30.6.13

Noua carte de identitate va fi si card de sanatate. La alegere: o varianta cu cip, si una "mai profesionista", care va contine si datele biometrice

 

Apariţia buletinelor cu CIP se amână! Noile cărţi de identitate vor fi disponibile abia de anul viitor, din aprilie. Legea noilor documente a trecut de Camera Deputaţilor, însă a fost modificată radical. O noutate este contopirea buletinului cu cardul de sănătate, astfel încât să avem un singur document.

Noua carte de identitate va avea dimensiunile unui permis, datele titularului vor fi tipărite atât pe faţă cât şi pe verso, şi va conţine faimosul cip. Însă noutatea absolută este că noul buletin va fi şi card de sănătate.

Vor fi emise în paralel două tipuri de buletin, iar fiecare îşi va putea alege varianta dorită.

Vor fi două mari categorii de CI. Una simplă, care va conţine doar acel cip, conţinând datele de pe cardul de sănătate şi un al doilea tip, mai profesionist, să spunem, care va conţine acele date biometrice şi datele de pe cardul de sănătate”, spune Cătălin Chiper, secretar de stat MAI.

Şi modul de obţinere a documentului va fi simplificat. Pentru eliberarea unui nou buletin va fi necesar doar vechiul act şi o declaraţie pe proprie răspundere referitoare la domiciliu.

29.6.13

Dr. Camelia SURUIANU: Mănăstirea Tuturor Sfintilor-Antim şi Rugul Aprins

Sfântul Antim Ivireanul 
Astăzi Bucureştiul îi păstrează memoria prin Mănăstirea Tuturor Sfintilor, cunoscută de către cea mai mare parte a credincioşilor sub numele de Antim, ctitoria sa.  În cazul acestui sfânt, nu ştim dacă ar fi bine să preţuim mai întâi viaţa ascetică, moartea martirică sau contribuţia uriaşă în cadrul culturii române. 
Pentru început amintim că în urmă cu câţiva ani la Editura A.N.C.A. a văzut lumina tiparului un studiu dedicat distinsului cărturar. Cartea lui Mihai Radulescu - Sfântul Antim Ivireanul - reprezintă un gest recuperator al memoriei culturale a marelui Mitropolit Antim Ivireanul. De-a lungul volumului exegetul încearcă să refacă un portret din fărâme, utilizând toate datele furnizate de opera sa teologică, literara, dar şi informaţii pertinente din studiile urmaşilor. 
Mihai Rădulescu pune un deosebit accent pe ipostaza Sfântului Antim de întemeietor al literaturii române. În capitolul Cugetări comentate, din opera lui Antim Ivireanul,  scriitorul pentru a transpune lectorul avizat în negura timpului a adunat o parte din proverbele şi maximele care au circulat în epoca distinsului cărturar. Demersul autorului este în primul rând acela de comentare a acestor maxime, lucru cu atat mai necesar cu cât limba utilizată este cea a începuturilor literare. În capitolul Scrieri despre Antim Ivireanul  Mihai Radulescu amendează cultura română care astăzi acordă un slab interes de analiză a lucrărilor distinsului cărturar.
De aceea, pentru început, considerăm necesar să aducem în atenţia lectorului câteva repere biografice. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită din Iviria (Georgia de azi) şi că printr-o nefericită conjunctură ajunsese rob la Constantinopol. Se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 1650. 
La Constantinopol a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, care auzind de inteligenţa sa nativă l-a însărcinat cu traducerea scrisorilor oficiale în greaca veche. Dintr-o altă sursă aflăm că a fost răscumpărat de un grup de georgieni care trăiau prin Peninsula Balcanică. 
Recunoscut de înalţii oficiali drept o mare personalitate  prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la Episcopul Mitrofan, iar după un an se călugăreşte şi este hirotonit preot. În 1691 i s-a încredinţat conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti în care a tipărit patru cărţi. 
După 1696 a fost numit stareţ la Mănăstirea Snagov, unde a şi mutat tipografia, imprimând 15 cărţi (7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română, una greco-arabă). Pe data de 16 martie 1705 a fost ales Episcop de Vâlcea. La tipografia de la Mănăstirea Govora a tipărit alte 9 cărţi (3 româneşti, 3 slavo-române, 3 greceşti). La 28 ianuarie 1708 a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei. În această calitate, a înfiinţat o tipografie la Târgovişte, unde a tipărit un număr de 18 cărţi (5 greceşti, una slavo-română, una slavo-româno-greacă, 11 româneşti).
Dintre toate cărţile al căror autor este, capodopera sa rămâne Didahiile, colecţie de predici folosite la marile sărbători de peste an. Astfel, distinsul cărturar a căutat să îmbunătăţească viaţa religioasă, militând îndeosebi pentru folosirea limbii române în serviciile sacerdotale. În total au fost tipărite sub coordonarea sa 63 de cărţi, fapt deosebit de important în acea vreme.
Însă moartea sa martirică a încununat viaţa petrecută în luminarea credincioşilor. În 1716, din cauza atitudinii sale făţiş antiotomane, primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, cere Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol caterisirea Mitropolitului Antim Ivireanul.
 Astfel este condamnat la exil pe viaţă în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului a fost ucis de ostaşii turci, iar trupul i-a fost aruncat undeva în râul Mariţa sau în Tungea, dincolo de Adrianopol. Cercetările recente acreditează ideea că ar fi fost aruncat în lacul Snagov.
Ctitoria Sfântului Antim Ivireanul  - Mănăstirea  Tuturor Sfintilor
Mănăstirea Antim, o capodoperă a stilului brâncovenesc, ctitorie a Sfântului Mitropolit martir Antim Ivireanu, are hramul Tuturor Sfinţilor. Ctitorul  a întocmit cu mâna sa planurile de execuţie ale mănăstirii, două dintre ele rămânând până în zilele noastre: planul original al bisericii, pe hârtie, ataşat în Testamentul său şi un alt plan, realizat pe pergament în 1715. André Scrima în volumul Timpul Rugului Aprins ţinând cont de aceste aspecte consideră că: „ceea ce în mod curent socotim drept sărbătoarea sa patronală constituie, foarte precis, un cifru, realizând comunicarea între domeniul finitudinii şi Infinitul viu.”[1] În următorul paragraf, argumentează ipoteza formulată: „în cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». (...) Termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine în primul rând de evlavie, ci de noimă riguroasă, deci de o anumită cunoaştere – dezvăluită în scandarea liturgică a tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie oficiate ci să poarte înţelegerea spre mai adând spre mai înalt.”[2]
 
