari ale Stăpânului: răscumpărarea, înfierea, cinstea de ucenic, târguiesc pe Domnul pe bani și pe un preț de nimic, adică pe grijile cele zadarnice ale veacului de acum.
Izbăvește Doamne, de o nelegiuire ca aceasta, sufletele noastre!

Părintele Petroniu Tănase

Sfantul Teofan Zavoratul - Predica la Miercurea Mare

În Miercurea Mare
 
Pe ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1 piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.



Având aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre, fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării - şi ne va da îndată ce se va ivi prilejul. Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită Domnului". Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi afară. „Nu cere de la tine Domnul post", spunea un alt Bătrân, „când pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine: dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe". Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii noastre de căpetenie.

Dar să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul 1-a apucat pe el, sărmanul, de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi 1-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat - la început la fărădelege, apoi şi la pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tămăduit îndată boala sufletului său - şi Iuda ar fi fost mântuit. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui duhovnicesc patima noastră.

Acum ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul, fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este întru voi decât cel ce este întru lume (l Ioan 4, 4)". Prin harul Său, Domnul va ucide în clipa dezlegării patima şi va pune sămânţa virtuţii potrivnice ei.

Atunci n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.

Încă puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului, ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa sufletului vostru dereticată, aşternută, curată. Să nu fie între voi vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă auzise: „după două zile Pastile vor fi". Apostolii s-au apropiat de Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?" Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare, după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să ţinem piept de acum înainte". Acesta este cel mai însemnat lucru pe care îl doreşte Domnul - iar nepăsători să nu se afle între voi. Să nu fie nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?"

Domnul şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică!
Amin.

31 martie 1865

Marturia lui Dumitru Bordeianu: Cuvantul Badiei Trifan mergea la inima, nu se adresa ratiunii. Privea cu ochii sufletului si simtea cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce

Ceea ce as dori sa scot in evidenta in acest capitol este, mai ales, modul de gandire si traire al celor doua orientari: rasariteana si apuseana. Marile personalitati care reprezentau cele doua lumi, ma preocupau in mod deosebit.
Dupa iadul din care scapasem si dupa intalnirea cu Jimboiu, setea mea de invatatura ma impingea sa aflu cate ceva si despre alte moduri de traire a vietii crestine.
Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se intampla in camera. Un intelectual de varf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stapanit de rationalismul apusean, nu mai pastrase nimic din Ortodoxie. In discutii, cauta sa ma atraga in sfera lui de influenta, sa gandesc, si sa traiesc ca el.
Opusul lui, prin judecata si trairea crestin-ortodoxa, Badea Trifan, era mai cald si cuvantul lui imi mergea la inima, nu se adresa ratiunii. In aceasta atmosfera, ca unul ce traiam ortodoxia, eu l-am ales drept calauza pe Badea Trifan; nu l-am respins insa nici pe Munteanu.
Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea savarsita de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.
Saptamana Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevarata aniversare; am trait-o in cainta si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. In general, toti traiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.
De multe ori suntem inclinati sa credem numai ceea ce vedem. Si atunci ni se pare ca nu mai avem nevoie de credinta, deoarece credinta opereaza acolo unde nu vedem si unde posibilitatile de cunoastere rationala devin neputincioase.
Nu observasem cum a trait saptamana Patimilor Jimboiu, in 1954, pentru ca el era foarte discret in manifestari; in schimb l-am vazut pe Badea Trifan, de Luni si pana in Sambata Mare. Ceea ce am vazut la el a fost mai mult decat impresionant.
Luni dimineata am vrut sa stau de vorba cu el, despre trairea duhovniceasca din aceasta Sfanta Saptamana. Spre marea mea surprindere insa, cand m-am apropiat, am observat cum plangea cu siroaie de lacrimi. Cei din camera, la dorinta lui, ii rezervasera un colt pe prici. Mi-a fost rusine ca l-am deranjat si toata Saptamana Patimilor n-am mai putut sta de vorba cu el. Era retras in acest coltisor si plangea in continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce, pe Golgota. Ii impresionase pe toti cei din camera intr-atat, incat intreaga Saptamana Mare a fost una de doliu.
Miscat de cele vazute la Badea Trifan, mi-am indreptat atentia si la Ion Munteanu si m-am convins de diferenta dintre trairea ortodoxa si cea catolica. Trifan traia cu inima, Munteanu cu ratiunea.
Pe Munteanu nu l-am vazut o singura data sa verse o lacrima pe tot parcursul Saptamanii Patimilor, in timp ce Trifan plangea cum plange o mama care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe cand Munteanu il gandea.
M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, sa-i imit pe Jimboiu si pe Badea Trifan, ca pe fratii cei mai apropiati de sufletul meu.
M-am intrebat cati crestini de pe pamant sunt in stare de o traire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare varsa o lacrima, privind cu ochii sufletului catre Golgota? Da! Dumnezeu m-a invrednicit de cutremurul jertfei! In timpul acelor Sfinte Pasti am vazut fata luminoasa a lui Badea Trifan aratand ca fetele marilor mistici romani, ca a Parintelui Cleopa Ilie, a Parintelui Argatu, a Parintelui Arsenie etc.
(Dumitru Bordeianu – Marturisiri din mlastina disperarii)
sursa: http://impantokratoros.gr