În prima duminică după Rusalii, după ce s-a încheiat ciclul christianic al întrupării şi al Învierii, are loc sărbătoarea care omagiază jerfa Tuturor Sfinţilor în ritmul liturgic, având loc „noua deschidere spre revărsarea universală a Duhului un fel de «Pleromă cosmică» fără deosebire de «rasă, naţionalitate sau religie». Nimic excesiv în acest fel de a vorbi: noua deschidere are drept orizont eschatologia. Duminica următoare celei a «Tuturor Sfinţilor» este, în fapt, ultima Duminică a lumii, Eschatonul.”[3]  
     
Prin urmare, hramul mănăstirii a fost ales cu multă atenţie de „enigmaticul fondator” care ne poartă într-un spaţiu al semnificaţiilor criptice „o hermeneutică a locurilor instaurative”.
„Pătrunderea” la Antim
O dată cu aceste „pătrunderi” în „intimitatea” sanctuarului în 1945 şi-au făcut apariţia un grup de intectuali dornici de a continua studiul teologic întreprins de înaintemergătorul Antim Ivireanul. Putem considera că Sfinţia Sa, ca notă definitorie, a lăsat câteva indicii în Testamentul său dar şi în arhitectura destul de criptică a aşezământului căutând să-şi singularizeze ctitoria. Sau, poate că, cu darul său anahoretic a intuit că după un timp mănăstirea va găzdiu una dintre cele mai importante mişcări de sorginte spirituală de la noi din ţară.
Soborul de la Antim, spre deosebire de alte mănăstiri care aveau personal adunat din mediul rural, era format din „călugări – intelectuali, studenţi, mai ales la teologie, dar şi la filozofie, arte frumoase, litere, matematică”.[4] Alături de obştea monahală „persoanele pe care Antimul le reunea de acum înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine universalului.”[5] Pentru acest grup de laici „viaţa monahală, departe de pitoresc şi evlavie sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu.”[6]

Părintele Arsenie Boca: "Cărarea Sfântului Pavel"

Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite ce o au unii creştini despre „mântuirea în dar”, pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să „credem” că suntem „mântuiţi” şi cu asta am făcut totul ce ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: „Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, cum lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la ură, stârnind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi”. (Corinteni 4, 12-13) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocăreşte, îl huleşte şi-l prigoneşte. Ei aveau ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze (din cale) pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci pe potrivnicii care lucrau acestea îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi apostoli, biruind prin înfrângerile” lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, e cu neputinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, în op. cit., p. 10) Darul mântuirii deci se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Pilda Mântuitorului i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă (Filipeni 3, 14), fără să se fi socotit că a ajuns (Filipeni 3, 13), mărturisind abia la capătul alergării: Calea am săvârşit, credinţa am păzit (2 Timotei 4, 7).... de acum aştept cununa,” (Timotei 4, 8) – unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii, căci iată Sf. Pavel era om, cu păcate grele, ba şi bolnăvicios, şi iată-l, luptându-se după lege, pentru legea care rezumă Scriptura şi mântuirea, că s-a arătat mai presus de lunecuşul plăcerii şi ascuţişul durerii. A ieşit din cercul vicios al plăcerii şi al durerii, în care de obicei se învârte până la absurd viaţa omenească. Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi a noastră mântuire, ceea ce e tot una cu crearea firii din nou. Mântuitorul omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.
Ca mărturii netrebnice îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi, (Matei 28, 10) pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, ed. I, vol. 2), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nicio urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Cu toate acestea, dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.”
 
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

28.6.13

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfintii Apostoli Petru şi Pavel



În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)
 

Iubiţi credincioşi,
 
Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti, neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul, cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.

După pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Petru, verhovnicul celorlalţi apostoli, se umple de nespusă rîvnă şi putere de sus; leapădă frica, aruncă valul îndoielii, lasă toată neştiinţa şi începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Şi aşa, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi ajunge pînă la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicînd că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează, după tradiţie, în biserica Sfîntul Petru din Roma.
Sfîntul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat iudeu, anume Gamaliil. De la el a învăţat Pavel adîncul scripturilor, tîlcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de atîta rîvnă.

Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfînt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. Nu putea înţelege taina răscumpărării omului, nu ştia că Petru şi ceilalţi apostoli vor vîna toată lumea la dreapta credinţă şi că, nu peste multe zile, va fi şi el un apostol al neamurilor, împreună cu ceilalţi doisprezece. De aceea, crezînd că ucenicii lui Hristos sînt nişte începători de eresuri, cu nespusă mînie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mîinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, însă, i se arătă în vedenie Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mîntuirii la neamuri.

În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. Căci singurătatea întotdeauna înalţă pe om, îl pregăteşte pentru jertfe mari, îl învaţă taina rugăciunii adevărate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începînd din Antiohia.


Săptămâna Roşie a neamului românesc (28 iunie - 3 iulie 1940). Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…

La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;

La Tighina: "comitetul de primire" (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;
"Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizaţ i, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»". în afară de "justiţie" şi de poliţie politică (NKVD) în care au activat, evreii au avut de distrus: cultura, învăţământul şi religia.

- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie
- însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".

"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".

Fabricarea "linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane!

"Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau
Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului - în latrină.

Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…
Există informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut un rol de seamă în "noua cultură - sovietica": cărţile din biblioteci (tipărite cu "litere monarhiste") au fost retrase şI distruse; deasemeni a avut un rol hotărîtor în inventarea "limbii moldoveneşti"; a activat cu entuziasm şi în Brigăzile Atee; Cât despre Perahim (Jules), el s-a ocupat de muzee şi de bietul patrimoniu artistic (cât fusese, după noaptea rusească de până la 1918, după ravagiile Marii Revoluţii din Octombrie). El a fost responsabilul suprem al "lichidării" tuturor muzeelor din Basarabia, fie acestea de oarecare importanţă, ca cele de la Chişinău şi Cetatea Albă, fie judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail. Exponatele, în cel mai fericit caz au fost "centralizate" - în magazii - fie, în cazul picturilor - pur şi simplu furate de tovarăşii revoluţionari din echipa de "artişti" ai lui Perahim. Tot el este autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru totdeauna a pieselor din muzeelor religioase - întreprindere în care a primit două mâini de ajutor de la Sorin Toma. încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău - tovarăşul Celac, tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând (fireşte: prea-târziu).

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941:

Preoţi ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, Gheorghe Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, Gheorghe Maleavin (vezi şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador Maleschi).

Au murit "de inimă rea" în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, Dumitru Cozinschi, Stefan Zagorodnâi, Ion Dulap.
Printre deţinuţii "arşi" în închisoarea din Orhei s-a numărat şi elevii cu condamnări "mici" din Lotul Institutului Pedagogic (vezi nota nr. 1 la acest capitol); şi preotul Mina Ţăruş.

Siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa focului": au incendiat peniten-ciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de
identificat.

La Ismail una din gropile comune a fost săpată în… cimitirul evreiesc.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi

"Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»"

Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.

In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

"în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…"

"«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
"- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
"- în octombrie-noiembrie: 19.200
"- în decembrie: 27.000
"Aceştia erau «trimişi liberi»".

"Asasinatul individual, colectiv:
"- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
"- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.

"- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
- mâini, picioare legate;

"- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;

"- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre;

"La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

"Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi";

"După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa."

După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoane.

"In ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice - redactate de profesoara de filosofie Maria Manjaru şi de elevul Dumitru Avramoglu: "«Ne-am săturat de regimul şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolşevicii! Jos NKVD! Jos Stalin!» Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. Ïn frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigore Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeţchi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi la pedepse între 10 şi 25 ani".1)
"Pe ocupanţi îi impresionaseră prăvăliile în general, în special magazinele alimentare. Cumpărau cantităţi enorme de alimente. Mâncau pe loc, până li se făcea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.

"Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie, mosorele de aţă, zeci de metri de panglică, ace de cusut, ace pentru maşini de cusut, nasturi 2) - mai cu seamă nasturi. în magazinele de îmbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi - nu se atingeau de pălării, cravate (considerate «burgheze»).

Era frecvent ca rusoaicele să iasă în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezînd că sunt rochii de stradă. Au fost văzute purtînd sutien peste rochii, peste bluze".

Masacrul de la Fântâna Albă (după mărturia supravieţuitorului Vasile Vorobeţ, publicată în Datoria românească, Chicago, Il, USA - Anul IX, nr. 23, nr. 2/2004):

"La 1 aprilie 1941, lângă localitatea Fântâna Albă din Bucovina ocupată de sovietici a avut loc un masacru: victime: românii care au încercat să se refugieze în patria mamă. (…) Nu trecuse nici un an în infernul ocupaţiei bolşevice şi românii, cei de neam şi de sânge cu noi, majoritatea situaţi pe ambele maluri ale Siretului (Ideşti, Suceveni, Demca, Carapciu, Petriceanca, Cupca, Pătrăuţii de jos, Hliboca, ş.a.) au fost cuprinşi de îngrijorare: se începuse măsurarea pământurilor, a pădurilor, inventari-erea averilor în scopul înfiinţării colhozurilor, recrutarea tineretului în Armata Roşie, dijmuirea recoltelor prin ‘cote’ obligatorii etc. La toate acestea se adăuga durerea cea mare: prin ocuparea acestei părţi din Bucovina, mulţi dintre ei au fuseseră despărţiţi de părinţi, de copii, de soţi, de soţii, de fraţi, de surori.

"Celelate naţionalităţi (nemţi, poloni, evrei, slovaci) au primit dreptul la repatriere. Din Pătrăuţii de Jos s-a iscat zvonul că şi românii pot să se repatrieze, trecînd gardul de sârmă ghimpată în România. Acest zvon a zburat din gură în gură prin satele amintite şi astfel, la 1 aprilie 1941 mii de români au luat hotărîrea să lase agoniseala de-o viaţă acolo şi să trăiască restul vieţii în România-Mamă.

"Lângă moara din Hliboca s-a desfăşurat un miting ad-hoc. înveşmântaţi în haine de sărbătoare (…) s-au strâns toţI cei care şi-au pus în gând să treacă gardul de sârmă. Oamenii, cu lacrimi în ochi de bucurie şi speranţă rosteau rugăciuni. Au scos din biserică pentru a fi însoţiţi pe drum cruci, prapori, icoane. Cineva din mulţime a spus cu glas tare: «Oameni buni, la graniţă ne aşteaptă fraţii din România cu pâine şi sare!» La rândul lor şi ei veneau cu pâine şi sare în ştergarea albe. Toţi aveau convingerea că se apropie timpul să-şi poată revedea, în sfârşit, soţia, soţul, tatăl, fiica, fratele. "S-a dat un semnal de plecare spre graniţă (…) pe un drum de pădure către toloaca [păşunea, islazul - n.m.] de la Varniţa, Fântâna Albă. Mergeau în grupuri, cu icoanele în braţe. Cei din faţă aveau tricolorul desfăcut, înconjurat de prapori, steaguri albe şi cruci. Din când în când se auzea din mulţime: «Trăiască România Mare şi Regele Mihai!». Din spate se auzeau alte voci: «La graniţă! La graniţă!»