“Vocea lui Traian Trifan a sunat în sufletele noastre ca o trâmbiţă a Apocalipsului”- mărturie minunată a fostului deţinut politic Bucur Stănescu despre atitudinea lui Traian Trifan la a doua şedinţă de reeducare de la Aiud, în care a dezvăluit întreaga mascaradă a reeducării prin muncă.


Dacă prima şedinţă de reeducare a fost ratată prin ilaritate şi prin alunecarea ei în comic, cea de-a doua a avut un final tragic. Probabil că eşuarea primei şedinţe a fost îndelung analizată în cadrul unei alte şedinţe, de astă dată de comandament. Pentru că la ei, la comunişti, totul se rezolvă prin comandamente. Se va fi discutat în mod ştiinţific despre cauzele eşecului acestei şedinţe de reeducare. Prin faptul că cea se-a doua şedinţă nu s-a mai ţinut în aer liber, ci în celular, probabil că una din cauzele eşecului să fi fost depistată tocmai în faptul că şedinţa s-a ţinut în aer liber. Aici, în afara zidurilor închisorii – deşi aceste ziduri rămâneau în imediata apropiere – sufletul oamenilor va fi răsuflat mai uşurat, scăpat din constrângerea imediată a celulei. O altă greşeală va fi fost aceea de a aştepta ca oamenii să se înscrie voluntar la cuvânt. Deci s-a procedat la înlăturarea acestor lipsuri.
Şedinţa a avut loc în adevăr în celular. De la etajul doi până la parter deţinuţii au fost scoşi  în faţa celulelor.  
Prezidiul a fost instalat la etajul unu, cruce, adică la joncţiunea aripei lungi a celularului cu aripa scurtă dinspre vest. Era, cred, şi o masă (acoperită cu nelipsita cârpă roşie) la care au luat loc câţiva din colaboratorii zeloşi ai administraţiei, adică turnătorii notorii: Ardeleanu Ludovic, fost ilegalist şi preşedintele consiliului general al sindicatelor după 1945, a ajuns în închisoare pentru faptul de a fi descoperit ca informator al siguranţei burgheze, Busuioc, fost secretar UTC la fabrica de tricotaje ITA (mai târziu UTA) din Arad. Acesta a ajuns în închisoare în calitate de conducător al unei răscoale ce a avut loc la ITA. Se pare că a fost ucis chiar secretarul de partid al fabricii. Busuioc se revoltase împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor din fabrică. Acum îşi mărturisea vina, avea remuşcări şi ca dovadă că aceste remuşcări erau sincere, colabora din plin cu administraţia la oprimarea noilor săi tovarăşi de suferinţe. Meandre foarte ciudate ale sufletului omenesc produse de marşul victorios al comunismului. (...)
Conform probabil hotărârii care se luase în cadrul "comandamentului", nu trebuia să se mai aştepte ca oamenii să se înscrie singuri la cuvânt. Cineva din acest prezidiu se năpustea asupra unui deţinut (lista probabil fusese întocmită cu grijă) şi-l soma să-şi definească atitudinea într-o anumită problemă. Trebuiau luate angajamente pentru ameliorarea producţiei şi depăşirea normelor existente. Trebuiau făcute declaraţii apologetice la adresa regimului şi binecuvântată grija acestuia faţă de rătăcirea în care se zbătea sufletul nostru. "Procurorul" de serviciu fusese ales probabil Busuioc. Acesta, după ce