"Grănicerii ocupanţilor le-au ieşit înainte, îndemnîndu-i să facă cale întoarsă, că altminteri au ordin să tragă (…) Ei nu au crezut. Cum puteau să creadă când consăteni de-ai lor de alte naţionalităţi au fost sprijiniţi să plece! Ignorînd somaţiile, în strigătele disperate:

"«La graniţă, la graniţă!», au pornit mai departe. "Din acel moment s-au închis uşile iadului. După primele rafale lumea s-a aruncat la pământ. Cei nevătămaţi, la îndemnul celor din urmă: «înainte! Ura!», s-au ridicat reluîndu-şi drumul, dar şi din aceştia au căzut mulţi sub gloanţe. Din mulţime se insista: «Ridicaţi batistele albe!», dar gloanţele ciuruiau şI mâinile ridicate şi batistele. (…) Se trăgea din toate părţile. Cei rămaşi vii încercau să fugă spre pădure, unii dintre ei târîndu-se răniţi şi plini de sânge. Se trăgea şi din pădure, de după copaci.

Toloaca de la Varniţa s-a umplut de mormane de cadavre. Mame cu copii mici ascunşi în traiste sau duşi de mână cădeau şi nu se mai ridicau. Peste tot se auzeau vaiete, gemete, blesteme. (…)

S-a pornit o adevărată hăituire şi vânătoare de oameni. "O parte dintre cei care au scăpat cu viaţă au fost deportaţi în Kazahstan. Numitul Tudor Deca s-a întors de acolo după 28 ani. Acasă n-a mai găsit pe nimeni. Pădurarul de atunci, la câteva zile după astuparea gropilor comune, a găsit în pădure, după o grămadă de vreascuri, un copil de 7 ani, mort pentru că i se scursese tot sângele din cauza rănilor (…).

"Unul din supravieţuitorii masacrului, prof. Gheorghe Mihailiuc povesteşte:
"«Invazia sovietică din 1940 s-a dovedit a fi cea mai îngrozitoare, cea mai lipsită de umanitate. Odată cu venirea lor a început procesul de asimilare, insistîndu-se pentru dispariţia trăsăturilor specifice românilor, a limbii române, elementul de bază a naţiunii. Peste tot s-a pus în practică rusificarea: obiceiurile, tradiţiile neamului erau interzise, religia era oprimată, chiar gândirea omului era dirijată din afară.

Sărbătorile religioase şi naţionale, interzise. Pentru a stârpi orice deviere de la linia ideologică impusă s-au comis tot felul de atrocităţi: persecuţii, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor mai înstăriţi, falsificarea istoriei (crimă care continuă şi azi)»" "(…) După căderea comunismului şi destrămarea«Minunii» Sovietice, în locul odioasei crime, urmaşii celor dispăruţi au ridicat şi sfinţit în anul 1943 (…) o TROIţ™ - pe care autorităţile ucrainene au demolat-o!" [sublinierea mea, apăsată].
"în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor.
Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia".
"«într-un sfert de oră să fiţi gata!»

Paul Goma, fragment din "Săptămâna Roşie", pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr

28 iunie - inmormantarea civila a lui Mihail Eminescu. Interviu "Tribuna" cu Profesorul Nae Georgescu: Cineva vrea sa-i dam foc lui Eminescu in curtea Academiei Romane. VIDEO


Ziua de 28 iunie 1883 este ultima zi de lucru a ziaristului Mihai Eminescu, în redacţia „Timpul”. A fost ziua când temutului publicist i-a fost luat dreptul de a mai activa în rândul presei, pentru atitudinea sa tranşantă în ceea ce înseamnă moralitatea întregii societăţi.
Cinstind munca, talentul, harul şi dăruirea ziaristului Mihai Eminescu, ca deschizător de drumuri pentru lucrătorii din presa românească viitoare, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, organizează un eveniment inedit – Premiile UZPR – ”Eminescu, ziaristul“.
În ziua de 28 iunie 2013 ( zi de vineri ), (...) UZPR va organiza lansarea unei lucrări, a unui dosar de presă, purtând semnătura unui important scriitor, aplecat asupra studierii vieţii şi activităţii marelui ziarist – Nicolae Georgescu. Evenimentul mai cuprinde acordarea unui număr de două premii ”Eminescu, ziaristul”, îndreptate spre doi eminoscologi, pentru care se vor prezenta laudaţiile. Va fi şi un recital artistic, susţinut de actori reputaţi. Manifestarea prilejuieşte evocări din viaţa ziaristului.
Sunt invitaţi şi aşteptaţi să fie prezenţi, ziarişti din presa scrisă şi audiovizuală, scriitori, oameni de cultură, personalităţi ale vieţii publice.

Sursa: UZP via Ziaristi Online si Mihai-Eminescu.Ro

Reamintim si ultimul articol al lui Mihai Eminescu la “Timpul”: Pentru Libertatea Presei – DOCUMENT via RONCEA RO

Vedeti si: Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE
Mihai Eminescu: Pentru libertatea presei. “Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută”
“Criticilor mei”: Eminescu des cenzurat si dezcenzurat si Teama de Eminescu – de ROMANIA VIE. AUDIO/VIDEO

Foto: Cristina Nichitus Roncea
Video-interviu cu profesorul Nae Georgescu: Revista Tribuna



Ziua de 28 iunie 1883 este ultima zi de lucru a ziaristului Mihai Eminescu, în redacţia „Timpul”. A fost ziua când temutului publicist i-a fost luat dreptul de a mai activa în rândul presei, pentru atitudinea sa tranşantă în ceea ce înseamnă moralitatea întregii societăţi.
Cinstind munca, talentul, harul şi dăruirea ziaristului Mihai Eminescu, ca deschizător de drumuri pentru lucrătorii din presa românească viitoare, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, organizează un eveniment inedit – Premiile UZPR – ”Eminescu, ziaristul“.
În ziua de 28 iunie 2013 ( zi de vineri ), de la ora 13,00, în Rotonda de la Muzeul Naţional al Literaturii Române, UZPR va organiza lansarea unei lucrări, a unui dosar de presă, purtând semnătura unui important scriitor, aplecat asupra studierii vieţii şi activităţii marelui ziarist – Nicolae Georgescu. Evenimentul mai cuprinde acordarea unui număr de două premii ”Eminescu, ziaristul”, îndreptate spre doi eminoscologi, pentru care se vor prezenta laudaţiile. Va fi şi un recital artistic, susţinut de actori reputaţi. Manifestarea prilejuieşte evocări din viaţa ziaristului.
Sunt invitaţi şi aşteptaţi să fie prezenţi, ziarişti din presa scrisă şi audiovizuală, scriitori, oameni de cultură, personalităţi ale vieţii publice.
Sursa: UZP via Ziaristi Online si Mihai-Eminescu.Ro
Reamintim si ultimul articol al lui Mihai Eminescu la “Timpul”: Pentru Libertatea Presei – DOCUMENT via RONCEA RO
Vedeti si: Controversele arestarii lui Eminescu in ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestari ale lui Eminescu. DOCUMENTE
Mihai Eminescu: Pentru libertatea presei. “Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută”
“Criticilor mei”: Eminescu des cenzurat si dezcenzurat si Teama de Eminescu – de ROMANIA VIE. AUDIO/VIDEO
Foto: Cristina Nichitus Roncea
Video-interviu cu profesorul Nae Georgescu: Revista Tribuna
- See more at: http://roncea.ro/#sthash.u934XNU3.dpuf

27.6.13

Doamna Aspazia Oțel Petrescu despre o proorocire a Părintelui Justin. Părintele a fost pentru foștii deținuți politic un fel de pater familias. A avut o atitudine corectă față de naționalism. Rușilor nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.




Reporter: Ați fost la căpătâiul Părintelui Justin. Cum l-ați găsit?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Atât de frumos! Părintele parcă dormea, căci în timpul vieții pământene n-a prea avut parte de odihnă. Oamenii au fost fără milă cu Părintele. Au tras de harul Sfinției Sale cât au putut. Nu s-au gândit că, pentru alinarea lor, Sfinția Sa stătea treaz până la ore mici din noapte. M-am liniștit când l-am văzut pe Părinte, am certitudinea că, așa cum Părintele Arsenie Boca face miracole mai mari după mutarea la Domnul, și mai multă lume se adună în jurul lui, și mai multă alinare aduce, așa o să facă și Părintele nostru.

Reporter: Mi-ați vorbit despre o proorocie a Părintelui...

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Mi s-a părut copleșitor când am înțeles lucrul acesta. Eu am crezut că Părintele Justin a proorocit moartea mea, dar Părintele nu putea să facă lucrul acesta, la cât era de delicat. Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări. Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: ”Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima.”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: ”Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”. Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!

Părintele Justin a fost omul iubirii, și puterea lui de iubire față de oameni, în special, a fost fără limite. Părintele a fost pentru noi, foștii deținuți politic, un fel de pater familias, pentru că familie este toată lumea asta pătimitoare pentru atitudinea pe care a luat-o față de ateismul comunist. Noi am rămas orfani. Dar, în același timp, sunt convinsă că Părintele nu ne părăsește și că dragostea lui de oameni este atât de mare, încât nu se va împiedica de pragul care există între vremelnicie și eternitate.

În același timp, Părintele a avut o atitudine corectă față de naționalism. Rușii duc acum o campanie intensă că ortodoxia este internaționalistă, că nu există bulgari, că nu există români. Părintele Justin n-a negat niciodată faptul că Mântuitorul a venit mai ales pentru cei nechemați. Ca dovadă este pilda ospățului, când El a chemat pe cei care trebuia să participe la ospăț, și fiecare a avut câte un motiv pentru care să nu vină. Și atunci, El a zis celor care au pregătit ospățul să iasă în stradă și să cheme pe cei care vor să vină. Și au venit și cei care erau în haine de sărbătoare, de ospăț, și au venit si cei care erau în haine de lucru. Deci, din asta se vede că toate neamurile sunt creația lui Dumnezeu, nu numai un neam ales. Sunt unii care susțin că nu există etnie creștin-ortodoxă, și că există numai ortodoxie, atât și punct. Eu susțin că există bulgar ortodox, român ortodox etc. Nu se poate nega acest lucru. La problema națiunilor, aceasta ni s-a părut nouă, celor ce am trecut prin închisorile comuniste, parabola cea mai limpede. N-ați venit voi cei chemați, i-am chemat pe ceilalți. Sunt la fel de chemați ca și voi. Important este cum trăiești această chemare, cum o aduci la îndeplinire. Iar Părintele Justin a fost întotdeauna pe această linie.

Ortodoxia este o cupolă imensă, sub care au venit și cei chemați, și cei nechemați, după cum a spus Mântuitorul. Dar n-au venit dezbrăcați de ceea ce sunt. Au venit cu ceea ce erau. Fiecare neam are o misiune în planul de mântuire al Părintelui veșnic, fiecare a venit cu această chemare, nu s-a lepădat de ea. Biserica Ortodoxă este universală, iar sub această cupolă vin atâtea neamuri, cu specificul lor. Faptul că sunt ortodoxă nu exclude faptul că sunt româncă, dimpotrivă, în cazul poporului meu, subliniază și mai mult acest lucru, pentru că așa s-a născut: creștin. Fac parte dintr-un popor care, atunci când s-a zămislit, a făcut-o sub bolta ortodoxiei.

Rușii se folosesc de ortodoxie pentru panslavismul lor. Nu le-a ieșit dominația cu internaționala comunistă, acum vin cu internaționala zis ortodoxă. Eu sunt ortodoxă și româncă. Punct.