a ridicat în slăvi bunăvoinţa regimului şi grija lui de a ne salva sufletele a întrebat întâi: cine vrea să-şi ia angajament de întrecere în producţie? Locotenentul major Dorobanţu, educatorul, nu se urcase la etajul 1, unde se afla prezidiul. Aparent vrea să demonstreze că toate acestea sunt problemele deţinuţilor, că pe el nu-l priveşte ce are să se întâmple şi lăsa pe aceştia să-şi rezolve singuri problemele. Nu trecuse mult de la prima şedinţă sfârşită cu bine pentru noi. Acum plutea în aer ceva ameninţător. Ne dădeam seama că înscrierea la cuvânt nu va mai fi lăsată la bunul nostru plac. Cred că – deşi cei mai mulţi erau hotărâţi să refuze orice fel de angajament – aproape fiecare se ruga în sinea lui să treacă de la el acest pahar şi să nu fie întrebat de sănătate. În acelaşi timp, ne dădeam seama că de atitudinea pe care o va avea primul din cei somaţi să-şi precizeze poziţia va depinde toată desfăşurarea şedinţei, ca şi urmările asupra moralului nostru. Am avut noroc. Reeducatorii n-au fost inspiraţi. Au ales – pentru a fi primul somat să-şi ia angajamente – pe un puşcăriaş bătrân din 1941, Traian Trifan, avocat. Era un om trecut de 40 de ani, fost prefect de Braşov. În lunga detenţie, Trifan se interiorizase pe zi ce trece. Privirile erau aţintite înăuntrul său în aşa fel că nu mai era atent la ce se petrece cu el, deşi era foarte atent şi plin de compătimire pentru suferinţa altuia. După consideraţiile generale, procurorul de şedinţă – Busuioc – s-a repezit ca un uliu asupra lui Traian, somându-l să spună dacă are de gând să-şi ia un angajament că a înţeles gestul partidului şi hotărârea lui de a ne salva. Întrebarea lui Busuioc a răsunat ameninţător:
- Trifan, îţi iei sau nu-ţi iei angajament?
Întrebarea ne-a lovit în plin pe fiecare dintre noi. Ochii ni se lipiseră parcă de buzele lui Traian. Aşteptare. Zvârcolire internă, teamă şi speranţă. Ne era prea drag acest om drept, onest şi bun, acest pustnic care trăia printre noi, dar care părea că vine dintr-un tărâm al marilor revelaţii şi nu l-am fi vrut întinat cu nimic. Cel puţin pentru mine, teama de ce va face Trifan, gândindu-mă la reputaţia lui, era mai mare decât teama că-mi va veni şi mie rândul să fiu somat.
Trifan ţinea capul în pământ. Se vedea mişcarea nervoasă a muşchilor maxilarului. Ce furtuni îi stăpâneau sufletul? (...)
Privirile noastre continuau să stea lipite de chipul lui Trifan. Maxilarele acestuia se mişcau ritmic, capul rămânea plecat. De-odată am văzut cum trupul începe să se îndrepte încet, buzele să tremure. După ezitări şi o mare învălmăşeală de lupte interioare, într-o tăcere în care fiecare din noi auzea zgomotul infernal al inimilor, capul lui Trifan s-a ridicat încet. Când capul a fost pe deplin ridicat, privirea fiind aţintită undeva în infinit, o rază de soare a pătruns prin luminatorul celularului, a încununat fruntea lui Traian şi o voce care a bubuit ca un tunet în tot celularul a exclamat:
-         Eu sunt rob, robul n-are voinţă!

Related Posts with Thumbnails