GENERATIA DEZRADACINATA A ROMANIEI


La conferinta AFR din 27 aprilie a participat si Ştefania Hălăucă, o tinara absolventa a Institutului Ortodox din Bucuresti. Tema prezentarii ei a fost unica si s-a focalizat pe tanara generatie nascuta dupa decembrie 1989, o generatie neancorata, se pare, in valorile traditionale ale parintilor lor. O generatie, am zice, dezradacinata, fara radacini intr-un fundament valoric temeinic. Observatiile lui Stefania ni s-au parut interesante si le publicam astazi.

De ce cred eu că e nevoie…

Aș vrea sa vă vorbesc despre şi din perspectivă personală asupra generației din care fac parte, generic numită a celor „cu cheia de gât”. De unde venim, cu ce ne-am confruntat şi de ce avem nevoie de la oamenii implicaţi şi cu experienţă, atât pentru noi cât şi pentru comunitatea noastră. Într-un fel e impropriu spus ”generație” deoarece mereu au existat segmente de populaţie aflate în tranziție (chiar criză) socială, culturală, identitară ș.a.m.d.. Cred însă că amploarea pe care a luat-o acest fenomen în urma anilor de experiment comunist justifică întrebuinţarea termenului, în special prin efectele vaste şi pe termen lung, alimentate chiar de noua orientare politico-socială de după 1989: întreţinerea şi fabricarea de false valori şi secularizarea.
Însă ceea ce vreau nu este să fac o analiză sociologică, ci să vă vorbesc despre oameni şi frumuseţea vieţii. Părinții mei fac parte din cei mulţi transplantați de comunism. Plecați din adolescența timpurie la oraș pentru a-și urma visele și a realiza altceva, mai mult, decât știau că pot face în satele natale, s-au trezit ”șuruburi și piulițe” în industrie, într-un mediu neprielnic dezvoltării. Oameni frumoși, minunați, cu potențiale uriașe (inteligență, simț și talent artistic, ș.a.m.d.) au avut neşansa unui context contextul nu tocmai favorabil şi a unei vieţi deloc ușoare.
În urma lor am venit noi, copiii clasei muncitoare de la periferia București-ului. În noi s-au împletit atâtea încât mă minunez că nu avem dungi și picățele. Exuberanță și violență domestică, alcoolism și școală multă, veri la țară și televizor, jocuri în fața blocului și fugi de acasă, bucuria imaginației și zilele când nu era nici pâine în casă, salariile părinților azi măricele, peste un an prea mici, pasiuni înălţătoare și tentații toxice aduse de vântul schimbărilor (nu voi uita niciodată prima dată când cineva a vrut să-mi ofere droguri, nici primul caz grav de dependență despre care s-a dus vestea în cartier, de fetele racolate pentru prostituție în străinătate sau videochat, obscuritatea internetului - a chat-urilor atât de populare...spiralele yoghine, visul perpetuu al îmbogăţirii peste noapte… ), mersul la biserică, orele de religie, istoria (încă nealternativă), propagande pro-occidentale și nostalgii comuniste, tranziţii interminabile şi politici experimentale, și-atât de multe altele.
Noi am crescut în tot acest amalgam. Necunoscând vreun alt fel de viaţă nu am avut dificultăţi prea mari în adaptare, însă adaptarea (alinierea) s-a făcut mai mult la situaţie şi cerinţe decât la normalitate. În acest context am crescut, trăind multe din cele mai sus înşiruite şi altele asemenea, rele şi bune. Mică fiind m-am simțit adesea captivă. M-am întrebat plângând ”de ce?” și mi-am imaginat răspunsuri de tot felul, visând aproape zilnic la sprijin, la cineva care să fie lângă mine, un împăciuitor mai curând decât un justițiar și, mai ales, o mână întinsă.
Crescând, într-o zi mi-am zis că e suficient şi am luat inițiativă. În urma acesteia au venit sprijinul, răspunsuri, lămuriri. În același timp au venit alte lupte și zbateri. Pe de o parte vedeam că normalitatea cere eforturi susţinute şi că nu presupune neapărat şi imediat dispariţia problemelor cu care mă confruntam, iar pe de altă parte îmi conștientizam tot mai clar, mai acut, golurile din formarea mea ca persoană. Din fericire noua conjunctură mi-a permis şi conştientizarea faptului  că Cineva mi-a fost totuși alături (mereu m-am simţit în biserică ca acasă, acum însă începeam să fiu în Biserică). Astfel mi s-a schimbat perspectiva dinspre durere spre seninătate. Făcând acum o analiză obiectivă, ”cheia de gât” și toate celelalte greutăți, dar și greșelile (destule) pe care le-am făcut m-au format. Și cred (și sper) că m-au format mai mult decât m-au deformat.
Toate au fost, sunt și pot fi cu folos. Se spune că toți ne naștem la timpul potrivit, în momentul oportun nouă și celor din jur. Cred că e adevărat. În relație cu oamenii toată experiența de viață m-a făcut să pot să aud (ascult) și să iubesc. Descopăr astfel, pe cât pot, în fiece om un adânc și-un munte de frumusețe, de lupte…  un amalgan de timp, spaţiu, Cer şi pământ care mă bucură. Şi am ajuns să cunosc pe mulţi asemenea mie, cu experienţe grele, complexe de viaţă.
Parte dintre noi vrem şi ne străduim să fim pentru ceilalţi acea mână întinsă aşteptată în copilărie. De altfel credem şi ştim că aproapele nostru e bucuria şi mântuirea noastră. Acestea sunt motivaţiile mele în şi pentru lucrul cu oamenii pe care îl desfăşor de aproape 10 ani. Acesta poate fi un punct de plecare şi pentru alţii...
Într-o comunitate (societate) intoxicată, bântuită de autism (un autism metaforic, dacă analizăm fenomenologic masele) şi obiectificare (în toate aspectele ei), dragostea, aplecarea, demnitatea  sunt cele care pot crea punți și rezolva probleme majore din interiorul ei. Fiecare are chemarea sa spre aproapele. De la liderul de opinie până la cel care șterge lacrimile, de la finanțator până la rugător fiecare are capacitatea de a sprijini. Nu sunt adepta ideii de filantropie. Făcând o analogie pot spune că filantropia scoasă din contextul vieţii ca şansă de a unirie cu Hristos, ca drum spre libertate şi iubire, prin urmare despărţită chiar de definirea ei („iubire de oameni”) este ca şi cum ai striga în spaţiu.  Însă ştiu ce înseamnă un pic de implicare constantă în stimularea utilizării potenţialului , în formarea sănătoasă a fiecăruia dintre noi.
Ajungând la viaţa cotidiană aud de multe ori cuvinte la adresa tinerilor şi a ţării. Cuvinte nepotrivite şi nefolositoare, îndrăznesc să spun chiar injuste. Cunosc personal atât de mulţi tineri - şi nu numai - care întreprind acţiuni constructive încât refuz să mai ascult atitudinile negative la adresa lor sau a ţării în care m-am născut. E totuşi adevărat că sunt şi oameni rătăciţi, bulversaţi, luptaţi, formaţi în direcţii lipsite de conţinut, singuri ş.a.m.d.. Lângă ei este nevoie să fim. Este nevoie de oameni cu experienţă care să se aplece spre sprijinirea celor ce vin în urma lor. De asemenea este nevoie de o mai bună comunicare şi cooperare la nivelul ONG-urilor, fapt ce ar întări societatea civilă creştină şi implicit susţinerea valorilor normale, autentice şi la nivelul aparatului politico-social.
O zicală foarte populară este „să punem mână de la mână”. Să facem astfel şi să fim prezenţi acolo unde este nevoie de noi. Spun acestea deplin conştientă că fără Dumnezeu nu pot face nimic şi că în toate activităţile noastre El trebuie să fie centrul şi aliatul principal. În final vreau să mulţumesc tuturor participanţilor la Conferinţa anuală a Alianţei Familiilor din România şi organizatorilor pentru întreaga experienţă oferită. Sper din suflet ca informaţiile prezentate să ajungă la cât mai mulţi oameni şi ca pe viitor numărul celor prezenţi la eveniment să crească. 

Ştefania Hălăucă

- material primit de la Alianta Familiilor din Romania

25.6.13

CUVINTE VII ALE PARINTELUI ARSENIE BOCA - „UNDE MAI SUNT LIMBILE DE FOC?”

"Dar ziua Pogorârii Duhului Sfânt mai însemnează și ieșirea omului din omenesc și frică, în dumnezeiesc și senin dumnezeiesc. Apostolii, deși văzuseră, ba chiar și ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredințat de marea realitate a învierii din morți, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinței omenești.
Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a șters frica din fire
Putere de sus și limbă de foc s-a dat omului.
De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Așa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om.
Dar atunci omul ia foc și lumină dumnezeiască.
Divina prezență strămută omul în fericirea după care de altfel umblă – a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deși el nu e o primejdie pentru nimeni.
Numai așa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinși de evidența divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluție fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii și locurilor, câștigând credincioși lui Dumnezeu, nu numai prin viața și cuvântul lor, ci până și cu moartea lor, ultimul gest, și cel mai puternic, de biruință a spiritului asupra materialității lumii acesteia.
Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezențe.
- Unde mai sunt astăzi limbile de foc?
- Aceasta nu e o întrebare, ci o propunere, pentru Pogorârea Duhului Sfânt...”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

24.6.13

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Părintele Justin a fost ostaș al lui Hristos. Vom avea miracole care vor atesta că Părintele nu renunță la ajutorul pentru oamenii necăjiți. Dragostea lui de oameni nu se împiedică de pragul care există între vremelnicie și eternitate.




- Care este locul pe care Părintele Justin îl ocupă în spațiul românesc ortodox?

- Părintele Justin a fost un foarte mare creștin, dar a fost un creștin luptător, un creștin ostaș. Dacă ar fi să-i dau o etichetă, deși am oroare de lucrul acesta, a fost ostaș al lui Hristos. S-a înrolat în oastea lui Hristos și a luptat sub acest drapel. Noi ne-am considerat ca o cruce, brațul vertical fiind dragostea pentru Părintele veșnic, iar cel orizontal fiind dragostea pentru neam. Dumnezeu m-a scos dintr-un anumit pământ, dintr-un anumit popor, și n-a făcut-o că așa a avut El fantezii atunci, ca Aspazia Oțel să se numească  ortodoxă și româncă. Am un locușor al meu în misiunea pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o, punându-mă anume în acest loc și dându-mi această etnie. Altfel, mă făcea să mă nasc într-un neam internațional, care are de toate în el. 

- Ce a însemnat Părintele Justin pentru lumea legionară? 

- În primul rând, confirmarea că a avut dreptate Căpitanul când a spus că nu este suficient să spui o rugăciune și  să ții o relație personală cu Dumnezeu. Trebuie să fii și luptător. Era împotriva resemnării care vine dintr-o anumită comoditate a creștinului, care spune: eu mă retrag în mine, mă lupt, îl înving pe diavol în mine, pentru că așa trebuie, așa ni s-a trasat. Pentru toate acestea, lupta în comun cu neamul meu, cu cei în mijlocul cărora eu trăiesc este cu mult mai eficace, duce la rezultate mai bune. Ori, Părintele Justin a zis că trebuie să fim oastea care luptă ca Hristos să biruie în tot amalgamul ăsta de rătăciri. A fost un creștin luptător, foarte activ. Părintele a avut foarte puține ore de odihnă, numai Dumnezeu Sfântul știe dacă și orele acelea îi erau acordate, dacă nu în clipa aceea părintele Justin stătea de vorbă cu Părintele său veșnic. Plângea păcatele celorlalți. 

Cineva m-a întrebat de ce Părintele a suferit atât de mult, căci era sfânt încă din viață, de ce a trebuit să sufere atât de mult? Și am spus: măi fraților, dar el a luat asupra lui toate poverile voastre. Pe toți pe care v-a dezlegat, de la toți el și-a însușit ispășire pentru voi. Păi, cum să nu sufere? Pentru voi suferă. Hristos trebuia să sufere? Doar era puritatea desăvârșită, era iubirea desăvârșită și era cuvântul înțelepciunii, și cu toate astea cât de mult a suferit, pentru că și-a însușit păcatele lumii întregi. Și nu numai pentru atunci, ci pentru totdeauna. Pentru ca să plătești o asemenea izbăvire, o asemenea portiță de salvare a oamenilor, nu merită să suferi cum a suferit El? Așa a suferit și Părintele.  Părintele se mistuia pur și simplu de jalea oamenilor care veneau cu dureri. Părintele a suferit efectiv pentru fiecare durere care a fost lepădată la picioarele lui. Era o suferință care venea din dragoste, din foarte mare dragoste pentru aproapele, pentru nefericitul care a căzut în groapă aproape fără să fie conștient că e acolo și că e vai de capul lui. Iar Părintele a dat binecuvântări, a ispășit pentru oameni, pentru toți care au venit cu căderi, cu suferințe mari din cădere, pentru că bolile, încercările mari sunt plata păcatului. 

- Înainte de operație, Părintele a spus: “Oare ce ar fi mai de folos pentru voi ca să vă pocăiți: să mor sau să mă fac bine?”.  Cum tâlcuiți aceasta? 

- Probabil că la lucrul acesta se gândea: oare cine va mai lua asupra lui atâtea poveri? Lucru pe care l-a exprimat atât de simplu și atât de cutremurător maica Teodosia: “Tu cum de poți să le mai duci/Atâtea cruci, atâtea cruci?”. Cred că Părintele și-a pus întrebarea: cine va mai lua poverile lor, ca ei să știe că poverile acelea au fost luate? Că așa le ia Părintele în continuare, suntem siguri de lucrul acesta. Vom avea miracole care vor atesta lucrul acesta, că Părintele nu renunță la ajutorul pentru oamenii necăjiți. Dragostea lui de oameni a fost atât de fără limite, încât nu se împiedică de pragul care există între vremelnicie și eternitate. 

- Putem spune că am câștigat un mare mijlocitor în Împărăția lui Dumnezeu. 

- Absolut, absolut. Iar problema lui era: va putea să facă tot atât de mult bine? Căci oamenii nu știu să trăiască mistic, să trăiască în ascuns, cum spunea părintele Arsenie Boca. Or ști acolo că eu în continuare mă nevoiesc pentru ei? Aici, văzându-l și sărutându-i mâna și spunându-i toate poveștile…  Doamne, ce-am putut să aud! A stat o oră și ceva o băbuță să-i spună ce-a pățit cu gâștele, și ce-a pățit cu bobocii, și ce pisică i-a aruncat în grădină vecina și toate chestiile astea…  Oamenii sunt inconștienți, nu-și dau seama de unde veneau toate aceste rele, toate aceste nefericiri. Îi mâncau orele de tămăduitor, de vindecător, ale Părintelui.   

- consemnat de Florin Palas (fragment dintr-un interviu mai amplu)

Dl Ilie Tudor, fost detinut politic in inchisorile comuniste timp de 14 ani: Legiunea asta care nu vrea sa moara

23.6.13

Video - emisiunea "In premiera" inchinata Parintelui cu viata sfanta Justin Parvu, staretul Manastirii Petru Voda

Monahul Filotheu - predica la Pogorarea Sfantului Duh 2013. Parintele Justin a spus: Cand va fi sa mor, sa nu va imputinati cu sufletul.


Parintele Justin despre chestiunea evreiasca si lipsa de recunostinta fata de Valeriu Gafencu, romanul care a cedat streptomicina salvatoare evreului Richard Wurmbrand. Domnia celor “fara inima de romani”. Actualizare: Duminică 23 iunie, ora 21, emisiunea În premieră (postul de televiziune Antena 3) este închinată Părintelui Justin




10 Februarie 2013, Sfantul Mucenic Haralambie
Video: Ziaristi Online. Reporter: Victor Roncea.
- See more at: http://roncea.ro/2013/06/01/de-vorba-cu-parintele-justin-parvu-de-ziua-sfintiei-sale-10-februarie-2013-despre-valeriu-gafencu-sfintii-inchisorilor-si-domnia-celor-fara-inima-de-romani-video-ziaristi-online-roncea-ro/#sthash.wLKuwaMz.7S9XN96Q.dpuf
10 Februarie 2013, Sfantul Mucenic Haralambie
Video: Ziaristi Online. Reporter: Victor Roncea.
- See more at: http://roncea.ro/2013/06/01/de-vorba-cu-parintele-justin-parvu-de-ziua-sfintiei-sale-10-februarie-2013-despre-valeriu-gafencu-sfintii-inchisorilor-si-domnia-celor-fara-inima-de-romani-video-ziaristi-online-roncea-ro/#sthash.wLKuwaMz.7S9XN96Q.dpuf
10 Februarie 2013, Sfantul Mucenic Haralambie
Video: Ziaristi Online. Reporter: Victor Roncea.
- See more at: http://roncea.ro/2013/06/01/de-vorba-cu-parintele-justin-parvu-de-ziua-sfintiei-sale-10-februarie-2013-despre-valeriu-gafencu-sfintii-inchisorilor-si-domnia-celor-fara-inima-de-romani-video-ziaristi-online-roncea-ro/#sthash.wLKuwaMz.7S9XN96Q.dpuf

Părintele Profesor Ilie Moldovan: De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în graiul şi sufletul românesc.

De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc. Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”, în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc. Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare. Liturghia cosmică. Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante. O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.

- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.
Related Posts with Thumbnails